ECHIPA SETI INVESTIGHEAZĂ UN SEMNAL MISTERIOS AVÂND CA ORIGINE O STEA SITUATĂ LA 94 DE ANI LUMINĂ DEPĂRTARE

Un semnal puternic a fost depistat în vecinătatea unei stele asemănătoare Soarelui situată la 94 ani lumină depărtare. În luna mai 2015, o echipă de cercetători ce au utilizat un radio-telescop din Rusia, au detectat un semnal candidat SETI (căutarea inteligenței extraterestre) ce pare să aibă ca origine HD 164595, un sistem stelar situat la 94 ani lumină, a informat în weekend website-ul Centauri Dreams. Astronomii nu au publicat încă un studiu asupra detecției; ei plănuiesc să discute această problemă luna viitoare la cel de-al 67-lea Congres Internațional de Astronautică (IAC) din Guadalajara, Mexico.

Sistemul HD164595 este cunoscut ca și gazdă a unei planete cu aproximativ masa planetei NEPTUN, care orbitează prea aproape de stea pentru a suporta viața așa cum o cunoaștem în prezent. Totuși este posibil ca alte planete nedescoperite încă să fie prezente în acest sistem, a menționat astronomul Seth Shostak, de la Institutul SETI din Mountain View, California, care face parte din echipa de detecție.

Pentru a fi clar, nimeni nu afirmă că extratereștrii au transmis acest semnal. Însă acesta este unul dintre scenariile posibile ale momentului, a precizat Shostak pentru Space.com.

Oamenii de știință care au realizat detecția sunt cercetători respectați, iar semnalul este destul de puternic pentru a nu putea fi asociat cu un zgomot întâmplător, a menționat Shostak. Mai mult, după cum pare, semnalul este asemănător ca și consistență și format cu cel pe care o civilizație extraterestră l-ar emite, iar dacă extratereștrii au emis acest semnal, ei sunt cu adevărat mult mai avansați decât suntem noi. Este cumva și normal. Dacă acest mesaj a fost trimis cu 94 de ani în urmă, dezvoltarea tehnologică necesară implică cel puțin un mileniu. Iar noi am recepționat ceva trimis cu 94 ani în urmă? Asta înseamnă posibilitatea și probabilitatea ca inițierea originală a semnalului să fi fost mult mai veche.

Pe baza caracteristicilor semnalului receptat, extratereștrii în cauză ar trebui să genereze o energie echivalentă cu aproximativ 100 de miliarde de miliarde de wați pentru a emite în toate direcțiile. Și chiar dacă ar fi emis doar către Terra, din anumite motive, tot ar fi fost necesară o producție de 1 triliard de wați, a mai spus Shostak. Primul număr este echivalent cu de câteva sute de ori mai mult decât energia solară care ajunge la Terra. Așadar, factura la energie ar fi prea mică!

Institutul SETI a concentrat ATA (Allen Telescope Array), un sistem de antene radio din nordul Californiei către HD164595 în seara de duminică și va relua procesul în seara de luni (fusul orar al României), a precizat Shostak. Acesta speră că ATA va descoperi ceva care să evidențieze originea unei civilizații extraterestre în spatele acestui semnal, însă nu exclude o explicație mai prozaică.

De exemplu, este posibilă interferența în acest ca cu un satelit circumterestru sau cu orice altceva apropiat de Terra. De fapt pariul lui Shostak legat de această detecție include o asemenea interferență. Asta nu înseamnă că nu și-ar dori să dea mâna cu ET.

Este de asemenea posibil să nu aflăm niciodată sursa, întrucât echipa din Rusia care a realizat detecția au observat sistemul HD 164595 de 39 de ori, la momente diferite și au obținut o singură detecție de semnal de la acest sistem. Dacă nimeni nu îl va detecta din nou, va rămâne probabil un mister, precum faimosul semnal ”Wow!” din 1977.

Fără confirmarea acestui semnal, tot ce putem afirma despre el este: ”Interesant!” – a mai adăugat Shostak.

