APOD2021

ASTRONOMY PICTURE OF THE DAY - IMAGINEA ZILEI DIN ASTRONOMIE - RUBRICĂ OFERITĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ DE MUZEUL DE ȘTIINȚE ASTRONOMICE BAIA MARE - PLANETARIU

MESSIER 106
Image Credit: NASA, Hubble Legacy Archive, Kitt Peak National Observatory;
Amateur Data & Processing Copyright: Robert Gendler

Aproape de Mama Urs (Ursa Major) și înconjurată de stelele câinilor de vânătoare (Canes Venatici), această minune cerească a fost descoperită în 1781 de marele astronom francez Pierre Mechain. Mai târziu, a fost adăugat în catalogul prietenului și colegului său Charles Messier, ca M106. Vederile de adâncime din telescoapele moderne dezvăluie a fi un univers insular – o galaxie spirală cu diametrul în jur de 30 de mii de ani lumină, situată la numai aproximativ 21 de milioane de ani lumină, dincolo de stelele Căii Lactee. Împreună cu un miez central luminos, acest uimitor portret galactic, un compozit de date de imagine de la telescoapele astronomilor amatori pasionați și profesioniști, deopotrivă, evidențiază grupuri de stele albastre tinere și pepiniere stelare roșiatice care trasează brațele spirale ale galaxiei. De asemenea, prezintă jeturi roșiatice remarcabile de hidrogen gazos strălucitor. Pe lângă galaxia însoțitoare mică NGC 4248 din dreapta jos, galaxiile de fundal pot fi găsite împrăștiate în tot cadrul. M106, cunoscut și sub numele de NGC 4258, este un exemplu din apropiere al clasei Seyfert de galaxii active, văzută în spectru de la radio la raze X. Galaxiile active sunt alimentate de materia care este captată într-o gaură neagră centrală masivă.

LINK TO ORIGINAL APOD

INGENUITY ÎN 3D STEREOSCOPIC
Image Credit: NASA, JPL-Caltech, MSSS, ASU

Camera Mastcam-Z, cu capabilități 3D stereoscopice, de pe rover-ul Perseverance, a mărit imaginea pentru a captura acest prim plan 3D (scoateți ochelarii roșii / albastru) al elicopterului Mars Ingenuity în misiunea sol 45, din 5 aprilie 2021. Au rămas doar câteva soluri (zile marțiene) înaintea tentativei demonstrației de zbor prin atmosfera subțire a planetei Marte, Ingenuity pregătindu-se să realizeze primul zbor cu motor pe o altă planetă. Zborul istoric de testare este planificat nu mai devreme decât duminică, 11 aprilie. Aruncându-și umbra pe suprafața marțiană, Ingenuity stă singur pe patru picioare de aterizare, lângă șinele roții roverului. Panoul solar al elicopterului experimental, încărcând baterii care îl mențin cald în nopțile marțiene reci și alimentează zborul, se află deasupra celor două lame rotative în contrasens, cu dimensiunea de 1,2 metri (4 picioare).

LINK TO ORIGINAL APOD

ÎN CĂUTAREA LUI NGC 1947
Image Credit: ESA/Hubble & NASA, D. Rosario; Acknowledgment: L. Shatz

De găsit pe cerul sudic îndepărtat, adânc în limitele constelației Dorado, NGC 1947 se află la o distanță de aproximativ 40 de milioane de ani lumină. Cu o siluetă în contrast cu lumina stelelor, benzile ascunse de fir de praf cosmic se adâncesc peste regiunile centrale luminoase ale galaxiei. Spre deosebire de rotația stelelor, gazului și prafului care urmăresc brațele galaxiilor spirale, mișcările prafului și gazului nu urmează însă mișcările stelelor din NGC 1947. Mișcarea lor mai complicată deconectată sugerează că firele vizibile de praf și gaze ale acestei galaxii ar fi putut proveni dintr-o galaxie donatoare, acumulată de NGC 1947 în ultimii 3 miliarde de ani de evoluție a galaxiei neobișnuite. Cu stelele sclipitoare ale galaxiei noastre și cu alte galaxii de fundal și mai îndepărtate, împrăștiate prin cadru, această imagine clară a lui Hubble cuprinde o suprafață de aproximativ 25.000 de ani lumină, aproape de centrul lui NGC 1947.

LINK TO ORIGINAL APOD

MARTE ȘI PLEIADELE DINCOLO DE VINEGAR HILL (DEALUL OȚETULUI)
Image Credit & Copyright: Kristine Richer

O fi acesta doar un copac așa, pe un deal gol? Poate la primă vedere, însă priviți dincolo. Acolo, un univers activ ar putea aștepta să fie descoperit. În primul rând, fizic, în stânga copacului, se află planeta Marte. Planeta roșie, care este noua casă a rover-ului Perseverance al NASA, rămâne vizibilă luna aceasta la apusul soarelui deasupra orizontului vestic. În dreapta copacului se află Pleiadele, un grup luminos de stele dominat de câteva stele albastre strălucitoare. Imaginea prezentată este un compozit din mai multe imagini de prim plan și de fundal separate, realizate la câteva ore una de cealaltă, la începutul lunii trecute, din aceeași locație, de pe dealul Vinegar din Milford, Nova Scotia, Canada. În acea perioadă, Marte trecea încet, noapte de noapte, aproape în fața îndepărtatului grup de stele ale celor Șapte Surori. Data viitoare când Marte va trece unghiular la fel de aproape de Pleiade, ca în martie 2021, va fi în 2038.

LINK TO ORIGINAL APOD

NEBULOASA (VEIL) VOALULUI: FUMIGAȚII ALE UNEI STELE EXPLODATE
Image Credit: ESA/Hubble & NASA, Z. Levay

Astfel de valuri de ”fum” este tot ce rămâne vizibil în urma unei stele din Calea Lactee. Acum aproximativ 7.000 de ani, acea stea a explodat într-o supernovă, lăsând în urma sa Nebuloasa Vălului. În acel moment, norul în expansiune era probabil la fel de strălucitor ca o Lună în creștere, rămânând vizibil săptămâni întregi pentru oamenii ce trăiau în zorii istoriei înregistrate. Astăzi, rămășița de supernovă rezultată, cunoscută și sub numele de Cygnus Loop, s-a estompat și mai este acum vizibilă doar printr-un mic telescop îndreptat spre constelația Lebedei (Cygnus). Nebuloasa Văl rezultată este totuși imensă din punct de vedere fizic și, chiar dacă se află la aproximativ 1.400 de ani lumină distanță, acoperă de peste cinci ori dimensiunea Lunii pline. Imaginea prezentată este un mozaic al telescopului spațial Hubble, format din șase imagini, care acoperă o suprafață de numai aproximativ doi ani lumină, o mică parte a rămășiței supernovei expansive. În imaginile ce prezintă complet nebuloasa Văl, chiar și privitorii studioși ar putea să nu poată identifica filamentele prezentate aici.

LINK TO ORIGINAL APOD

ÎN INTERIOR, PRIN ȘI DINCOLO DE INELELE LUI SATURN
Image Credit: Cassini Imaging Team, ISS, JPL, ESA, NASA

Patru luni ale planetei Saturn sunt vizibile în imaginea prezentată: le puteți găsi pe toate? Primul satelit – și cel mai îndepărtat, în fundal – este Titan, cea mai mare lună saturniană și una dintre cele mai mari din întreg sistemul solar. Caracteristica întunecată din partea de sus a acestei lumi mereu tulbure este calota polară nordică. Următoarea lună ca evidență din listă este Dione cea strălucitoare, vizibilă în prim-plan, completată de cratere și clivaje lungi de gheață. Ieșind din partea stângă sunt câteva dintre inelele expansive ale lui Saturn, inclusiv inelul A, care evidențiază întunecatul Encke Gap. În extrema dreaptă, chiar în afara inelelor, se află Pandora, o lună de numai 80 de kilometri, care ajută la gestionarea inelului F al lui Saturn. A patra lună? Dacă te uiți cu atenție, în interiorul inelelor lui Saturn, în Encke Gap, vei găsi o pată care este de fapt Pan. Deși una dintre cele mai mici luni ale lui Saturn, cu diametrul de numai 35 de kilometri, Pan este suficient de masivă pentru a ajuta la menținerea decalajului Encke relativ liber de particule inelare. După mai bine de un deceniu de explorare și descoperiri, nava spațială Cassini a rămas fără combustibil în 2017 și a fost direcționată să pătrundă în atmosfera lui Saturn, unde sigur s-a topit.

LINK TO ORIGINAL APOD

INGENUIY ÎN ZIUA MARȚIANĂ (SOL) 39
Image Credit: NASA / JPL-Caltech / MSSS

Elicopterul Mars-Ingenuity, cu toate cele patru picioare de aterizare la sol, a fost fotografiat aici, în sol 39 (30 martie), protejat sub burta roverului ”Perseverance”. Vederea aproape de nivelul solului este un mozaic de imagini de la camera WATSON, de pe brațul robotic SHERLOC al roverului. Lângă centrul cadrului, elicopterul experimental este suspendat la doar câțiva centimetri deasupra suprafeței marțiene. Urmele lăsate de Perseverance se extind dincolo de roțile roverului, cu baza craterului Jezero vizibilă la aproximativ 2 kilometri depărtare. Ingenuity are o greutate de 1,8 kilograme pe Terra. Aceasta corespunde unei greutăți de 0,68 kilograme pe Marte. Cu lamele rotorului, care se întind 1,2 metri, Ingenuity va încerca să facă primul zbor motorizat al unei aeronave pe altă planetă, prin atmosfera marțiană subțire, cu o densitate de 1% din cea terestră, nu mai devreme de 11 aprilie.

LINK TO ORIGINAL APOD

NGC 3521: GALAXIE ÎNTR-O BULĂ
Image Credit & Copyright: Acquisition – Eric Benson, Processing – Dietmar Hager

Superba galaxie spirală NGC 3521 se află la doar 35 de milioane de ani lumină depărtare, în direcția constelației Leo. Relativ luminoasă pe cerul planetei Pământ, NGC 3521 este ușor de surprins în telescoape mici, dar adesea trecută cu vederea, în astro-fotografiile astronomilor amatori, în favoarea altor galaxii spirale ale Leului, cum ar fi M66 și M65. Însă, este greu de trecut cu vederea, în acest portret cosmic colorat. Cu o suprafață ce acoperă aproximativ 50.000 de ani lumină, galaxia are brațe spiralice neregulate, cu petice caracteristice în regiuni roz de formare stelară și grupuri de stele tinere, albastre. În mod remarcabil, această imagine de profunzime găsește, de asemenea, NGC 3521 încorporat în cochilii gigantice asemănătoare unei bule. Cojile sunt probabil resturi de maree, fluxuri de stele rupte din galaxiile satelite care au suferit fuziuni cu NGC 3521 în trecutul îndepărtat.

LINK TO ORIGINAL APOD

LANSAREA UNEI RACHETE AȘA CUM A FOST VĂZUTĂ DE PE STAȚIA SPAȚIALĂ
Video Credit: ISAA, NASA, Expedition 57 Crew (ISS);
Processing: Riccardo Rossi (ISAA, AstronautiCAST); Music: Inspiring Adventure Cinematic Background by Maryna

Ați văzut vreodată lansarea unei rachete … din spațiul cosmic? O inspecție atentă a videoclipului prezentat va dezvălui silueta unei rachete urcând pe orbita Pământului, așa cum s-a văzut din Stația Spațială Internațională (ISS). Racheta rusească Soyuz-FG a fost lansată în noiembrie 2018, de la Cosmodromul Baikonur din Kazahstan, purtând un modul Progress MS-10 (tot 71P) pentru a aduce aprovizionarea necesară către ISS. Punctele de atracție din videoclipul de 90 de secunde (în care sunt condensate aproximativ 15 minute) includ luminile orașului și norii vizibili pe Pământ în stânga jos, benzile albastre și aurii ale strălucirii atmosferice care rulează în diagonală în centru și stelele îndepărtate în partea dreaptă sus, care apun în spatele Pământului. O treaptă inferioară a rachetei poate fi văzută căzând înapoi pe Pământ, în timp ce nava robotizată de aprovizionare își lansează propulsoarele și începe să se apropie de ISS, un laborator spațial care și-a sărbătorit cea de-a 20-a aniversare în 2018. Astronauții care trăiesc la bordul ISS, care orbitează Pământul, printre mai mulți îndatoriri practice, realizează numeroase experimente științifice, care extind cunoașterea umană și permit dezvoltarea industriei comerciale viitoare pe orbita joasă a Terrei.

LINK TO ORIGINAL APOD

GAURA NEAGRĂ DIN CENTRUL GALAXIEI M87 ÎN LUMINĂ POLARIZATĂ
Image Credit: Event Horizon Telescope Collaboration; Text: Jayanne English (U. Manitoba)

Carl Sagan afirma că jeturile găurilor negre sunt dependente de câmpurile magnetice. Imaginea prezentată reprezintă direcția de rotație intrinsecă (polarizare) a undelor radio. Polarizarea este produsă de câmpul magnetic puternic ce înconjoară gaura neagră super-masivă din centrul galaxiei eliptice M87. Undele radio au fost detectate de Telescopul Event Horizon (EHT), care combină datele de la radiotelescoape distribuite în întreaga lume. Structura de polarizare, cartografiată utilizând linii de curgere generate de computer, este suprapusă pe celebra imagine a găurii negre a EHT, publicată pentru prima dată în 2019. Câmpul magnetic 3D complet este complex. Analizele preliminare indică faptul că părți ale câmpului circulă în jurul găurii negre împreună cu materia care se acumulează, așa cum era de așteptat. Cu toate acestea, o altă componentă se îndepărtează aparent vertical de gaura neagră. Această componentă ar putea explica modul în care materia rezistă prăbușirii în interior și, în schimb, este lansată în jetul M87.