Sursa: Space.com
Traducere și adaptare: Ciprian Crișan

Notă: HD 164595 este o stea de tip G situată în constelația Hercules, la aprox. 94,4 ani lumină de Terra. Cu o magnitudine aparentă de 7,075 – steaua poate fi observată cu binoclul sau cu telescoape de putere mică, având ca referință Vega din apropiere, din constelația Lyra.
Până în prezent, HD 164595 are o singură planetă cunoscută HD 164595 b, care orbitează steaua mamă o dată la fiecare 40 zile. Masa acestei planete este echivalentă cu 16 mase terestre.
Steaua mamă HD 164595 are aceeași clasificare cu cea a Soarelui, o temperatură similară și o vârstă de numai 4,5 miliarde ani.
Alte denumiri în cataloage: HD 164595, HIP 88194, SAO 85632, BD+29 3165.

Echipa SETI investighează un semnal complex sosit de la 94 al - ce ar putea fi un mesaj de la ET
Versiune audio - via Ruxandra Munteanu

CE ESTE UN PLANETARIU? ISTORIA SCURTĂ A PLANETARIULUI PENTRU NOSTALGICI ȘI NU NUMAI

Un planetariu este un teatru construit în special pentru prezentarea unor spectacole educaționale și de divertisment despre astronomie și cerul de noapte, având și funcția de antrenare în navigația cerească. O caracteristică dominantă a planetariilor sunt ecranele de proiecție în formă de cupolă pe care sunt proiectate scene cu stele, planete și alte obiecte cerești, care apar și se mișcă realist într-o simulare complexă a mișcărilor aparente de pe cer. Scenele celeste pot fi create printr-o varietate largă de tehnologii, cum ar fi bile stelare cu precizie inginerească ce combină tehnologiile electro-mecanice, optice și digitale (prin tehnologia LED), proiectorul de diapozitive, sistemele de proiecție video fulldome și cele laser. Indiferent de tehnologiile utilizate, obiectivul principal este de a conecta împreună obiectele cosmice, pentru a oferi o mișcare a cerului de mare acuratețe. Sistemele tipice pot fi setate pentru a afișa cerul la orice moment din timp, prezent sau trecut, și cel mai adesea, pot prezenta cerul așa cum ar apărea de la orice latitudine de pe Terra.

Istoria scurtă
Lui Arhimede îi este atribuită posesia unui dispozitiv primitiv de planetariu, care ar fi putut prognoza mișcările Soarelui, Lunii și ale planetelor. Descoperirea mecanismului Astikythera a dovedit că asemenea dispozitive existau deja în antichitate. Campanus de Novara (1220 – 1296) a descris un ecuatoriu planetar în lucrarea Theorica Planetarum, incluzând instrucțiuni de construire a mecanismului. Globul Gottorf, construit către 1650 avea constelații pictate în interior. Aceste mecanisme timpurii sunt de obiecei încadrate în clasa ”oreielor” (după Earl de Orrei, aristocrat irlandez, care în secolul al XVIII-lea ar fi construit un asemenea dispozitiv). De fapt, multe planetarii au în prezent ceea ce este numit proiect oreic, care proiectează în dom Soarele cu planetele (de obicei planetele de la Mercur și până la Saturn) realizând o mișcare de revoluție apropiată de perioadele corecte ale acestora.

Dimensiunea mică a oreielor din secolul al XVIII-lea a limitat cumva impactul acestora și, către sfârșitul secolului, un număr de profesori au încercat realizarea unor simulări ale cerului la o scară mai mare. Eforturile realizate de Adam Walker (1730 – 1821) și fiul său sunt notabile datorită tentativei de a fuziona iluziile scenice cu aspirațiile educaționale. Eiduranionul lui Walker a fost sufletul lecturilor publice și a prezentărilor teatralizate ale cerului. Fiul său a descris această ”mașină elaborată”, ca având o înălțime de 20 de picioare și un diametru de 27 de picioare: acest dispozitiv stă vertical înaintea spectatorilor și globurile sale sunt atât de mari, încât pot fi văzute distinct din cele mai îndepărtate locuri ale teatrului. Fiecare planetă și satelit par să fie suspendate în spațiu, fără nici un suport, realizând revoluțiile lor anuale și diurne fără nici o cauză aparentă”. Alți lectori și-au promovat propriile lor mecanisme: R.E. Loyed și-a promovat Dioastrodoxonul, sau marele orei transparent, iar în 1825 William Kitchener a oferit demonstrații cu Ouranologia, care avea un diametru de 13 metri. Aceste dispozitive au sacrificat o parte din acuratețea astronomiei în favoarea unor spectacole plăcute pentru publicul larg, cu o imagistică senzațională, provocatoare pentru ochi.