LINK TO ORIGINAL APOD

FULGERE ROȘIATICE LUMINÂND DEASUPRA ANZILOR
Credit de imagine și drepturi de autor: Yuri Beletsky (Observatorul Carnegie Las Campanas, TWAN)

Ce sunt acele filamente roșii de pe cer? Sunt o formă rar observată de fulgere, confirmată în urmă cu aproximativ 30 de ani: ”spirite roșii”. Cercetări recente au arătat că urmând unei lovituri puternice pozitive de fulger nor-sol, descărcările roșiatice pot debuta ca niște bile de aer ionizat de 100 de metri, care coboară de la aproximativ 80 km înălțime cu 10% din viteza luminii. Acestea sunt rapid urmate de un grup de bile ionizate direcționate în sus. Imaginea prezentată a fost înregistrată la începutul acestui an de la observatorul Las Campanas din Chile deasupra Munților Anzi din Argentina. Fulgerele roșii necesită doar o fracțiune de secundă pentru a se produce și sunt văzute cel mai bine atunci când furtuni puternice sunt vizibile din lateral.

LINK TO ORIGINAL APOD

M64: GALAXIA OCHIUL DEMONIC
Image Credit: ESA/Hubble & NASA & the PHANGS-HST Team; Acknowledgement: Judy Schmidt

Cine știe ce rău se ascunde în ochii galaxiilor? Hubble știe – sau, în cazul galaxiei spirale M64, poate ajuta în acest sens. Messier 64, cunoscut și sub numele de ”Ochiul Răului” say ”Galaxia Frumoasa Adormită”, poate părea să aibă răul în ochi, deoarece toate stelele sale se rotesc în aceeași direcție ca și gazul interstelar din regiunea centrală a galaxiei, pe când în regiunile exterioare se rotesc în direcți opusă. Capturat aici în detaliu de telescopul spațial orbital Hubble, nori enormi de praf ascund zona din apropierea regiunii centrale a lui M64, care sunt legați de strălucirea roșiatică a hidrogenului, asociată cu formarea stelelor. M64 se află la aproximativ 17 milioane de ani lumină distanță, ceea ce înseamnă că lumina pe care o vedem astăzi din ea a plecat când ultimul strămoș comun dintre oameni și cimpanzei a cutreierat Pământul. Ochiul prăfos și rotația bizară sunt probabil rezultatul unei fuziuni vechi de miliarde de ani a două galaxii diferite.

LINK TO ORIGINAL APOD

SUIT/SAT-1: UN COSTUM SPAȚIAL PLUTIND LIBER ÎN SPAȚIU
Image Credit: ISS Expedition 12 Crew, NASA

Un costum spațial a plutit departe de Stația Spațială Internațională în urmă cu 15 ani, dar nu a fost efectuată nici o investigație. Toată lumea știa că a fost lansat de către echipajul stației spațiale. Supranumit Suitsat-1, costumul spațial rus Orlan, inutil, umplut în cea mai mare parte cu haine vechi, a fost echipat cu un emițător radio slab și eliberat pe orbita Pământului. Costumul a înconjurat Pământul de două ori înainte ca semnalul său radio să devină neașteptat de slab. Suitsat-1 a continuat să orbiteze la fiecare 90 de minute până când a ars în atmosfera Pământului după câteva săptămâni. În imagine, costumul spațial fără echipaj la bord a fost fotografiat în 2006, exact pe când se îndepărta de stația spațială.

LINK TO ORIGINAL APOD

EXPLORÂND ANTENELE – DOUĂ GALAXII ÎN FUZIUNE
Image Credit & Copyright: Bernard Miller

La aproximativ 60 de milioane de ani lumină distanță, în constelația sudică Corvus, două mari galaxii fuzionează. Stelele din cele două galaxii (NGC 4038 și NGC 4039), se ciocnesc foarte rar în cursul cataclismului care durează sute de milioane de ani. Dar norii mari de gaz molecular și praf ai galaxiilor interacționează adesea, declanșând episoade furioase de formare de stele în apropierea centrului dezastrului cosmic. Întinsă pe o suprafață de peste 500 de mii de ani lumină, această priveliște uimitoare dezvăluie, de asemenea, noi grupuri de stele și materie aruncate departe de locul accidentului, de forțele mareelor gravitaționale. Imaginea, înregistrată de la sol, remarcabil de clară, include date de bandă îngustă, care evidențiază strălucirea caracteristică roșie a hidrogenului gazos atomic în regiunile de formare stelară. Aspectul vizual general sugestiv arcuit al structurilor extinse conferă perechii de galaxii numele său popular – Antenele.

LINK TO ORIGINAL APOD

NEBULOASA MEDUZA
Image Credit & Copyright: Josep Drudis

Filamentele de gaz lucios, șerpuite și împletite, sugerează numele popular al acestei nebuloase: Nebuloasa Meduza. Cunoscută sub numele de catalog Abell 21, această Meduză este o veche nebuloasă planetară aflată la 1.500 ani depărtare, în constelația Gemini. La fel ca și omonimul său mitologic, această nebuloasă este asociată unei transformări dramatice. Faza de nebuloasă planetară reprezintă stadiul final în evoluția stelelor cu masă mică, așa cum este și Soarele nostru, pe măsură ce acestea se transformă din stele gigante roșii în stele pitice albe fierbinți, iar în acest proces sunt expulzate straturile exterioare de material. Radiația ultravioletă a stelei fierbinți alimentează strălucirea nebulară. Steaua în proces de transformare este cea difuză aproape de centrul unei formei strălucitoare de semilună. În această vedere telescopică de profunzime, filamentele mai slabe se extind evident deasupra și în dreapta regiunii semilunii lucioase. Se estimează că Nebuloasa Meduza are un diametru de peste 4 ani lumină.

LINK TO ORIGINAL APOD

CURIOSITY: SOL (ZIUA MARȚIANĂ) 3048
Image Credit: NASA/JPL-Caltech – Processing: Elisabetta Bonora & Marco Faccin / aliveuniverse.today

Înainte de PERSEVERANCE (perseverență) exista CURIOSITY (curiozitate). De fapt, rover-ul Curiosity a realizat primul touchdown pe Marte în 5 aprilie 2012. Ziua de 2 martie 2021 a marcat cea de-a 3.048-a zi marțiană a roverului Curiosity, de operațiuni pe suprafața Planetei Roșii. Această panoramă de 360 de grade, a solului 3048 este un mozaic de 149 de cadre de la Mastcam-ul Curiosity, de deasupra punții roverului. Include 23 de cadre cu nori înghețați, subțiri și înalți, care plutesc prin cerul marțian. Cadrele cerului înnorat au fost înregistrate pe parcursul acelei zile marțiene și sunt compuse digital împreună în vederea panoramică. Aproape de centru este Mont Mercou, stratificat și cu dungi. Vârful central al Muntelui Sharp, care se înalță peste 5 kilometri deasupra bazei Craterului Gale, se află în fundalul îndepărtat din stânga.

LINK TO ORIGINAL APOD

AURORELE ȘI FULGERELE DE PE JUPITER
Image Credit: NASA, JPL-Caltech, SwRI; Text: Natalia Lewandowska

De ce se produc atât de multe fulgere pe planeta Jupiter, aproape de polii săi? Similar cu Pământul, Jupiter experimentează atât aurore, cât și fulgere. Cu toate acestea, spre deosebire de Terra, fulgerele de pe Jupiter apar de obicei lângă polii săi – în timp ce o mare parte a fulgerelor de pe Terra sunt produse lângă ecuator. Pentru a înțelege diferența, nava spațială Juno a NASA, care orbitează în prezent Jupiter, a observat numeroase evenimente de auroră și fulgere. Imaginea prezentată, făcută de camera Juno’s Stellar Reference Unit pe 24 mai 2018, prezintă ovalul auroral nordic al lui Jupiter și mai multe puncte și dungi luminoase. Un eveniment atrăgător este afișat în imaginea inserată din dreapta – care este o lumină corespunzătoare fulgerului jupiterian – una dintre cele mai apropiate imagini ale aurorei și fulgerelor captate vreodată. Pe Pământ (care este mult mai aproape de Soare decât Jupiter), lumina soarelui este suficient de strălucitoare pentru a crea, de la sine, o încălzire atmosferică mult mai puternică la ecuator decât la poli, provocând turbulențe, furtuni și fulgere. Pe Jupiter, în schimb, încălzirea atmosferică provine în mare parte din interiorul său (ca rămășiță a formării sale), conducând la ipoteza că lumina soarelui ecuatorială mai intensă reduce diferențele de temperatură între nivelurile atmosferice superioare, reducând astfel furtunile ecuatoriale care creează fulgere.

LINK TO ORIGINAL APOD

MARTE DEASUPRA CERCULUI DE PIATRĂ DUDDO
Image Credit & Copyright: Ged Kivlehan

De ce se află aici aceste pietre mari? Unul dintre cele mai faimoase cercuri de piatră este Duddo Five Stones din Northumberland, Anglia. Dată fiind amplasarea în aer liber, aproape de vârful unei înclinații modeste, o scurtă drumeție pe câmpurile libere vă va aduce la o serie de pietre neobișnuite, de dimensiuni umane, care nu seamănă cu nimic din jur. Suprafețele canelate, gropite și cu intemperii adânci ale gresiei moi sunt în concordanță cu plasarea în urmă cu aproximativ 4000 de ani – dar poziționate aici din motive deocamdată necunoscute. Imaginea prezentată – un compozit format din două imagini consecutive preluate din aceeași locație – a fost surprinsă în octombrie anul trecut sub un cer înstelat când Pământul trecea aproape de Marte, făcând planeta roșie neobișnuit de mare și luminoasă. Marte rămâne vizibil la apus, deși din ce în ce mai aproape de orizont, în următoarele câteva luni.

LINK TO ORIGINAL APOD

DE LA AURIGA LA ORION
Image Credit & Copyright: Alistair Symon

Ce se întâmplă pe cer de la Auriga la Orion? Multe dintre vedetele și nebuloasele celebre din această regiune au fost surprinse în 34 de imagini separate, ce au presupus peste 430 de ore de expunere și, apoi, au fost combinate digital pentru a dezvălui imaginea prezentată. Începând din stângă sus, spre constelația Auriga (vizitiul), se află pitoreasca Nebuloasă Stea în Flăcări (IC 405). Continuând în jos de-a lungul arcului strălucitor al galaxiei noastre Calea Lactee, de la stânga la dreapta, traversând constelațiile Gemenilor și Taurului, printre nebuloasele notabile includem Tadpole, Simeis 147, Monkey Head, Meduze, Con și Rosette. În cadrul, dreapta sus, al imaginii, spre constelația Orion (vânătorul), puteți vedea Sh2-264, semicercul Buclei lui Barnard și nebuloasele Cap de Cal și Orion. Stelele celebre din și în jurul Orionului includ, de la stânga la dreapta, Betelgeuse portocalie (chiar la dreapta centrului imaginii), Bellatrix albastru (chiar deasupra ei), stelele din centura Orion – Mintaka, Alnilam și Alnitak, în timp ce Rigel cel luminos apare în dreapta sus. Această întindere celestă nu va rămâne sus noaptea foarte mult timp – va reveni continuu tot mai devreme seara, pe măsură ce se apropie mijlocul anului.

LINK TO ORIGINAL APOD

MECANISMUL ANTIKYTHERA – PRIMUL COMPUTER ȘI PLANETARIU MOBIL CUNOSCUT
Image Credit & License: Marsyas, Wikipedia

Nimeni nu știa că acum 2.000 de ani exista tehnologia pentru a construi un astfel de dispozitiv. Mecanismul Antikythera, ilustrat, este acum considerat pe scară largă ca primul computer. Găsit pe fundul mării, la bordul unei nave grecești în descompunere, complexitatea sa a determinat decenii de studii dar chiar și în prezent unele dintre funcțiile sale rămân necunoscute. Imaginile cu raze X ale dispozitivului, totuși, au confirmat că o funcție principală a numeroaselor roți și angrenaje asemănătoare ceasului este de a genera, fiind un mecanism portabil, cu manivelă, centrat pe Pământ, un aspect de hartă care prezice pozițiile viitoare ale stelelor și planetelor, precum și eclipsele lunare și solare. Este prezentat nucleul corodat al celui mai mare angrenaj al mecanismului Antikythera, de aproximativ 13 centimetri, în timp ce întregul mecanism avea 33 de centimetri înălțime, ceea ce îl face similar ca dimensiune cu o carte mare. Recent, modelarea computerizată modernă a componentelor lipsă permite crearea unei replici mai complete a acestei surprinzătoare mașini antice.

LINK TO ORIGINAL APOD

TRIPLETUL LEO
Image Credit & Copyright: Francis Bozon

Acest grup popular saltă devreme pe cerul de seară, în preajma echinocțiului de martie și al primăverii emisferei nordice. Onorate sub denumirea de Tripletul Leului, cele trei galaxii magnifice găsite în constelația proeminentă Leo se adună aici într-un singur câmp vizual astronomic. Ținte predilecte pentru scanarea cu telescoape chiar modeste, gemele din Triplet pot fi introduse și individual ca NGC 3628 (dreapta), M66 (stânga sus) și M65 (jos). Toate cele trei sunt galaxii spirale mari, dar tind să arate diferit, deoarece discurile lor galactice sunt înclinate în unghiuri diferite în raport cu perspectiva noastră. NGC 3628, cunoscută și sub numele de Galaxia Hamburgerului, este văzută tentant în margini, cu benzi de praf obscure care-i traversează planul galactic pufos. Discurile M66 și M65 sunt ambele suficient de înclinate pentru a-și arăta structura spiralată. Interacțiunile gravitaționale dintre galaxiile grupului au lăsat semne revelatoare, inclusiv cozile de maree și discul deformat, umflat al NGC 3628 și brațele spirale trase ale M66. Această vedere superbă a regiunii se întinde pe 1 grad ceresc(două luni pline) pe cer într-un cadru ce acoperă peste o jumătate de milion de ani-lumină, la distanța estimată de 30 de milioane de ani-lumină a trio-ului. Desigur, stelele spinoase din prim-plan se află poziționate în propria noastră galaxie.

LINK TO ORIGINAL APOD

LAGUNA CENTRALĂ ÎN INFRAROȘU
Image Credit & License: NASA, ESA, Hubble; Data Archive: MAST, Processing: Alexandra Nachman

Această vedere în infraroșu, întinsă pe 4 ani lumină, de-a lungul centrului Nebuloasei Laguna, este plină de stele. Imaginile în lumină vizibilă arată gazul strălucitor și norii de praf obscuri care domină scena. Dar această imagine în infraroșu, construită din datele Telescopului Spațial Hubble, se află aproape de inima regiunii active de formare stelară, dezvăluind stele nou-născute împrăștiate în interior, în contra unui câmp aglomerat de stele de fundal în direcția centrului galaxiei noastre. Regiunile centrale ale acestei pepiniere stelare tumultuoase sunt sculptate și energizate de masivul și tânărul obiect Herschel 36, steaua strălucitoare aproape de centrul câmpului vizual. Herschel 36 este de fapt un sistem multiplu de stele masive. Fiind de peste 30 de ori mai mare decât masa Soarelui și cu o vechime mai mică de 1 milion de ani, cea mai masivă stea din sistem ar trebui să trăiască până la o vârstă stelară de 5 milioane de ani. Să o comparăm cu Soarele nostru, care în prezent are vârsta de 5 miliarde de ani, care va evolua într-o stea gigantă roșie în numai alți 5 miliarde de ani. Nebuloasa Lagunei, cunoscută și sub numele de M8, se află la aproximativ 4.000 de ani lumină distanță, în limitele constelației Săgetătorul.

LINK TO ORIGINAL APOD

PRAF STELAR ÎN NORUL MOLECULAR PERSEUS
Image Credit & Copyright: Kerry-Ann Lecky Hepburn, Stuart Heggie

Norii de praf de stele sunt în derivă prin acest peisaj celest de adâncime, de-a lungul norului molecular Perseus, la aproximativ 850 de ani lumină distanță. Nebuloase prăfoase care reflectă lumina stelelor tinere încorporate se remarcă în câmpul de vedere telescopic larg de aproape 2 grade. Cu o culoare albăstruie caracteristică nebuloasa de reflecție NGC 1333 se află în centru, vdB 13 este în dreapta sus, iar nebuloasa de reflecție vdB12, cu o rară nuanță gălbuie, aproape de partea de sus a cadrului. Stele se formează în norul molecular, deși majoritatea sunt ascunse optic de praful omniprezent. Totuși, indicii de emisie roșie contrastantă de la obiectele Herbig-Haro, jeturile și gazul strălucitor din undele de șoc provenite de la stelele recent formate, sunt evidente în NGC 1333. Mediul haotic ar putea fi similar cu cel în care propriul nostru Soare s-a format acum peste 4,5 miliarde de ani. La distanța estimată a norului molecular Perseus, această scenă cosmică ar cuprinde aproximativ 40 de ani lumină.

LINK TO ORIGINAL APOD

SUPRAFAȚA PLANETEI VENUS DE LA VENERA 13
Image Credit: Soviet Planetary Exploration Program, Venera 13;
Processing & Copyright: Donald Mitchell & Michael Carroll (used with permission)

Dacă ați putea sta pe Venus – ce ați vedea? În imagine este imaginea de la Venera 13, un lander sovietic robotizat, care a parașutat și a decelerat prin atmosfera venusiană densă, în martie 1982. Peisajul pustiu pe care l-a surprins a inclus pietre plate, teren vast și un cer fără cusur deasupra Regiunii Phoebe, lângă Ecuatorul venusian. În stânga jos se află penetrometrul navei spațiale folosit pentru a face măsurători științifice, în timp ce piesa ușoară din dreapta face parte dintr-un capac de lentile evacuate. Supusă la temperaturi constante de aproape 450 de grade Celsius și presiuni de 75 de ori mai mari decât pe Pământ, nava spațială Venera cu scuturile sale a supraviețuit, pentru a transmite date, doar aproximativ două ore. Deși datele de la Venera 13 au fost transmise prin sistemul solar interior în urmă cu aproape 40 de ani, procesarea digitală și fuzionarea imaginilor neobișnuite ale lui Venera continuă și astăzi. Analize recente ale măsurătorilor în infraroșu efectuate de nava spațială Venus Express în orbita ESA indică faptul că vulcanii activi pot exista, în prezent, pe Venus.

LINK TO ORIGINAL APOD

IC 1318 – NEBULOASA FLUTURE
Image Credit & Copyright: Alan Pham

În constelația lebedei de lângă nebuloasa pelicanului, se află norul de gaz al fluturelui lângă o stea cunoscută sub numele de Găina. Această stea, având numele corect Sadr, este chiar în dreapta cadrului prezentat, dar Nebuloasa centrală a Fluturelui, denumită IC 1318, este prezentată la rezoluție înaltă. Modelele complicate din gazul strălucitor și praful întunecat sunt provocate de interacțiunile complexe dintre vânturile interstelare, presiunile radiațiilor, câmpurile magnetice și gravitația. Vizualizarea telescopică prezentată surprinde emisia caracteristică a IC 1318 din atomii de sulf ionizat, hidrogen și oxigen, cartografiate în nuanțele roșii, verzi și albastre ale popularei palete Hubble. Porțiunea din Nebuloasa Fluture ilustrată se întinde pe aproximativ 100 de ani lumină și se află la aproximativ 4000 de ani lumină depărtare.

LINK TO ORIGINAL APOD

BILE DE FOC METEORICE ÎN LUMINĂ ȘI SUNET
Image Credit & Copyright: Thomas Ashcraft (Radio Fireball Observatory)

Ați auzit vreodată sunetul emis de un meteor? De obicei, meteorii sunt prea departe pentru a scoate orice sunet audibil. Cu toate acestea, un meteor va crea instant o pistă de ionizare care poate reflecta un semnal radio îndepărtat depărtare. Dacă geometria este corectă, puteți auzi momentan – prin intermediul radioului dvs. – un post de radio îndepărtat chiar și peste statică. În videoclipul prezentat, sunetele emițătoarelor radio îndepărtate au fost surprinse reflectându-se de pe traseele mari de meteoriți de un receptor radio sensibil – în același timp, dungile strălucitoare au fost surprinse de o cameră video cu tot cerul. În videoclip, sunt afișate mai întâi cărările luminoase urmate de patru mingi de foc pe cer lângă Lamy, New Mexico, SUA. Apoi, după fiecare cadru static, un videoclip în timp real surprinde fiecare meteor care străbate cerul, acum asociat cu sunetul înregistrat din reflexia sa radio. Proiectarea unei urme de meteori în jos pe Pământ poate duce la găsirea locului de impact (dacă există), în timp ce proiectarea urmei înapoi în cer poate duce la identificarea cometei părinte sau a asteroidului.

LINK TO ORIGINAL APOD

O AURORĂ ÎN FORMĂ DE STEAG APĂRUTĂ DEASUPRA SUEDIEI
Image Credit & Copyright: Mia Stålnacke

A apărut dintr-o dată, ca un steag în bandă înalt de 50 km. La mijlocul lunii martie 2015, o expulsie energetică de masă coronariană direcționată printr-un canal magnetic liber spre Terra a condus la una dintre furtunile geomagnetice mai intense a ultimilor ani. Un rezultat vizual a fost că aurorele larg răspândite au fost văzute în multe țări din apropierea polilor magnetici ai Pământului. Capturată peste Kiruna, Suedia, imaginea prezintă o perdea aurorală neobișnuit de dreaptă, cu culoarea verde emisă jos în atmosfera Pământului și roșu cu mulți kilometri mai sus. Nu este clar de unde provine rara auroră purpurie, dar ar putea implica o aurora albastră neobișnuită la o altitudine chiar mai mică decât cea verde, văzută suprapusă cu un roșu mult mai mare. Acum, după depășirea Minimului Solar, nopțile colorate de aurore de pe Terra vor crește probabil.

LINK TO ORIGINAL APOD

MA’AZ – ROCA TINȚITĂ DE SUPERCAM
Image Credit: NASA/JPL-Caltech/LANL/CNES/CNRS

Care este sunetul unui laser zapping? Nu este nevoie să consultăm un master Zen pentru a afla răspunsul, este de ajuns să ascultăm prima înregistrare acustică a unor pulsuri laser pe Marte. În sol 12 (2 Martie) a misiunii Perseverance pe Marte, instrumentul SuperCam situat pe partea superioară a roverului a trimis un set de 30 de pulsuri laser către roca botezată Ma’az, de la o distanță de 3,1 metri. Microfonul său a înregistrat sunetele captate de la pulsurile laser ale SuperCam. Undele de șoc create în atmosfera subțire marțiană, pe măsură ce biții de rocă erau vaporizați de către pulsurile laser au creat sunete înalte, sunete care oferă indicii privind structura fizică a țintei. Această priveliște de apropiere de la SuperCAm a regiunii țintă Ma’az are un diametru de 6 centimetri (2.3 inches). Ma’az înseamnă Marte în limba Navajo.

LINK TO ORIGINAL APOD

MESSIER 81
Image Credit & Copyright: Wissam Ayoub

Una dintre cele mai strălucitoare galaxii pe cerul nocturn are dimensiuni similare cu galaxia noastră: este marea și frumoasa Messier 81. Cunoscută și sub numele de NGC 3031 sau galaxia lui Bode, după numele descoperitorului său din secolul al XVIII-lea, această mare spirală poate fi găsită spre nord constelația Ursa Major. Vederea clară și detaliată oferită de telescop dezvăluie nucleul galben strălucitor al lui M81, brațele spirale albastre, regiunile roz în formă de stea și benzile de praf cosmice. Unele benzi de praf trec de fapt prin discul galactic (la stânga centrului), o caracteristică nespecifică altor galaxii spirale proeminente. Benzile de praf rătăcite pot fi rezultatul persistent al unei întâlniri strânse între M81 și galaxia M82 din apropiere, ascunsă în afara acestui cadru. Galaxia satelit neregulată și pitică M81, Holmberg IX, poate fi văzută chiar sub spirala mare. Examinarea stelelor variabile din M81 a condus la o determinare de mare acuratețe, pentru o galaxie externă: 11,8 milioane de ani lumină.

LINK TO ORIGINAL APOD

LUMINA ZODIACALĂ ȘI MARTE
Image Credit & Copyright: Joshua Rhoades

Chiar după apusul soarelui, pe 7 martie, o bandă slabă de lumină încă ajungea deasupra orizontului vestic, în acest peisaj nocturn senin, rural, din Illinois. Înregistrată dintr-o fermă veche, strălucirea luminoasă este lumina zodiacală, proeminentă în vest după apusul soarelui în primăvara emisferei nordice a planetei Pământ. În acea seară senină, banda de lumină zodiacală pare să înghită gălbuiul, strălucitorul Marte și grupul de stele al Pleiadelor. Conjuncția lor strânsă se află pe cerul înstelat de deasupra acoperișului vechiului hambar. Lumina zodiacală este lumina soarelui împrăștiată de particule de praf interplanetare care se află lângă planul ecliptic al sistemului solar. Desigur, toate planetele sistemului solar orbitează în apropierea planului eclipticii, în cadrul benzii de lumină zodiacală. Dar lumina zodiacală și Marte pot avea o legătură mai profundă. O analiză recentă a detectărilor fortuite ale prafului interplanetar de către nava spațială Juno în timpul călătoriei sale de la Pământ la Jupiter, sugerează că Marte este sursa probabilă a prafului care produce lumină zodiacală.

LINK TO ORIGINAL APOD

NGC 1499: NEBULOASA CALIFORNIA
Image Credit & Copyright: Yannick Akar

Insula mitică a reginei Calafia s-ar putea afla în spațiul cosmic? Poate că nu, dar întâmplător conturul acestui nor spațial molecular aduce puțin cu conturul statului California, SUA. Soarele nostru își are casa în brațul Orion al Căii Lactee, la doar aproximativ 1.000 de ani lumină de Nebuloasa California. Cunoscută și sub numele de NGC 1499, nebuloasa clasică de emisie are o lungime de aproximativ 100 de ani lumină. Pe imaginea prezentată, cea mai proeminentă strălucire a nebuloasei California este lumina roșie caracteristică atomilor de hidrogen care se recombină cu electronii risipiți de mult, îndepărtați (ionizați) de lumina stelelor energetice. Steaua ce furnizează cel mai probabil lumina energetică a stelelor care ionizează o mare parte din gazul nebular este strălucitoarea Xi Persei, fierbinte și albăstruie, chiar în dreapta nebuloasei. O țintă obișnuită pentru astro-fotografi, Nebuloasa California poate fi observată de un telescop cu câmp larg sub un cer întunecat, către constelația Perseus, nu departe de Pleiade.

LINK TO ORIGINAL APOD

NGC 1499: NEBULOASA CALIFORNIA
Image Credit & Copyright: Yannick Akar

Insula mitică a reginei Calafia s-ar putea afla în spațiul cosmic? Poate că nu, dar întâmplător conturul acestui nor spațial molecular aduce puțin cu conturul statului California, SUA. Soarele nostru își are casa în brațul Orion al Căii Lactee, la doar aproximativ 1.000 de ani lumină de Nebuloasa California. Cunoscută și sub numele de NGC 1499, nebuloasa clasică de emisie are o lungime de aproximativ 100 de ani lumină. Pe imaginea prezentată, cea mai proeminentă strălucire a nebuloasei California este lumina roșie caracteristică atomilor de hidrogen care se recombină cu electronii risipiți de mult, îndepărtați (ionizați) de lumina stelelor energetice. Steaua ce furnizează cel mai probabil lumina energetică a stelelor care ionizează o mare parte din gazul nebular este strălucitoarea Xi Persei, fierbinte și albăstruie, chiar în dreapta nebuloasei. O țintă obișnuită pentru astro-fotografi, Nebuloasa California poate fi observată de un telescop cu câmp larg sub un cer întunecat, către constelația Perseus, nu departe de Pleiade.