Cel mai vechi planetariu, încă funcțional, poate fi găsit în orașul olandez Franeker. A fost construit de către Eise Eisinga (1744 – 1828) în sufrageria propriei locuințe. Construcția acestui mecanism de planetariu a durat șapte ani și a fost finalizată în 1781.

În 1905, Oskar von Miller (1855 – 1934) de la Muzeul German din Munich i-a comandat lui M. Sendtner versiuni actualizate ale unui orrei și planetariu, iar mai târziu a lucrat cu Franz Meyer, inginer șef atelierele de optică Carl Zeiss din Jena, la cel mai mare planetariu mecanic construit vreodată, capabil să afișeze atât mișcarea heliocentrică, cât și cea geocentrică. Acesta a fost implementat în 1924 la Muzeul German, munca de construcție fiind întreruptă de război. Planetele călătoreau de-a lungul unor linii deasupra capului, fiind angajate în mișcare de către motoare electrice. Orbita lui Saturn avea un diametru de 11,24 m și 180 de stele erau proiectate pe cer dintr-un glob prin intermediul unor becuri electrice.

În timp ce se lucra la acest planetariu pentru Muzeul German, von Miller a lucrat de asemenea la fabrica Zeiss cu astronomul Max Wolf, director al observatorului Landessternwarte Heidelberg-Königstuhl, de pe lângă Universitatea Heidelberg, asupra unui nou model cu un design inovativ, inspirat de către activitatea lui Wallace W. Atwood la Academia americană de Științe din Chicago și de ideile lui Walther Bauersfeld și Rudolf Straubel de la Zeiss. Rezultatul a fost un design de planetariu care putea genera toate mișcările necesare ale stelelor și planetelor în interiorul unui proiector optic, care putea fi amenajat în centrul unei camere, proiectând imagini pe o suprafață albă a unei emisfere. În August 1923, primul planetariu Zeiss (Model I) proiecta imagini ale cerului de noapte pe tencuiala albă a unei cupole de beton semisferice de 16 metri, ridicată pe acoperișul unei clădiri Zeiss. Primul spectacol public oficial de planetariu a fost prezentat în Munich, de către Muzeul German, pe 21 octombrie 1923.

Proiectul stelar opto-mecanic model Zeiss ZKP-1, care și-a făcut primul debut în România, în scop educațional, în 1964 – la Universitatea Timișoara, fiind implementat apoi la Complexul Astronomic Baia Mare (1969), Constanța (1969) și Suceava, este o variantă puțin îmbunătățită a planetariului Model I, de la Zeiss. Al doilea război mondial a cauzat prin despărțirea Germaniei în două regiuni, despărțirea chiar și a firmei Zeiss. Zeiss din Jena, Republica Democrată Germană, a perfecționat foarte puțin acel prim model și l-a difuzat în țările din blocul sovietic și nu numai.

Complexul Astronomic Baia Mare este parte a acestei istorii formidabile a planetariului, având în conservare – actualmente – planetariul Zeiss ZKP 1 – care a fost demontat, funcțional fiind, cu o uzură mecanică redusă, cu o afectare relativă doar a peliculei (anumite zone) ce mapează câmpul stelar.

DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Când Germania a fost divizată în Germania de Est și Germania de Vest, după război, firma Zeiss a fost de asemenea divizată. O parte a rămas în cartierele sale tradiționale din Jena, în Germania de Est, iar o altă parte a migrat către Germania Occidentală. Proiectantul primelor planetarii pentru Zeiss, Walther Bauersfeld a migrat către Germania de Vest împreună cu alți membri din echipa de management Zeiss.