LINK TO ORIGINAL APOD

PERSEVERANCE 360: ROCI NEOBIȘNUITE ȘI CĂUTAREA VIEȚII PE MARTE
Image Credit: NASA, JPL-Caltech, ASU, MSSS

Este acel obiect o fosilă? Căutarea prinprin imaginile recente ale planetei Marte, făcute de noul rover Perseverance, poate părea oarecum ca o vânătoare de comori, cu posibilitatea ca faima să aparțină primei persoane care a identificat corect un os pietrificat, o piatră imprimată de o plantă veche sau orice indicație clară că viața a existat odată pe Marte. Din păcate, chiar dacă este posibil să se poată identifica ceva la fel de spectaculos ca un schelet, majoritatea exobiologilor consideră că este mult mai probabil ca resturile biochimice ale microbilor monocelulari antici să poată fi găsite cu ajutorul analizatorilor chimici ai Perseverenței. Un motiv cheie este că organismele multicelulare pot avea nevoie de o cantitate mai mare de oxigen pentru a evolua decât a fost prezentă pe Marte. Acestea fiind spuse, nimeni nu este sigur, așa că vă rugăm să nu ezitați să măriți digital orice imagine care vă interesează – inclusiv imaginea cu zoom de 360 ​​de grade a rocilor și crestelor care înconjoară locația de aterizare a Perseverenței în craterul Jezero. Și chiar dacă oamenii de știință afiliați la NASA studiază ei înșiși imaginile Perseverenței, dacă vedeți ceva cu adevărat neobișnuit, vă rugăm să postați pe rețelele de socializare. Dacă observația dvs. se dovedește a fi deosebit de interesantă, din punct de vedere științific, este probabil ca și NASA să audă despre asta.

LINK TO ORIGINAL APOD

CELE TREI COZI ALE COMETEI NEOWISE
Image Credit & Copyright: Nicolas Lefaudeux

Cum a fost creată coada roșie neobișnuită a cometei NEOWISE? Sodiul este răspunsul. O priveliște spectaculoasă în vara anului 2020, Cometa NEOWISE, uneori, afișa ceva mai mult decât doar o coadă de praf alb striat surprinzător și o coadă ionică albastră plăcut neuniformă. Unele imagini sensibile la culoare au arătat o coadă roșie neobișnuită, iar analiza a arătat că o mare parte din culoarea acestei a treia cozi a fost emisă de sodiu. Gazul bogat în atomi de sodiu ar fi putut fi eliberat din nucleul de încălzire al cometei NEOWISE la începutul lunii iulie de lumina puternică a soarelui, fiind așadar încărcat electric de lumina ultravioletă și apoi împins de vântul solar. Imaginea prezentată a fost capturată la mijlocul lunii iulie din Bretania, Franța și prezintă culorile reale. S-au mai văzut cozi cometare de sodiu, dar sunt rare – aceasta, de exemplu, a dispărut până la sfârșitul lunii iulie. Cometa C / 2020 F3 (NEOWISE) s-a estompat, și-a pierdut toate cozile strălucitoare și acum se apropie de orbita lui Jupiter în calea sa spre Sistemul Solar exterior, pentru a reveni doar în aproximativ 7.000 de ani.

LINK TO ORIGINAL APOD

PILONII NEBULOASEI VULTURUL ÎN INFRAROȘU
Image Credit: NASA, ESA, Hubble, HLA; Processing: Luis Romero

Stele nou-născute sunt formate în Nebuloasa Vulturului. Contractându-se gravitațional în stâlpi de gaz dens și praf, radiația intensă a acestor stele strălucitoare nou-formate determină fierberea materialului înconjurător. Această imagine, luată cu telescopul spațial Hubble în lumină aproape infraroșie, permite privitorului să vadă în mare parte prin praful gros care face pilonii opaci în lumina vizibilă. Structurile uriașe au o lungime de ani lumină și sunt denumite informal ”Pilonii Creației”. Asociată cu grupul stelar deschis M16, Nebuloasa Vulturului se află la aproximativ 6.500 de ani lumină distanță. Nebuloasa Vulturului este o țintă ușoară pentru micile telescoape dintr-o parte a cerului bogată în nebuloase, către constelația divizată Serpens Cauda (coada șarpelui).

LINK TO ORIGINAL APOD

ROVERUL PERSEVERANCE PERFORMEAZĂ O ROTIRE
Image Credit: NASA, JPL-Caltech, Mars 2020

După ce a ajuns la craterul Jezero de pe Marte, roverul Persevernce a efectuat o întoarcere pe loc. Această imagine clară din Navcam-ul roverului de dimensiuni auto prezintă urmele lăsate de cele șase roți ale sale în solul marțian. În pregătirea operațiunilor de la suprafața Planetei Roșii, prima sa călătorie a durat aproximativ 33 de minute. După o singură încercare, scurtă și de succes, Perseverance a avansat 4 metri, a făcut o întoarcere de 150 de grade, dat înapoi cu 2,5 metri și acum ocupă un loc de parcare diferit, în noua sa locație Octavia E. Butler Landing. Deși distanța totală de deplasare a primei ieșiri a roverului a fost de numai aproximativ 6,5 metri (21 de picioare), în viitor pot fi așteptate navete regulate de 200 metri sau mai mult.

LINK TO ORIGINAL APOD

TERRA LA 360 GRADE SEAMĂNĂ CU MARTE
Image Credit & Copyright: Robert Barsa

Suprafața acestei planete seamănă puțin cu Marte. Cu toate acestea, este cu adevărat planeta Pământ. Într-o mică proiecție cusută digital, mozaicul de 360 ​​de grade a fost capturat lângă San Pedro în deșertul chilian Atacama. Telescoapele în cupole cu orizontul liber profită de nopțile renumite, întunecate și senine, din regiune. Înregistrată la începutul lunii decembrie, o magnifică bandă a Căii Lactee se arcuiește deasupra orizontului cu aproape 180 de grade în jurul micii planete, cu Orion proeminent pe cerul sudic. O constelație familiară cu capul în jos pentru observatorii din emisfera nordică, Orion împarte acea noapte sudică din decembrie aproape în opoziție cu Magellanici. Însă Planeta Roșie, în sine, este cel mai strălucitor far ceresc gălbui pe cerul acestei planete micuțe.

LINK TO ORIGINAL APOD

MARTE ESTE ÎN TAURUS PREGĂTIT PENTRU OBSERVARE
Image Credit & Copyright: Petr Horalek / Institute of Physics in Opava

Puteți vedea planeta Marte pe cer în această seară. Acum, gazdă a roverului Perseverance (Perseverență), Planeta Roșie ”rătăceste” temporar prin constelația Taur, aproape pe cer de cele ”șapte surori” (grupul de stele al Pleiadelor). De fapt, această vedere profundă și largă a regiunii suprinde planeta Marte în proximitatea celei mai apropiate conjuncții cu Pleiadele, pe 3 martie. Sub centru, Marte este farul ceresc gălbui strălucitor, situat la numai 3 grade de roiul stelar albăstrui. Concurând cu Marte prin culoare și strălucire, Aldebaran este steaua alfa a Taurului. Steaua gigantă roșie se află în marginea din stânga jos a cadrului, o stea din prim-plan de-a lungul liniei de vedere până la grupul de stele Hyades, mai îndepărtat. Altfel prea difuze ca ochiul uman să le poată vedea, nebuloasele întunecate și prăfoase se află de-a lungul marginii norului molecular masiv Perseus, cu strălucirea izbitoare roșiatică a NGC 1499, Nebuloasa California, în dreapta sus.

LINK TO ORIGINAL APOD

STELE DEASUPRA UNUI VULCAN ÎN ERUPȚIE
Image Credit & Copyright: Giuseppe Vella

Muntele Etna a erupt de nenumărate ori, timp de sute de mii de ani. Situat în Sicilia, Italia, vulcanul produce fântâni de lavă cu înălțime de peste un kilometru. Muntele Etna nu este doar unul dintre cei mai activi vulcani de pe Pământ, ci și unul dintre cei mai mari, măsurând peste 50 de kilometri la baza sa și se ridică la aproape 3 kilometri înălțime. Fotografiat în erupție luna trecută, un jeturi de lavă sunt propulsate la înălțime, în timp ce lava fierbinte curge pe exteriorul vulcanului. Traseele sateliților vizibili sunt înscrise deasupra pe cer, în timp ce stelele antice sunt puncte pe cer, situate mult mai departe. Această erupție vulcanică a fost atât de puternică încât aeroporturile din apropiere au fost închise pentru a împiedica avioanele să zboare prin penele periculoase. Primul plan și imaginea de fundal au fost capturate consecutiv de aceeași cameră și din aceeași locație.

LINK TO ORIGINAL APOD

INGENUITY: UN MINI-ELICOPTER AFLAT ACUM PE MARTE
Illustration Credit: NASA, JPL-Caltech, Mars 2020 – Perseverance

Cum ar fi zborul aerian pe Marte? Este posibil ca NASA să fi obținut această realizare luna trecută, odată cu aterizarea Roverului Perseverance, care a inclus un mic însoțitor demn de zbor, numit Ingenuity, poreclit Ginny. Chiar dacă Ginny este mică – un elicopter de dimensiunea unui prăjitor de pâine cu patru picioare lungi și două rotoare chiar mai lungi (1,2 metri), ea este prima mașină zburătoare de acest fel – nu a mai existat niciodată ceva asemănător. După ce va fi desfășurat, pregătit pentru operaționalizare, posibil în aprilie, roverul Perseverance, cu dimensiunile unui autoturism („Percy”) se va întoarce, oferidu-i lui Ginny suficient spațiu pentru a-și încerca primul zbor premieră. În ilustrația artistică prezentată, rotoarele lungi ale lui Ginny sunt descrise oferindu-i ascensiunea de care are nevoie pentru a zbura în atmosfera subțire marțiană și pentru a explora zona din apropierea Perseverenței. Deși Ingenuity nu va zbura foarte departe, aparatul este un prototip pentru toți viitorii roboți ai sistemului solar cu acțiune aeriană, care ar putea zbura departe nu numai pe Marte, ci și pe Titan.

LINK TO ORIGINAL APOD

NEBULOASA PELICAN ÎN ROȘU ȘI ALBASTRU
Image Credit & Copyright: M. Petrasko, M. Evenden, U. Mishra (Insight Obs.)

Nebuloasa Pelican se schimbă. Întreaga nebuloasă, denumită oficial IC 5070, este despărțită de Nebuloasa (mai mare a) Americii de Nord printr-un nor molecular plin de praf întunecat. Cu toate acestea, Pelicanul este deosebit de interesant, deoarece este un amestec neobișnuit de activ de formare stelară și nori de gaze în evoluție. Imaginea prezentată a fost procesată pentru a scoate în evidență două culori principale, roșu și albastru, cu roșu dominant în lumina emisă de hidrogenul interstelar. Lumina ultravioletă emisă de stele energetice tinere, transformă încet gazul rece din nebuloasă în gaz fierbinte, cu granița dintre cele două, cunoscută sub numele de front de ionizare, vizibilă în roșul aprins din centrul imaginii. Rămân tentacule deosebit de dense de gaz rece. Milioane de ani de acum, această nebuloasă s-ar putea să nu mai fie cunoscută sub numele de Pelican, deoarece echilibrul și plasarea stelelor și a gazelor vor lăsa în urmă ceva care, cu siguranță, va apărea complet diferit.

LINK TO ORIGINAL APOD

ARBORELE CU AURORĂ
Image Credit & Copyright: Alyn Wallace

Da, dar arborele tău poate face asta? În imagine este o coincidență vizuală între ramurile întunecate ale unui copac din apropiere și lumina strălucitoare a unei aurore îndepărtate. Frumusețea aurorei – combinată cu modul în care părea să imite un copac chiar în apropiere – a fascinat fotograful într-un asemenea grad, încât a uitat momentan să facă fotografii. Privit în unghi drept, părea că acest copac avea frunzele formate din auroră. Din fericire, înainte ca aurora să se transforme într-o formă de ansamblu diferită, el și-a revenit și a surprins coincidența momentană uimitoare. De obicei declanșată de explozii solare, aurora este cauzată de electroni cu energie ridicată care afectează atmosfera Pământului, la o altitudine de aproximativ 150 de kilometri. Colaborarea neobișnuită dintre Pământ și cer a fost văzută de martor în martie 2017 în Islanda.

LINK TO ORIGINAL APOD

SITUL DE ATERIZARE A ROVERULUI PERSEVERANCE DE LA ORBITERUL MARS RECONNAISSANCE
Image Credit: NASA/JPL-Caltech/MSSS

Văzut de pe orbită la o zi după o sosire dramatică pe suprafața marțiană, locul de aterizare al lui Perseverance este identificat în această vedere de înaltă rezoluție de pe Mars Reconnaissance Orbiter. Imaginea camerei orbiterului dezvăluie, de asemenea, locația etapei de coborâre a misiunii Marte 2020, a scutului termic și a parașutei și a învelișului din spate care au livrat Perseverența pe suprafața lui Marte. Fiecare cutie de inserții adnotate se întinde pe 200 de metri (650 de picioare) pe podeaua craterului Jezero. Perseverance este situat în centrul modelului creat de evacuarea rachetelor pe măsura derulării etapei de coborâre prin plutire și așezarea la sol a roverului. După manevra sky crane, sistemul de asistentță la coborâre a zburat pentru a se prăbuși la o distanță sigură de rover, locul său final de odihnă fiind indicat printr-un model de resturi întunecat în formă de V. Căderea la suprafață în apropiere după separarea lor în secvența de aterizare, locația scutului termic, a parașutei și a scutului din spate sunt marcate în imaginea de înaltă rezoluție de pe orbita Marte.

LINK TO ORIGINAL APOD

MARS PERSEVERANCE SOL 3
Image Credit: NASA, JPL-Caltech, MSSS, ASU

Lipite împreună pe planeta Pământ, 142 de imagini separate alcătuiesc această panoramă de 360 de grade de la etajul craterului Jezero de pe Marte. Imaginile color de înaltă rezoluție au fost realizate de Mastcam-Z cu abilități de mărire, a rover-ului Perseverance, în timpul misiunii sol 3 (adică 21 februarie 2021). În prim-planul vizualizării lui Mastcam-Z se află puntea roverului de dimensiunile unui autoturism. În culori deschise.

LINK TO ORIGINAL APOD

SURVOLAREA PLANETEI VENUS
Image Credit: NASA, JHUAPL, Naval Research Lab, Guillermo Stenborg and Brendan Gallagher

Aflat într-o misiune de explorare a heliosferei interioare și a coroanei solare, pe 11 iulie 2020, Imager-ul de câmp vizual larg de la bordul Sondei Solare Parker a NASA a surprins această priveliște uimitoare a nocturnei Venusiene de la o distanță de aproximativ 12.400 de kilometri (7.693 mile). Nava spațială realiza al treilea dintre cele șapte survoluri ale planetei interioarte, asistate de gravitație. Survolurile gravitaționale sunt concepute pentru a utiliza apropierea de planeta Venus pentru a ajuta sonda să-și modifice orbita, pentru ca finalmente să ajungă la 6 milioane de kilometri (4 milioane de mile) de suprafața solară, la sfârșitul anului 2025. O imagine surprinzătoare, camera cu vedere laterală pare a privi printre nori pentru a arăta o trăsătură întunecată lângă centrul cunoscut sub numele de ”Afrodita Terra”, cea mai mare regiune muntoasă de pe suprafața venusiană. Conturul strălucitor situat la marginea planetei este o strălucire nocturnă, probabil emisă de atomii de oxigen excitați care se recombină în molecule în zona superioară a atmosferei. Dungile strălucitoare și petele din toată imaginea se datorează probabil particulelor încărcate energetic și prafului din apropierea camerei care reflectă lumina soarelui. Observatorii de pe planeta Pământ recunosc probabil stelele familiare ale centurii și sabiei lui Orion în colțul din dreapta jos.

LINK TO ORIGINAL APOD

GALAXIA SPIRALĂ M66 DE LA HUBBLE
Image Credit: NASA, ESA, Hubble, Janice Lee; Processing & Copyright: Leo Shatz; Text: Karen Masters

Este întotdeauna plăcut să obții o imagine mai nouă nouă a unui vechi prieten. Această imagine uluitoare înregistrată de Telescopul Spațial Hubble, a galaxiei spirale M66 din apropiere, reprezintă tocmai un astfel de moment. O galaxie spirală cu o mică bară centrală, M66 este un membru al Tripletei Leo, un grup de trei galaxii situate la aproximativ 30 de milioane de ani lumină de noi. Tripletul Leo este o țintă populară pentru telescoapele relativ mici, în parte deoarece M66 și tovarășii săi galactici M65 și NGC 3628 apar toți separați de aproximativ lățimea unghiulară a unei luni pline. Imaginea prezentată a lui M66 a fost luată de Hubble pentru a ajuta la investigarea legăturii dintre formarea stelelor și norii moleculari de gaze. Sunt vizibile în mod clar stele albastre strălucitoare, nori de hidrogen roz ionizați – presărați de-a lungul brațelor spirale exterioare și benzi întunecate de praf în care s-ar putea ascunde mai multe stele în formare.

LINK TO ORIGINAL APOD

VIDEO: AMARTIZAREA ROVERULUI PERSEVERANCE
Video Credit: NASA/JPL-Caltech, Mars 2020 Mission Team

Cum ar arăta să amartizezi? Pentru a monitoriza mai bine instrumentele implicate în intrarea, coborârea și aterizarea Roverului Perseverence pe Marte, de săptămâna trecută, au fost incluse camere cu capacitate video, care au returnat acum imaginile. Videoclipul compozit de 3,5 minute începe cu deschiderea unei parașute uriașe, care încetinește dramatic nava spațială în timp ce pătrunde în atmosfera marțiană. Apoi scutul termic este văzut separându-se și căzând înainte. Pe măsură ce Perseverance coboară, Marte se conturează larg, iar suprafața sa devine din ce în ce mai detaliată. La doar 2 minute din videoclip, parașuta este lansată și Perseverența începe să amartizeze cu ajutorul rachetelor, ale căror jeturi împrăștie praful. La scurt timp, Sky Crane preia controlul și pune jos la sol Perseverance, apoi se îndepărtează rapid. Roverul robot Perseverance va începe acum să exploreze vechiul crater Jezero, inclusiv căutarea semnelor de viață din trecut, dacă viața a existat vreodată pe planeta vecină a Pământului.

LINK TO ORIGINAL APOD

LUNA RIDICÂNDU-SE ÎNTRE CELE DOUĂ NAVE SPAȚIALE
Image Credit & Copyright: John Kraus

Ce se află acolo, de o parte și de cealaltă a Lunii? Nave stelare. Mai exact, acestea sunt rachete reutilizabile de lansare și returnare, dezvoltate de SpaceX, pentru a ridica încărcătura și, în cele din urmă, oamenii, de la suprafața Pământului, în spațiu. Cele două rachete din imagine sunt SN9 (numărul de serie 9) și SN10, fotografiate lângă lansatorul lor de la Boca Chica, Texas luna trecută, poziționându-se sub luna plină a lunii ianuarie. Navele stelare dețin motoare cu metan lichid în interiorul carcasei robuste din oțel inoxidabil. SN9 a avut o lansare-test la începutul acestei luni și a funcționat bine, cu excepția unei rachete interne care nu a reușit să se aprindă în timpul coborârii cu motor. SN10 continuă să fie supus testelor la sol și ar putea fi lansat la sfârșitul acestei luni.

LINK TO ORIGINAL APOD

NGC 2244: UN ROI STELAR ÎN NEBULOASA ROZETĂ
Image Credit & Copyright: Don Goldman

În inima Nebuloasei Rosette se află un grup luminos deschis de stele care luminează nebuloasa. Stelele NGC 2244 s-au format din gazul înconjurător acum doar câteva milioane de ani. Imaginea prezentată, făcută în ianuarie, utilizând expuneri multiple și culori foarte specifice pentru sulf (roșu umbrit), hidrogen (verde) și oxigen (albastru), surprinde regiunea centrală în detalii extraordinare. Un vânt fierbinte de particule se îndepărtează de stelele roiului și contribuie la o menajerie deja complexă de filamente de gaz și praf, evacuând încet centrul roiului. Centrul Nebuloasei Rozeta, lat de aproximativ 50 de ani-lumină, se află la aproximativ 5.200 de ani-lumină distanță de Terra și este vizibil cu binoclul în direcția constelației Unicornului (Monoceros).

LINK TO ORIGINAL APOD

PERSEVERANCE: CUM SĂ ATERIZEZI PE MARTE
Image Credit: NASA, JPL, Mars 2020

Aflată dedesubt în etapa de coborâre propulsată de rachete, ”Perseverența” atârnă la doar câțiva metri deasupra suprafeței marțiene, capturată aici cu câteva momente înainte de touchdown-ul său din 18 februarie pe Planeta Roșie. Priveliștea uluitoare a urmat unei călătorii intense de șapte minute, din capătul superior al atmosferei marțiene. Parte dintr-un videoclip de înaltă rezoluție, fotografia a fost făcută chiar din etapa de coborâre, în timpul manevrei finale de aterizare a skycrane-ului. Trei cabluri mecanice întinse, de aproximativ 7 metri lungime, sunt vizibile, coborând roevrul, alăturat unei conexiuni electrice ombilicale, care alimentează semnale (cum ar fi această imagine), către un computer aflat la bordul roverului de dimensiunile unui automobil. Sub Perseverence, serpentinele de praf marțian sunt aruncate de la suprafață de către motoarele rachete de coborâre. Imediat după atingere, cablurile au fost eliberate permițând stadiului de coborâre să zboare la o distanță sigură înainte de a-și epuiza combustibilul așa cum era planificat.

LINK TO ORIGINAL APOD

PERSEVERANCE PE MARTE – SOL 0
Image Credit: NASA, JPL, Mars 2020

După o călătorie interplanetară de 203 de zile și șapte minute de ”teroare”, Perseverența (”Perseverance”) a aterizat pe Marte. Confirmarea aterizării reușite la craterul Jezero a fost anunțată de controlul misiunii de la Jet Propulsion Laboratory al NASA din sudul Californiei la ora 12:55 pm PST pe 18 februarie. Camera frontală stânga de evitare a pericolelor a roverului marțian de dimensiunea unei mașini, a realizat această imagine inițială de rezoluție joasă, la scurt timp după ”touchdown” (atingerea solului), în cadrul Sol 0 a misiunii. O acoperitoare de protecție se află încă poziționată pe cameră, dar umbra ”Perseverance”, acum cel mai ambițios rover trimis către Planeta Roșie, este proiectată vizibil pe suprafața marțiană.

LINK TO ORIGINAL APOD

ALPII ELVEȚIENI, CERUL MARȚIAN
Image Credit & Copyright: Jens Bydal

Această scenă cu cerul deasupra muntelui înzăpezit a fost înregistrată în 6 februarie, în apropiere de Melchsee-Frutt, centrul Elveției, planeta Pământ. Cu toate acestea, lumina roșiatică a zilei și strălucirea albastră din jurul soarelui de după-amiază sunt culori ale cerului marțian. Desigur, ambele lumi au același Soare. De pe Marte, Soarele prezintă doar jumătate ca luminozitate și 2/3 din mărime, în comparație cu aspectul său de pe Terra. Înălțate de la suprafața lui Marte, particulele fine de praf suspendate în atmosfera subțire marțiană sunt bogate în oxizi de fier care produc nuanța roșiatică a Planetei Roșii. Oxizii tind să absoarbă albastrul din lumina soarelui, conferind o nuanță roșie cerului marțian, în timp ce împrăștierea înainte face ca lumina să pară relativ albăstruie în apropiere și în jurul soarelui marțian, mai mic și mai difuz. În mod normal, atmosfera mai densă a Pământului împrăștie puternic lumina albastră, făcând cerul terestru albastru. Dar pe 6 februarie un imens nor de praf suflat peste Marea Mediterană din deșertul Sahara a ajuns în Alpii Elvețieni, înnegrind Soarele și împrumutând, în acea după-amiază alpină, culorile cerului marțian. A doua zi, doar zăpada a rămas acoperită de praf roșiatic.

LINK TO ORIGINAL APOD

PILON SOLAR CU ARC TANGENT SUPERIOR
Image Credit & Copyright: Mike Cohea

Acesta nu a fost un pilon solar tipic. Chiar după răsăritul soarelui, în urmă cu două săptămâni, în Providence, Rhode Island, SUA, un fotograf, privind pe fereastră, a rămas uluit. Uimirea a fost cauzată de un stâlp solar ivit sus. Stâlpii solari, coloane de lumină singulare, înălțându-se de la Soare, sunt rareori văzute și sunt cunoscute ca fiind cauzate de lumina soarelui reflectată în discurile de gheață în formă de hexagon, care coboară prin atmosfera Pământului. În mod separat, arcurile tangente superioare sunt cunoscute a fi cauzate de refracția luminii solare prin căderea tuburilor hexagonale de gheață. Identificarea unui pilon solar conectat la un arc tangent superior este extraordinară și, inițial, au fost necesare câteva analize pentru a afla ce se întâmplă. O teorie principală este că acest stâlp solar a fost creat, de asemenea, într-un mod complex și neobișnuit, prin căderea tuburilor de gheață. Puțini ar fi putut crede că un fenomen atât de rar a reapărut, dacă nu ar fi fost gândirea rapidă a fotografului – și a camerei de pe smartphone-ul său din apropiere.

LINK TO ORIGINAL APOD

PERSEVERANCE: ȘAPTE MINUTE CĂTRE MARTE

Video Credit: NASA, JPL

Cât de greu este să aterizezi în siguranță pe Marte? Atât de greu, încât mai multe au fost încercările eșuate, decât cele de succes. Următoarea încercare va fi joi. Principala problemă este că atmosfera marțiană este prea groasă pentru a fi ignorată – sau v-a topi nava spațială. Pe de altă parte, atmosfera este, totuși, prea subțire pentru a se putea baza pe parașute – sau nava spațială se va prăbuși. Prin urmare, așa cum este subliniat în videoclipul prezentat, dispozitivul de aterizare Perseverance își va pierde o mare parte din viteza sa mare prin desfășurarea unei parașute uriașe, dar apoi va trece la rachete și, în cele din urmă, presupunând că totul merge bine, va culmina cu un Sky Crane care va coborî lent roverul Perseverance, de dimensiuni auto, la suprafață cu frânghii. Poate suna nebunesc, dar rover-ul Curiosity a fost plasat pe Marte folosind o metodă similară în 2012. De la intrarea atmosferică până la atingerea suprafeței durează aproximativ șapte minute, totul coordonat de un computer de bord, deoarece Marte este prea departe pentru o comunicare interactivă rapidă. În acest timp, oamenii de pe Terra vor aștepta pur și simplu să audă dacă aterizarea a avut succes. Săptămâna trecută, nava spațială Emiratele Arabe Unite a început cu succes orbitarea planetei Marte, urmată o zi mai târziu de misiunea chineză Tianwen-1, care probabil va programa o aterizare a propriului său rover în următoarele câteva luni.

LINK TO ORIGINAL APOD

ATERIZAREA PE MARTE: ȘAPTE MINUTE DE TEROARE
Video Credit: NASA, JPL

Începând cu ziua de joi, ar putea exista un nou robot-explorator uimitor pe Marte. Sau ar putea exista o nouă grămadă de deșeuri. Totul depinde probabil de mersul corect al lucrurilor la câteva minute după ce misiunea Marte 2020 a ajuns pe noua sa planetă gazdă și încearcă să desfășoare roverul Perseverență. Este, probabil, cea mai sofisticată aterizare încercată vreodată pe planeta roșie; evenimentele consecutive de precizie vor implica un scut termic, o parașută, mai multe manevre de rachetă și funcționarea automată a unui dispozitiv neobișnuit numit Sky Crane. Ecoul celor Șapte Minute de Teroare de Joi, este videoclipul prezentat aici, cu aterizarea roverului Curiosity pe Marte, în 2012. Dacă va avea succes, roverul Perseverance, de dimensiunea unei mașini se va odihni pe suprafața lui Marte, urmând să înceapă curând explorarea craterului Jezero, pentru a determina mai bine locuibilitatea acestei lumi aparent sterpe în ce privește viața – relativ la trecut, prezent și viitor. Deși mai multe mijloace media vor putea trata acest eveniment, o modalitate de a urmări desfășurarea evenimentelor aterizării este pe canalul NASA în direct pe web.