Firma din Germania Occidentală a reînceput să realizeze planetarii mari în 1954, iar Zeiss din RDG a început să realizeze planetarii mai mici, câțiva ani după aceea. Între timp, lipsa producătorilor de planetarii a condus către câteva tentative de construcție a unor modele unice, cum este cel construit de către Academia de Științe din California, în Parcul Golden Gate din San Francisco, care a operat între 1952 – 2003. Frații Korkosz au construit un proiector stelar mare pentru Muzeul de Științe din Boston, unic prin faptul că a fost primul planetariu (și va rămâne multă vreme) care a proiectat planeta Uranus. Cele mai multe dintre planetarii au ignorat Uranus datorită dificultăților de a fi urmărită cu ochiul liber.

O creștere mare a popularității planetariilor, în lumea întreagă s-a produs odată cu debutul ”Cursei Spațiale” din anii 1950 – 1960, când teama că Statele Unite ale Americii ar putea rata oportunitățile legate de noua frontieră în spațiul cosmic, a stimulat un program masiv de instalare a peste 1200 de planetarii în liceele americane.

Armand Spitz a înțeles că există o piață viabilă pentru planetarii mici și relativ ieftine. Primul său model, Spitz A, a fost creat pentru a proiecta stelele dintr-un dodecaedron, aceasta fiind o soluție mai puțin costisitoare decât crearea unui glob. Planetele nu erau mecanizate, însă puteau fi deplasate cu mâna. Au urmat alte câteva modele cu diverse capabilități modernizate, până la modelul A3P, care proiecta destul de bine peste o mie de stele și avea mișcări motorizate pentru modificarea latitudinii, mișcarea diurnă și mișcarea anuală pentru Soare, Lună (inclusiv fazele) și planete. Acest model a fost instalat în sute de licee, colegii și chiar în muzee mici, în perioada 1964 – 1980.

Japonia a întrat în afacerea de realizare a planetariilor în anii 1960, cu modelele Goto și Minolta, ambele constituind începutul de serie al unor modele de succes. Goto a devenit de succes atunci când Ministrul nipon al Educației a implementat câteva dintre modelele mici E-3 sau E-5 (numerele se referă la diametrul metric al domului) în toate școlile elementare din Japonia.

Phillip Stern, fost lector al planetariului Hayden din New York, a avut ideea creării unui planetariu mic care să poată fi programat. Modelul său Apollo, din 1967, avea un bord de program din plastic, lectură înregistrată și un proiector de film. Neputând să-și permită personal această aventură, Stern a devenit șeful diviziei planetarii a Viewlex, o firmă mijlocie din Long Island specializată în producții audio-vizuale. Au fost create treizeci de pachete de programe pentru diverse categorii de public, în timp ce operatorii aveau opțiunea de a crea sau rula live propriul program. Cei ce achiziționau Appolo puteau să opteze pentru două pachete de spectacole, putând cumpăra altele. Au fost vândute câteva sute de asemenea programe, însă către 1970 Viewlex a intrat în faliment, dar aceasta nu s-a întâmplat daorită afacerii cu planetarii.

În perioada anilor 1970, sistemul de film OmniMax (cunoscut în prezent că Domul IMAX) a fost conceput pentru a opera pe ecrane de planetarii. Mult mai recent, unele planetarii s-au reinventat ca teatre-domuri, cu oferte mai largi incluzând filme tematice pe ecrane largi, filme full-dome și spectacole de lasere ce combină muzica cu tipare specifice de fascicule laser.

Learning Technologies Inc., din Massachusetts a oferit în 1977 primul planetariu portabil, ușor de mutat. Phillip Sadler a proiectat și patentat acest sistem care proiecta stele, figuri de constelații din mai multe mitologii, sisteme de coordonate cerești și multe altele prin cilindri ce se puteau asambla și dezasambla (Viewlex și alții au realizat propriile versiuni portabile de planetarii).

Reunificarea Germaniei în 1989 a condus la reunificarea și a celor două divizii Zeiss și a condus la extinderea ofertei lor în sensul acoperirii nevoilor pentru mai multe dimensiuni ale domurilor.