LINK TO ORIGINAL APOD

NEBULOASA ROSETTE CU TULPINĂ LUNGĂ
Image Credit & Copyright: Adam Block & Tim Puckett

Nebuloasa Rozetă, cu orice alt nume, ar arăta la fel de dulce? Denumirea blândă în noul catalog general, a NGC 2237 nu pare să diminueze aspectul acestei nebuloase cu emisii înflorite, în partea de sus a imaginii, pe vârful unei tulpini lungi de hidrogen gazos strălucitor. În interiorul nebuloasei se află un grup deschis de stele tinere strălucitoare denumite NGC 2244. Aceste stele s-au format în urmă cu aproximativ patru milioane de ani din materialul nebulos și vânturile lor stelare, eliberate dintr-o gaură din centrul nebuloasei, izolate de un strat de praf și gaz fierbinte. Lumina ultravioletă provenită de la stelele fierbinți ale grupului face ca nebuloasa din jur să strălucească. Nebuloasa Rozetă se întinde pe o rază de aproximativ 100 de ani-lumină, se află la aproximativ 5000 de ani-lumină distanță și poate fi văzută cu un telescop mic spre constelația Unicornului (Monoceros).

LINK TO ORIGINAL APOD

ASTEROIDUL EROS ÎN STEREO
Image Credit: NEAR Project, JHU APL, NASA

Pregătiți ochelarii de vizionare stereoscopică în roșu/albastru și plutiți alături de asteroidul 433 Eros. Orbitând în jurul Soarelui o dată la 1,8 ani, asteroidul din apropierea Pământului este numit după zeul grec al iubirii. Cu toate acestea, forma sa seamănă mai mult cu un cartof aglomerat decât cu o inimă. Eros este o lume diminuată de 40 x 14 x 14 kilometri cu orizonturi ondulate, cratere, bolovani și văi. Scara sa deranjantă și forma ne-romantică sunt subliniate în acest mozaic de imagini din nava spațială NEAR Shoemaker prelucrată pentru a oferi o imagine stereo anaglifă. Împreună cu clarobscurul dramatic, imaginea 3D din NEAR Shoemaker a furnizat măsurători importante ale formelor de relief și structurilor asteroidului și indicii despre originea acestei bucăți de stâncă de dimensiunea unui oraș, din sistemul solar. Cele mai mici caracteristici vizibile aici au aproximativ 30 de metri lățime. Începând cu 14 februarie 2000, istoricul NEAR Shoemaker a petrecut un an pe orbita în jurul lui Eros, fiind prima navă spațială care a orbitat un asteroid. Mai apoi, cu douăzeci de ani în urmă, pe 12 februarie 2001, Shoemaker a aterizat pe Eros, într-o nouă premieră a primei nave ce aterizează vreodată pe suprafața unui asteroid. Transmisia finală a lui NEAR Shoemaker-ului de pe suprafața Eros a fost pe 28 februarie 2001.

LINK TO ORIGINAL APOD

GALAXIA SPIRALĂ NGC 1350
Image Credit & Copyright: Mike Selby, Warren Keller

Acest superb univers insular se află la aproximativ 85 de milioane de ani lumină distanță, în constelația sudică Fornax. Locuite de grupuri tinere de stele albastre, brațele spiralate strânse din NGC 1350 par să se unească într-un cerc în jurul nucleului mare și luminos al galaxiei, dându-i aspectul unui ochi cosmic. De fapt, NGC 1350 are o lungime de aproximativ 130.000 de ani lumină. Acest lucru face ca această galaxie să fie la fel de mare sau puțin mai mare decât Calea Lactee. Pentru astronomi, NGC 1350 este vizibilă la periferia grupului de galaxii Fornax, dar distanța sa estimată sugerează că nu este o membră în sine a clusterului. Desigur, stelele strălucitoare în prim-plan ale acestui câmp vizual telescopic aparțin propriei noastre galaxii spirale, Calea Lactee.

LINK TO ORIGINAL APOD

MOZAICUL CYGNUS 2010 – 2020
Image Credit & Copyright: J-P Metsavainio (Astro Anarchy)

Prin zonele colorate cu praf interstelar și gaz strălucitor, acest frumos peisaj este pictat de-a lungul planului galaxiei noastre Calea Lactee aproape de capătul nordic al Marelui Rift și constelația Cygnus. Compus de-a lungul unui deceniu, din 400 de ore de date-imagini, mozaicul larg se întinde pe o suprafață impresionantă de 28×18 pe cer. Steaua alfa a Lebedei, strălucitoare, fierbinte, supergiganta Deneb, se află în stânga. Aglomerat cu stele și nori de gaz luminos, Cygnus găzduiește, de asemenea, nebuloasa întunecată, care ascunde nordul sacului de cărbune și regiunile de formare stelară cu emisie NGC 7000, Nebuloasa Americii de Nord și IC 5070, Nebuloasa Pelican, la stânga și puțin sub Deneb. Multe alte nebuloase și grupuri de stele sunt identificabile de-a lungul scenei cosmice. Desigur, Deneb în sine este, de asemenea, cunoscut de astronomii din emisfera nordică pentru locul său în două asterisme, marcând un vârf al Triunghiului de vară și vârful Crucii Nordului.

LINK TO ORIGINAL APOD

LASERELE ÎN SLUJBA ASTRONOMIEI DE LA SOL
Image Credit & Copyright: Juan Carlos Muñoz / ESO; Text: Juan Carlos Muñoz

De ce scintilează stelele? Atmosfera noastră este de vină, deoarece pungi cu aer de inversiune, în mișcare constantă, distorsionează căile luminii de la obiectele astronomice îndepărtate. Turbulența atmosferică este o problemă pentru astronomi, deoarece estompează imaginile surselor pe care doresc să le studieze. Telescopul prezentat în această imagine, situat la Observatorul Paranal al ESO, este echipat cu patru lasere pentru a combate această turbulență. Laserele sunt reglate pe o culoare ce excită atomii care plutesc în atmosfera superioară a Pământului – sodiul lăsat de meteorii în trecerea lor. Aceste pete strălucitoare de sodiu acționează ca stele artificiale, a căror sclipire este înregistrată imediat și redirecționată către o oglindă flexibilă care se deformează de sute de ori pe secundă, contracarând turbulențele atmosferice și rezultând imagini mai clare. Sclipirea stelelor este un domeniu al tehnologiei în curs de dezvoltare și permite, în unele cazuri, ca imagini din clasa Hubble să fie preluate de la sol. Această tehnică a dus, de asemenea, la aplicații derivate în știința viziunii umane, unde este utilizată pentru a obține imagini foarte clare ale retinei.

LINK TO ORIGINAL APOD

SCLIPIRI DE LA PULSARUL CRAB
Video Credit & Copyright: Martin Fiedler

A supraviețuit, cumva, unei explozii care sigur ne-ar fi distrus Soarele. Acum se rotește de 30 de ori pe secundă și este renumit pentru blițurile sale rapide. Este Pulsarul Crabului, rămășița rotativă de stea neutronică a supernovei care a creat Nebuloasa Crabului. Un ochi atent poate observa blițurile pulsarului în videoclipul prezentat în time-lapse, chiar deasupra centrului imaginii. Videoclipul a fost creat prin adăugarea de imagini realizate numai atunci când pulsarul clipea, precum și imagini adăugate din alte perioade relative. Blițurile Pulsarului Crabului au fost observate prima oară de o femeie necunoscută ce participa la o seară publică de observații astronomice la Universitatea din Chicago în 1957 – care însă nu a fost crezută. Explozia supernova a progenitorului a fost surprinsă de mulți observatori în anul 1054 d.Hr. Nebuloasa Crab rămâne un nor pitoresc de gaz în expansiune, care strălucește în spectrul electromagnetic. Se consideră că pulsarul a supraviețuit exploziei supernova, deoarece este compus din materie cuantică-degenerată extrem de densă.

LINK TO ORIGINAL APOD

WR32 ȘI NORII INTERSTELARI DIN CARINA
Image Credit & Copyright: Ariel Cappelletti

Stelele pot fi precum artiștii. Cu gazul interstelar ca o pânză, o stea masivă și tumultuoasă Wolf-Rayet a creat pitoreștile filamente semicirculare zburlite numite WR32, în stânga imaginii. În plus, vânturile și radiațiile dintr-un mic grup de stele, NGC 3324, au sculptat o cavitate de 35 de ani lumină în partea dreaptă sus, partea dreaptă apărând ca o față de profil recunoscută. Denumirea populară a acestei regiuni este Nebuloasa Gabriela Mistral, după numele faimosului poet chilian. Împreună, acești nori interstelari se află la aproximativ 8.000 de ani lumină distanță în Marea Nebuloasă Carina, un cartier stelar complex care adăpostește numeroși nori de gaz și pulbere, cu o bogăție de inspirate de imaginație. Vederea telescopică prezentată surprinde emisia caracteristică a acestor nebuloase din atomii de sulf ionizat, hidrogen și oxigen cartografiind nuanțele roșii, verzi și albastre ale popularei palete Hubble.

LINK TO ORIGINAL APOD

STELE HOINARE ALBASTRE ÎN ROIUL GLOBULAR M53
Image Credit: ESA/Hubble, NASA

Dacă Soarele nostru ar face parte din acest grup de stele, cerul nopții ar străluci ca o casetă cu bijuterii stelare strălucitoare. Acest cluster, cunoscut sub numele de M53 și catalogat ca NGC 5024, este unul dintre cele aproximativ 250 de grupuri globulare care supraviețuiesc în galaxia noastră. Majoritatea stelelor din M53 sunt mai vechi și mai roșii decât Soarele nostru, dar unele stele enigmatice par a fi mai albastre și mai tinere. Aceste stele tinere ar putea contrazice ipoteza că toate stelele din M53 s-au format aproape în același timp. Aceste stele neobișnuite sunt cunoscute sub numele de stele hoinare albastre și sunt neobișnuit de frecvente în M53. După multe dezbateri, acum se crede că hoinarele albastre sunt stele întinerite de materia proaspătă care provine de la un însoțitor de stele binare. Analizând imaginile cu ciorchini globulari precum imaginea prezentată luată de telescopul spațial Hubble, astronomii folosesc abundența stelelor de genul stelelor hoinare albastre pentru a ajuta la determinarea vârstei grupului globular și, prin urmare, a unei limite a vârstei universului. M53, vizibil cu un binoclu către constelația Părului lui Bernice (Coma Berenices), conține peste 250.000 de stele și este unul dintre cele mai îndepărtate roiuri globulare față de centrul galaxiei noastre.

LINK TO ORIGINAL APOD

O NOAPTE DE IARNĂ DIN NORD
Image Credit & Copyright: Lukasz Zak

Zăpada acoperă pământul în această priveliște liniștită a pădurii și a cerului. Adunate într-o proiecție panoramică de 360 ​​de grade, cadrele mozaicate au fost capturate la sfârșitul lunii ianuarie de-a lungul unui drum de țară liniștit lângă Siemiony, nord-estul Poloniei, planeta Pământ. Noaptea era rece și între icare se întindeau spre cer, străluceau stelele și nebuloasele Căii Lactee de iarnă din nord. Aproape de zenit, este steaua strălucitoare Capella, la doar 43 de ani lumină deasupra vârfurilor copacilor. Stea alfa a constelației Auriga și parte a asterismului hexagonal de iarnă, Capella este un sistem de stele duble bine studiat. Urmați Calea Lactee deasupra și în dreapta Capellei și s-ar putea să vedeți stelele familiare din Orion în noaptea de iarnă nordică.

LINK TO ORIGINAL APOD

APOLLO 14 PORNIND SPRE CASĂ
Image Credit: Apollo 14, NASA, JSC, ASU (Image Reprocessing: Andy Saunders)

Acum 50 de ani, pe 7 februarie 1971, echipajul Apollo 14 a părăsit orbita lunară și a pornit spre casă. Ei au privit acest răsărit al Terrei din modulul de comandă Kittyhawk. Cu semiluna luminată de soare a Pământului înălțându-se doar peste orizontul lunar, terenul cu cratere din prim-plan se află de-a lungul marginilor Lunii. Bineînțeles, în timp ce orbita în jurul Lunii, echipajul putea urmări cum Pământul se înalță și apune, dar de la suprafața lunară Pământul atârna staționar pe cer deasupra locului de aterizare de la baza Fra Mauro. Probele de rocă returnate de la Fra Mauro au inclus o rocă de 20 de kilograme poreclită Big Bertha, ce s-a determinat că ar conține un fragment de meteorit de pe planeta Pământ. Păstrat la bordul lui Kittyhawk în timpul misiunii Apollo 14 era un recipient de 400-500 de semințe care au fost ulterior cultivate în copaci lunari.

LINK TO ORIGINAL APOD

APOLLO 14: VEDERE DIN MODULUL ANTARES
Image Credit: Edgar Mitchell, Apollo 14, NASA; Mosaic – Eric M. Jones

Vineri se vor împlini cincizeci de ani, de la aterizarea modulului lunar Antares al lui Apollo 14 pe Lună. Spre sfârșitul perioadei de staționare, astronautul Ed Mitchell a făcut o serie de fotografii ale suprafeței lunare, în timp ce privea pe o fereastră, asamblate în acest mozaic detaliat de editorul Jurnalului de la Suprafașa Lunii a lui Apollo, Eric Jones. Vederea ochește zonele muntoase Fra Mauro, spre nord-vestul locului de aterizare, după ce astronauții Apollo 14 și-au finalizat a doua și ultima ”plimbare” pe Lună. În prim-plan este un transportor de echipamente modular, un dispozitiv cu două roți, asemănător cu ricșa, folosit pentru a transporta unelte și probe. Aproape de orizont, în partea de sus a centrului, se află un bolovan de 1,5 metri lățime denumit roca Țestoasă. În craterul superficial de sub roca Țestoasă se află mânerul alb lung al unui instrument de prelevare, aruncat acolo în stil javelină de Mitchell. Colegul lui Moonitcher al lui Mitchell și primul american în spațiu, Alan Shepard, au folosit, de asemenea, o crosă improvizată pentru a lovi două mingi de golf. Una dintre mingile de golf ale lui Shepard este vizibilă doar ca o pată albă sub javelinul lui Mitchell.

LINK TO ORIGINAL APOD

DESCOPERITĂ PE LUNĂ: CANDIDATA PENTRU CEA MAI VECHE ROCĂ TERESTRĂ
Video Credit: NASA, Astromaterials 3D, Erika Blumenfeld et al.

Cea mai veche stâncă terestră a fost găsită pe Lună? Destul de posibil. Povestea se deschide odată cu misiunea lunară Apollo 14. Eșantionul lunar 14321, o rocă mare găsită în craterul Cone de către astronautul Alan Shepard, atunci când a fost analizată pe Pământ, s-a dovedit a avea un fragment care se potrivea mult mai bine cu rocile terestre decât alte roci lunare. Și mai surprinzător, secțiunea de rocă a fost recent datată de 4 miliarde de ani în urmă, făcând-o mai veche, până la incertitudinea măsurării, decât orice rocă găsită vreodată pe Pământ. O ipoteză principală susține acum că o cometă antică sau un impact cu un asteroid a lansat rocile terestre în sistemul solar, iar unele dintre acestea s-au prăbușit apoi pe Lună, s-au amestecat cu solul lunar încălzit și alte roci, s-au răcit și s-au fragmentat din nou. Videoclipul prezintă o scanare internă cu raze X a eșantionului 14321, care prezintă mai multe secțiuni cu chimicale semnificativ diferite. Rocile lunare vor continua să fie studiate pentru a învăța o istorie mai completă a Lunii, a Pământului și a sistemului solar timpuriu. Vineri se împlinesc 50 de ani de la aterizarea Apollo 14 pe Lună.

LINK TO ORIGINAL APOD

UN METEOR QUADRANTID PLIN DE CULOARE
Image Credit & Copyright: Frank Kuszaj

Meteorii pot fi plini de culoare. În timp ce ochiul uman nu poate discerne, de obicei, multe culori, camerele foto pot asta adesea. În imagine este un meteor Quadrantid capturat de camera foto din Missouri, SUA, la începutul acestei luni, care a fost nu numai impresionant de luminos, ci și de colorat. Fragmentul radiantului, probabil aruncat de asteroidul 2003 EH1, a trasat o cale peste atmosfera Pământului. Culorile din meteori provin îndeobște din elemente ionizate, eliberate pe măsură ce meteorul se dezintegrează, cu albastru-verde provenind în mod tipic din magneziu, violetul din calciu și verdele strălucitor de la nichel. Roșul, totuși, provine de obicei din azotul și oxigenul energizat din atmosfera Pământului. Această minge de foc meteorică strălucitoare a dispărut fulgerător – în mai puțin de o secundă – dar a lăsat o pistă de ionizare suflată de vânt care a rămas vizibilă timp de câteva minute.

LINK TO ORIGINAL APOD

HALO LUNAR DEASUPRA COPACILOR ÎNZĂPEZIȚI
Image Credit & Copyright: Göran Strand

Ați văzut vreodată un halou în jurul Lunii? Această vedere destul de obișnuită apare atunci când norii înalți subțiri care conțin milioane de mici cristale de gheață acoperă o mare parte a cerului. Fiecare cristal de gheață acționează ca o lentilă în miniatură. Deoarece majoritatea cristalelor au o formă hexagonală alungită similară, lumina care intră pe o fațetă de cristal și care iese prin fațeta opusă, se refractează cu 22 de grade, ceea ce corespunde razei Haloului Lunar. Un Halo solar similar poate fi vizibil în timpul zilei. Modul exact în care sunt formate cristalele de gheață în nori este încă un subiect de cercetare. În imaginea prezentată, capturată săptămâna trecută din Östersund, Suedia, un halo lunar complet a fost fotografiat deasupra copacilor înzăpeziți și a unor urme de iepuri.

LINK TO ORIGINAL APOD

ASTEROIZI ÎN ZARE
Image Credit: NASA, ESA, Hubble; R. Evans & K. Stapelfeldt (JPL)

Stâncile spațiale lovesc Pământul în fiecare zi. Cu cât roca este mai mare, cu atât Pământul este mai rar lovit. Multe kilograme de praf spațial ajung zilnic pe Pământ. Biții mai mari apar inițial ca un meteor luminos. Rocile și bile de gheață de dimensiunea unei mingi de baseball străbat zilnic atmosfera noastră, cele mai multe evaporându-se complet cu repeziciune. Există amenințări semnificative dinspre rocile cu diametrul de aproape 100 de metri, care lovesc Pământul aproximativ la fiecare 1000 de ani. Un obiect de această dimensiune ar putea provoca un tsunami semnificativ dacă ar lovi un ocean, devastând potențial chiar și țărmurile îndepărtate. O coliziune cu un asteroid masiv, cu o distanță de peste 1 km, este mai rară, apare de obicei o dată la câteva la milioane de ani, dar ar putea avea consecințe cu adevărat globale. Mulți asteroizi rămân nedescoperiți. În imaginea prezentată, un astfel de asteroid – ilustrat de linia albastră lungă – a fost găsit întâmplător în 1998 de telescopul spațial Hubble. O coliziune cu un asteroid mare nu ar afecta orbita Pământului, însă ar putea să ridice în nori denși și persistență de praf, care ar afecta clima Pământului. Un rezultat probabil este o dispariție globală a multor specii de vieți, mult mai puternică decât extincția ce se produce în prezent.

LINK TO ORIGINAL APOD

CERUL SUDIC FOTOGRAFIAT DE LA 11.500 METRI ALTITUDINE
Image Credit & Copyright: Ralf Rohner

În această scenă nocturnă surprindem, deasupra norilor tereștri, priveliștea celestă luminoasă a cerului sudic. Scena a fost surprinsă de pe puntea de zbor a unui avion de de linie, de la 38.000 de picioare, într-o călătorie spre vest către Lima, Peru. Pentru a produce această astrofotografie clară din zbor, au fost selectate cele mai bune dintr-o serie de expuneri scurte și stivuite digital. Banda largă a Căii Lactee din sud începe în stânga sus cu nebuloasa întunecată Sacului de Cărbuni și Crucea Sudului. Întinderea sa de lumină stelară difuză cuprinde Nebuloasa Carina și marea Nebuloasa Gumă, spre dreapta. Canopus, stea alfa a Carinei și a doua cea mai strălucitoare stea de pe cerul de noapte este ușor de observat, sub Calea Lactee, la fel ca și galaxia pitică cunoscută sub numele de Marele Nor Magellanic. Micul Nor Magellanic se înalță doar puțin deasupra orizontului înnorat. Desigur, Polul Sud Ceresc se află și acesta în cadrul sudic înstelat.

LINK TO ORIGINAL APOD

PEISAJ NOCTURN DIN AMERICA DE NORD
Composite Image Credit & Copyright: Liron Gertsman

Pe 21 ianuarie, strălucirea Lunii aflate în aproape de primul pătrar a iluminat prim-planul acestei scene de munte și de noapte înzăpezită. Cunoscute sub numele de ”Leii”, perechea izbitoare de vârfuri muntoase se află la nord de Vancouver, Columbia Britanică, Canada, America de Nord, planeta Pământ. Deasupra vârfurilor gemene, la stânga stelei albe Deneb din constelația Cygnus, sunt regiunile de emisie NGC 7000 și IC 5070. Parte a unui complex mare de formare de stele situat la aproximativ 1.500 de ani lumină de Vancouver, acestea emit strălucirea roșie caracteristică de hidrogen-gaz atomic. Siluetele regiunilor cu emisii luminoase sugerează denumirile lor populare, Nebuloasa Americii de Nord și Nebuloasa Pelican. Peisajul nocturn bine planificat este un compozit de expuneri consecutive realizate cu o cameră digitală modificată și teleobiectiv. Expunerile din prim-plan au fost făcute cu camera fixată pe un trepied, expunerile de fundal au fost făcute urmărind cerul. Rezultatul păstrează detalii naturale clare și dezvăluie o gamă de luminozitate și culoare pe care ochiul uman nu le poate vedea de la sine.

LINK TO ORIGINAL APOD

MESSIER 66 – VEDERE DE APROAPE
Image Credit: NASA, ESA, Hubble; Processing & Copyright: Leo Shatz

Messier 66, galaxia cu spirală mare și frumoasă, se află la o distanță de numai 35 de milioane de ani lumină. Superbul univers insular are un diametru de aproximativ 100 de mii de ani lumină, având astfel dimensiuni similare cu Calea Lactee. Această vizualizare detaliată și reprocesată de la Telescopul Spațial Hubble cuprinde o regiune lată de aproximativ 30.000 de ani lumină în jurul nucleului galactic. Acesta arată discul galaxiei înclinat dramatic spre perspectiva noastră de vedere. Înconjurând miezul său strălucitor, gazda probabilă a unei găuri negre super-masive, acoperind benzi de praf și grupuri de stele tinere, albastre, se deplasează de-a lungul brațelor spiralate presărate cu strălucirea de poveste rozacee a regiunilor de formare stelară. Messier 66, obiect cunoscut și sub numele de NGC 3627, este cea mai strălucitoare dintre cele trei galaxii implicate în interacțiune gravitațională, formând Tripleta Leului.

LINK TO ORIGINAL APOD

CÂMPUL MAGNETIC VERTICAL AL NGC 5775
Image Credit: NRAO, NASA, ESA, Hubble; Processing & Text: Jayanne English (U. Manitoba)

Cât de departe se extind câmpurile magnetice în sus și în exteriorul galaxiilor spirale? De zeci de ani astronomii au știut doar că unele galaxii spirale au câmpuri magnetice. Cu toate acestea, după ce radiotelescopul NRAO Very Large Array (VLA) (popularizat în filmul Contact) a fost actualizat în 2011, s-a descoperit în mod neașteptat că aceste câmpuri se pot extinde vertical, departe de disc, cu câteva mii de ani lumină. Imaginea prezentată a galaxiei spirale NGC 5775, observată în sondajul CHANG-ES (Continuum Halos in Near Galaxies), dezvăluie, de asemenea, pinteni de linii de câmp magnetic care pot fi comune în spirale. Analog cu piloții de fier din jurul unui magnet de bară, radiația din electroni urmărește liniile câmpului magnetic galactic prin spirală în jurul acestor linii cu aproape viteza luminii. Filamentele din această imagine sunt construite din acele piese, în datele VLA. Imaginea cu lumină vizibilă, construită din datele Telescopului Spațial Hubble, prezintă regiuni gazoase roz în care se nasc stelele. Se pare că vânturile din aceste regiuni ajută la formarea câmpurilor magnetice galactice magnific extinse.

LINK TO ORIGINAL APOD

NGC 1316: DUPĂ CE GALAXIILE SE CIOCNESC
Image Credit: NASA, ESA, Hubble; Processing & Copyright: Daniel Nobre

Cum s-a format această galaxie cu aspect ciudat? Astronomii se transformă în detectivi încercând să rezolve motivul amestecurilor neobișnuite de stele, gaze și praf, cum ar fi NGC 1316. Inspecția indică faptul că NGC 1316 este o enormă galaxie eliptică ce include cumva benzi de praf întunecate, tipice galaxiilor spiralate. Imaginile detaliate realizate de Telescopul Spațial Hubble prezintă totuși detalii ajutătoare pentru reconstituirea istoriei acestei încurcături gigantice. Cadrele de profunzime și în câmp vizual larg prezintă cochilii uriașe de coliziune, în timp ce cadrele profunde centrale dezvăluie mai puține ciorchini globulari de stele spre interiorul NGC 1316. Astfel de efecte sunt de așteptat în galaxiile care au suferit coliziuni sau fuziuni cu alte galaxii în ultimele miliarde de ani. Nodurile întunecate și benzile de praf, proeminente în imaginea prezentată, indică faptul că una sau mai multe dintre galaxiile devorate erau galaxii spirale. NGC 1316 se întinde pe aproximativ 50.000 de ani lumină și se află la aproximativ 60 de milioane de ani lumină distanță, spre constelația Cuptorului (Fornax).

LINK TO ORIGINAL APOD

CRUCEA SUDULUI DEASUPRA VULCANULUI CHILEAN
Image Credit & Copyright: Tomáš Slovinský

Ați văzut vreodată Crucea Sudului? Această faimoasă icoană de patru stele este văzută cel mai bine din emisfera sudică a Pământului. Imaginea prezentată a fost realizată luna trecută în Chile și surprinde Crucea Sudului chiar în stânga erupției Villarrica, unul dintre cei mai activi vulcani din sistemul nostru solar. Conectarea celei mai roșii stele din Crucea Sudului, Gacrux, prin cea mai strălucitoare stea Acrux, se află în apropierea celei mai sudice locații din cer: Polul Sud Celest (SCP), în jurul căruia toate stelele din sud par să se învârtă pe măsură ce Pământul se întoarce. În vremurile moderne, nici o stea strălucitoare nu locuiește în apropierea SCP, spre deosebire de nord, unde acum apare Polaris strălucitoare lângă Polul Nord Ceresc. Extinderea liniei Gacrux – Acrux și mai departe (de la aproximativ patru până la aproximativ șapte ori separarea lor unghiulară) duce în apropierea Micului Nor al lui Magellan, o galaxie satelită strălucitoare a galaxiei noastre Calea Lactee. Asterismul Crucii Sudice domină constelația Crux, o gamă mai profundă de stele care include patru stele variabile cefeide vizibile cu ochiul liber. Chiar deasupra vulcanului din imagine și arătând ca un panou întunecat, se află Nebuloasa ”Sacul cu cărbuni”, în timp ce marea Nebuloasă Carina roșie care formează stele este vizibilă în stânga sus.