Planetarii computerizate
În 1983 Evans&Sutherland au instalat primul proiector de planetariu ce afișa grafică computerizată (Planetariul Hansen, Salt Lake City, Utah) – proiectorul Digistar I, ce utiliza un sistem de grafică vectorială pentru a afișa câmpurile stelare și liniile artistice.

Generația cea mai recentă de planetarii oferă un sistem digital complet de proiecție, utilizând tehnologia video full-dome. Aceasta oferă operatorului o mare flexibilitate în a prezenta nu doar cerul de noapte modern, așa cum poate fi văzut de pe Terra, ci și orice altă perspectivă dorită (incluzând cerul așa cum poate fi văzut din puncte îndepărtate ale spațiului și timpului).

O nouă generație de planetarii pentru acasă a fost produsă în Japonia de către Takayuki Ohira, în cooperare cu Sega. Ohira este cunoscut în lumea întreagă ca un geniu al creării planetariilor portabile utilizate la expoziții și evenimente precum Expoziția Mondială Aichi, din 2005. Mai târziu, proiectoarele stelare Megastar, construite de Takayuki Ohira au fost instalate în câteva muzee de știință de pe mapamond. Între timp, Saga Toys continuă să producă seria Homestar, intenționată pentru utilizarea acasă, proiectând cu toate acestea 10.000 de stele, ceea ce o face să fie semi-profesională.

În 2009 Microsoft Research și Go-Dome au realizat un parteneriat pentru proiectul WorldWide Telescope. Scopul acestui proiect este să furnizeze planetarii sub 1000 dolari grupurilor școlare și să furnizeze tehnologie pentru planetariile publice mari.

(va urma)

Sursa: Wikipedia

Traducere și adaptare: Ciprian Crișan

Ce este un planetariu? Istoria scurtă a planetariilor...
Versiune audio - via Ruxandra Munteanu

CE ESTE O SUPERLUNĂ ȘI CÂND O VOM AVEA PE CER CONECTATĂ CU O ECLIPSĂ LUNARĂ TOTALĂ – LUNA SÂNGERIE?

Eclipsa ”totală” de Lună din dimineața de Luni 28 septembrie 2015 va debuta în Baia Mare la ora 3:12 (cu parțialul la 04:07) și va dura până la 8:23, cu maximum la ora 05:48. Eclipsele lunare totale sunt uneori numite ”sângerii”, datorită aspectului roșiatic pe care îl primește Luna.

total-lunar-eclipse-blood-moon

Super Luna este Luna Plină sau Luna Nouă, atunci când acest satelit natural se află cel mai aproape de Terra, punct numit PERIGEU. O superlună arată cu 12 – 14% mai mare decât contrapartida sa Micro Luna.

eclipse moon 28 sept

În dimineața de 28 septembrie 2015, Superluna sau Perigeul lunar se va produce cu Luna la o distanță de aproximativ 356.900 km la ora 04.46 AM, iar la 05.48 va debuta Eclipsa Totală de Lună (faza de maxim). Peste numai două minute, la ora 05.50 vom avea Lună Plină.

ECLIPSA DE LUNĂ ROȘIATICĂ DIN 28 SEPTEMBRIE ÎN CONTEXTUL SUPER LUNII – ADICĂ LUNĂ PLINĂ ȘI LUNA LA PERIGEU

Perigeu și Apogeu: Orbita Lunii în jurul Terrei nu este un cerc perfect și o elipsă, cu o parte mai apropiată de Terra decât cea opusă. Punctul în care orbita Lunii este cea mai aproape de Terra este numit PERIGEU, iar punctul cel mai îndepărtat – APOGEU.

Aceasta înseamnă că distanța dintre Lună și Terra variază pe parcul unei luni și a anului. Distanța medie este de 382.900 km.

perigee-apogee

Atunci când Luna Plină sau Luna Nouă coincide cu Perigeul, este numită Super-Lună, Super Lună Plină sau Super Lună Nouă.

Microluna este, pe de altă parte, prezența la Apogeu, sau cea mai mare distanță de Terra, a Lunii Pline sau a Lunii Noi. Este numită uneori Mini-Lună, Mini-Lună Plină sau Mini-Lună Nouă.

SUPERLUNA nu este un termen astronomic oficial. Monetizarea acestui termen s-a realizat de către astrologul Richard Nolle, în 1979. Acest astrolog a definit SUPERLUNA ca fiind Luna Nouă sau Luna Plină ce survine când Luna se află la sau aproape de 90% din cea mai mare apropiere de Terra, pe orbita sa. Nici măcar nu este clar de ce a ales 90% – pentru definiția sa.

Fiind o definiție scrisă pe genunchi, nu există nici în prezent reguli oficiale privind cât de aproape sau departe trebuie să fie Luna pentru a se califica în finala concursului de Superluna – Microlună. Diverse stiluri utilizează definiții diferite, așa încât o Lună Plină clasificată ca Superlună de unii este trecută cu vederea și neglijată de alții.

Timeanddate.com utilizează următoarea definiție pentru Super Lună: O Lună Nouă sau o Lună Plină care survine atunci când Luna este situată la mai puțin de 360.000 km de centrul Terrei. Iar Microluna este Luna Plină sau Luna Nouă ce survine când Luna este la o depărtare mai mare de 400.000 km de Terra.

Termenul tehnic pentru o superlună este SISTEMUL PERIGEU-SyZyGy-Pământ-Lună-Soare. În astronomie termenul SyZyGy se referă la configurația în linie dreaptă a celor trei corpuri cerești.
Când Luna este aproape de nodurile lunare pe traiectoria sa de-a lungul SyZyGy, se produce o Eclipsă Solară Totală sau o Eclipsă Lunară Totală.

Pentru că este atât de apropiată de Terra, o Super Lună Plină arată cam cu 7% mai mare ca o Lună Plină obișnuită.

Când o comparăm cu o Micro-Lună, aceasta este cu 30% mai strălucitoare decât o Micro-Lună Plină și cu 16% mai luminoasă decât o Lună Plină obișnuită.

Lunile Pline ce survin înainte și după o Super Lună tind să pară mai mari și mai strălucitoare decât celelalte Luni Pline. Motiv pentru care unele surse le numesc, de asemenea, SUPER LUNI.

SUPER LUNILE ce survin în Emisfera Nordică iarna tind să pară mai mari decât Super Lunile ce survin în restul anului. În acest interval – de Iarnă – Terra este mai aproape de Soare, iar gravitația acestuia atrage Luna mai aproape de Terra, așa încât Super Lunile ce survin Iarna par mai mari decât Perigeele Lunare de vară.

moon-set-over-mountains

Cea mai bună idee este să vă bucurați de Super Lună Plină după ce Luna răsare, când acest obiect se află chiar deasupra orizontului, dacă vremea permite asta. În această poziție Super Luna va arăta mai mare și mai strălucitoare decât atunci când este în înaltul cerului, pentru că puteți compara dimensiunea aparentă a Super Lunii cu elemente din peisaj – dealuri, clădiri, alte elemente din natură. Acest efect este numit iluzia lunară.

Mareele de pe Terra sunt în mare parte generate de atracția gravitațională a Lunii, de la un capăt la celălalt al Pământului. Gravitația lunară poate provoca mici fluxuri și refluxuri mareice continentale. Acestea sunt mai mari în timpul secvențelor de Lună Nouă și Lună Plină, pentru că Soarele și Luna sunt aliniate pe aceeași parte sau în partea opusă Terrei.

Deși alinierea Soarelui și a Lunii provoacă o ușoară creștere a activității tectonice, efectele Super Lunii pe Terra sunt neglijabile. Mulți cercetători au derulat studii și au concluzionat că Super Luna nu poate fi conectată cu dezastrele naturale.

Conform NASA, combinația Lunii aflată la Perigeu cu Luna Plină nu ar trebui să afecteze balanța energiei interne a Terrei, de vreme ce mareea lunară survine în fiecare zi. Există o mică diferență în forțele mareice exercitate de către atracția gravitațională a Lunii la perigeu. Totuși, diferența este prea mică pentru a deregla forțele naturale ale planetei noastre.

Sursa: www.timeanddate.com & www.planetariubm.ro

Traducere și adaptare:

Ciprian Crișan