LINK TO ORIGINAL APOD

GALAXIE SPIRALĂ MASIVĂ ÎN APROPRIEREA NGC2841
Image Credit: NASA, ESA, Hubble, Subaru; Composition & Copyright: Roberto Colombari

Este una dintre cele mai masive galaxii cunoscute. Situată la doar 46 de milioane de ani lumină distanță, galaxia spirală NGC 2841 poate fi găsită în constelația nordică a Ursei Majore. Această vedere clară a superbului univers insular arată un nucleu galben izbitor și un disc galactic. Benzi de praf, regiuni mici, roz de formare a stelelor și grupuri de stele albastre tinere sunt încorporate în brațele spiralate, înfășurate strâns. În contrast, multe alte spirale prezintă brațe grandioase, cu mări mari, cu regiuni mari de formare a stelelor. NGC 2841 are un diametru de peste 150.000 de ani lumină, chiar mai mare decât propria noastră Căi Lactee. Imaginea compozită prezentată combină expunerile de pe Telescopul Spațial Hubble orbital de 2,4 metri și Telescopul Subaru de 8,2 metri de la sol. Imaginile cu raze X sugerează că vânturile rezultate și exploziile stelare creează pene de gaz fierbinte care se extind într-un halou în jurul NGC 2841.

LINK TO ORIGINAL APOD

RECICLÂND CASSIOPEIA A
Image Credit: X-ray – NASA, CXC, SAO; Optical – NASA,STScI

Stelele masive din galaxia noastră Calea Lactee trăiesc vieți spectaculoase. Prăbușindu-se din nori cosmici vaști, cuptoarele lor nucleare se aprind și creează elemente grele în nucleele lor. După câteva milioane de ani, materialul îmbogățit este aruncat înapoi în spațiul interstelar, unde formarea stelelor poate începe din nou. Norul de resturi în expansiune cunoscut sub numele de Cassiopeia A este un exemplu al acestei faze finale a ciclului de viață stelar. Lumina de la explozia care a creat această rămășiță de supernovă ar fi fost văzută pentru prima dată pe cerul planetei Pământ cu aproximativ 350 de ani în urmă, deși acea lumină a avut nevoie de aproximativ 11.000 de ani pentru a ajunge la noi. Această imagine în culori false, compusă din imagini cu raze X și imagini optice de la Observatorul de raze X Chandra și Telescopul Spațial Hubble, arată filamentele și nodurile încă fierbinți din rămășiță. Se întinde pe aproximativ 30 de ani lumină la distanța estimată de Cassiopeia A. Emisiile de raze X cu energie înaltă de la elemente specifice au fost codificate prin culori, siliciu în roșu, sulf în galben, calciu în verde și fier în violet, pentru a ajuta astronomii să exploreze reciclarea lucrurilor vedete ale galaxiei noastre. În continuare în expansiune, valul de explozie exterior este văzut în nuanțe albastre. Pata strălucitoare de lângă centru este o stea neutronică, rămășița incredibil de densă și colapsată a miezului stelar masiv.

LINK TO ORIGINAL APOD

INELUL CĂII LACTEE
Image Credit & Copyright: Alvin Wu

O întindere de praf cosmic, stele și nebuloase de-a lungul planului galaxiei noastre Calea Lactee, formează un inel frumos în această perspectivă proiectată a cerului. Panorama creativă acoperă întreaga galaxie vizibilă de pe planeta Pământ, un mozaic ambițios de 360 de grade care a durat doi ani. Siturile emisferei nordice din vestul Chinei și siturile emisferei sudice din Noua Zeelandă au fost utilizate pentru a colecta datele imaginii. Ca o bijuterie strălucitoare așezată în inelul lăptos, umflătura centrului galactic este chiar în vârf. Lumina strălucitoare Jupiter este farul chiar deasupra bombeului central și la stânga stelei roșii gigante Antares. De-a lungul planului și la aproape 180 de grade de centrul galactic, în partea de jos a inelului se află zona din jurul lui Orion, locuitor al cerului de iarnă din emisfera nordica. În această proiecție, inelul Căii Lactee cuprinde două galaxii notabile din cerul sudic, norul mare și cel mic al lui Magellan.

LINK TO ORIGINAL APOD

CÂMPUL MAGNETIC AL GALAXIEI VÂLTOARE
Image Credit: NASA, SOFIA, HAWC+, Alejandro S. Borlaff; JPL-Caltech, ESA, Hubble; Text: Jayanne English (U. Manitoba)

Câmpurile magnetice curg întotdeauna de-a lungul brațelor spirale? Această vedere privitoare la Galaxy Whirlpool (M51) permite o afișare spectaculos de clară a modelului de undă spirală într-o galaxie discoidală. Când este observat cu un radiotelescop, câmpul magnetic pare să urmărească curbura brațelor. Cu toate acestea, odată cu observatorul stratosferic pentru astronomie în infraroșu (SOFIA) al NASA, câmpul magnetic de la marginea exterioară a discului lui M51 pare să se presare peste brațe. Câmpurile magnetice sunt deduse din granulele de praf care se aliniază într-o singură direcție și acționează ca ochelarii polaroid pe lumina infraroșie. În imaginea prezentată, orientările câmpului determinate de această lumină polarizată sunt conectate algoritmic, creând raționalizări. Posibil remorcarea gravitațională a galaxiei însoțitoare, în partea de sus a cadrului, pe gazul prăfuit al regiunilor de formare a stelelor roșiatice, vizibile în imaginea telescopului spațial Hubble, mărește turbulența – agitând praful și liniile pentru a produce câmpul neașteptat modelul brațelor exterioare.

LINK TO ORIGINAL APOD

O COROANĂ LUNARĂ CU JUPITER ȘI SATURN
Image Credit & Copyright: Alessandra Masi

De ce Luna, când este învăluită de nori, apare uneori colorată? Efectul, numit coroană lunară, este creat de difracția mecanică cuantică a luminii în jurul picăturilor de apă individuale, de dimensiuni similare, într-un nor care intervine, dar mai ales într-unul transparent. Deoarece lumina de culori diferite are lungimi de undă diferite, fiecare culoare se diferențiază diferit. Coroanele lunare reprezintă unul dintre puținele efecte de culoare mecanică cuantică, ce pot fi văzute cu ușurință cu ochiul liber. Coroanele solare sunt uneori, de asemenea, evidente. Imaginea compusă prezentată a fost surprinsă cu câteva zile înainte de Marea Conjuncție strânsă dintre Saturn și Jupiter de luna trecută. În prim-plan, satul italian Pieve di Cadore este vizibil în fața Munților Sfornioi.

LINK TO ORIGINAL APOD

RĂMĂȘIȚA DE SUPERNOVĂ A NEBULOASEI MEDULLA
Image Credit & Copyright: Russell Croman

Ce alimentează această nebuloasă neobișnuită? CTB-1 este învelișul de gaz în expansiune care a rămas când o stea masivă spre constelația Cassiopeia a explodat acum aproximativ 10.000 de ani. Steaua a detonat probabil când a rămas fără elemente, aproape de miezul său, care să poată crea presiune stabilizatoare prin fuziunea nucleară. Rămășița de supernovă rezultată, supranumită Nebuloasa Medulla pentru forma sa asemănătoare creierului, încă strălucește în lumină vizibilă de căldura generată de coliziunea sa cu gazul interstelar limitat. De ce strălucește nebuloasa și în lumina razelor X, rămâne totuși un mister. O ipoteză susține că a fost creat un pulsar energetic care alimentează nebuloasa cu un vânt rapid ce generează mișcare spre exterior. În urma acestui exemplu, un pulsar a fost găsit recent în undele radio care pare să fi fost expulzat de explozia supernova la peste 1000 de kilometri pe secundă. Deși Nebuloasa Medulla apare la fel de mare ca o lună plină, este atât de difuză încât a fost nevoie de 130 de ore de expunere cu două telescoape mici în New Mexico, SUA, pentru a crea imaginea prezentată.

LINK TO ORIGINAL APOD

JETURI DE LA NEOBIȘNUITA GALAXIE CENTAURUS A
Image Credit: ESO/WFI (visible); MPIfR/ESO/APEX/A. Weiss et al. (microwave); NASA/CXC/CfA/R. Kraft et al. (X-ray)

Jeturile care provin de la Centaurus A au o lungime de peste un milion de ani lumină. Aceste jeturi de plasmă în flux, expulzate de o gaură neagră gigantică din centrul acestei galaxii spirale, luminează această imagine compusă a lui Cen A. Exact modul în care gaura neagră centrală expulzează materia care se prăbușește rămâne necunoscut. Cu toate acestea, după curățarea galaxiei, jeturile umflă bule radio mari, care probabil strălucesc de milioane de ani. Dacă sunt alimentate de un nor de gaz tranzitoriu, bulele radio pot chiar să se aprindă din nou după miliarde de ani. Lumina cu raze X este reprezentată în imaginea compusă prezentată în albastru, în timp ce lumina cu microunde este de culoare portocalie. Baza jetului în lumină radio arată detalii despre cel mai intern an lumină al jetului central.

LINK TO ORIGINAL APOD

MUNȚII REGIUNII NGC 2174
Image Credit: NASA, ESA, Hubble Heritage Team (STScI/AURA)

Acest fantastic peisaj celest se află lângă marginea NGC 2174, o regiune de formare a stelelor la aproximativ 6.400 de ani lumină distanță, în constelația bogată în nebuloase Orion. Urmează nori muntoși de gaz și praf, sculptați de vânturi și radiații de la stelele nou-născute din regiune, găsite acum împrăștiate în grupuri de stele deschise încorporate în jurul centrului NGC 2174, din vârful cadrului. Deși formarea stelelor continuă în interiorul acestor nori cosmici prăfuiți, probabil aceștia vor fi dispersați de stelele energetice nou-născute în câteva milioane de ani. Înregistrată la lungimi de undă în infraroșu de telescopul spațial Hubble în 2014, scena interstelară se întinde pe aproximativ 6 ani-lumină. Programat pentru lansare în 2021, telescopul spațial James Webb este optimizat pentru explorarea Universului în lungimi de undă infraroșii.

LINK TO ORIGINAL APOD

MUNȚII REGIUNII NGC 2174
Image Credit: NASA, ESA, Hubble Heritage Team (STScI/AURA)

Acest fantastic peisaj celest se află lângă marginea NGC 2174, o regiune de formare a stelelor la aproximativ 6.400 de ani lumină distanță, în constelația bogată în nebuloase Orion. Urmează nori muntoși de gaz și praf, sculptați de vânturi și radiații de la stelele nou-născute din regiune, găsite acum împrăștiate în grupuri de stele deschise încorporate în jurul centrului NGC 2174, din vârful cadrului. Deși formarea stelelor continuă în interiorul acestor nori cosmici prăfuiți, probabil aceștia vor fi dispersați de stelele energetice nou-născute în câteva milioane de ani. Înregistrată la lungimi de undă în infraroșu de telescopul spațial Hubble în 2014, scena interstelară se întinde pe aproximativ 6 ani-lumină. Programat pentru lansare în 2021, telescopul spațial James Webb este optimizat pentru explorarea Universului în lungimi de undă infraroșii.

LINK TO ORIGINAL APOD

UN PEISAJ PLUTONIAN
Image Credit: NASA, Johns Hopkins Univ./APL, Southwest Research

Acest peisaj umbros de munți maiestuoși și câmpii înghețate se întinde spre orizont pe o lume mică și îndepărtată. Acestă imagine a fost capturat de la aproximativ 18.000 de kilometri, când New Horizons a privit înapoi către Pluto, la 15 minute după cea mai apropiată abordare a navei spațiale, pe 14 iulie 2015. Scena dramatică, cu unghi mic, aproape de amurg, arată munți accidentați, cunoscuți formal sub numele de Norgay Montes, în prim-plan stânga și Hillary Montes de-a lungul orizontului, lăsând loc pentru netezirea Sputnik Planum, la dreapta. Straturile atmosferei subțiri ale lui Pluto sunt, de asemenea, dezvăluite în viziunea retro-iluminată. Cu un aspect ciudat de familiar, terenul înghețat include probabil înghețuri de azot și monoxid de carbon cu munți de gheață care se ridică până la 3.500 de metri (11.000 de picioare). Aceasta este comparabilă în înălțime cu munții maiestuoși ai planetei Pământ. Peisajul plutonian acoperă o suprafață de 380 de kilometri (230 mile).

LINK TO ORIGINAL APOD

AURORA ÎNVĂLUITOARE SUS PE CER
Image Credit: Jack Fischer, Expedition 52, NASA

La fel ca salsa verde pe burrito-ul tău preferat, o aurora verde acoperă cerul în acest instantaneu din 25 iunie 2017 din Stația Spațială Internațională. La aproximativ 400 de kilometri (250 de mile) deasupra Pământului, stația orbitală se află ea însăși în tărâmul superior al prezențelor aurorale. Aurorele au culorile semnatare ale moleculelor și atomilor excitați la densitățile mici găsite la altitudini extreme. Emisia din oxigenul atomic domină această perspectivă. Strălucirea ispititoare este verde la altitudini mai mici, dar benzile roșiatice mai rare se extind deasupra orizontului stației spațiale. Scena orbitală a fost surprinsă în timpul trecerii peste un punct din sudul și estul Australiei, cu stele deasupra orizontului din dreapta aparținând constelației Canis Major, câinele mare al lui Orion. Sirius, steaua alfa din Canis Major, este cea mai strălucitoare stea din apropierea arcului terestru.

LINK TO ORIGINAL APOD

ARCURI LUMINOASE DEASUPRA CERULUI ARCTIC
Image Credit & Copyright: Giulio Cobianchi

Ce sunt aceste două arcuri gigantice de pe cer? Poate că mai familiară, în stânga, este banda centrală a galaxiei noastre Calea Lactee. Acest mare disc de stele și nebuloase pare să înconjoare o mare parte din cerul sudic. Vizibil sub arcul stelar este planeta Marte ruginiu-portocalie și galaxia Andromeda extinsă. Timp de câteva minute, în timpul acestei nopți reci, a apărut un al doilea arc uriaș în dreapta, înconjurând o parte a cerului nordic: o aurora. Aurorele sunt mult mai apropiate decât stelele, deoarece sunt compuse din aer strălucitor în atmosfera Pământului. Vizibil în afara arcului auroral verde este grupul de stele cunoscut popular sub numele de Carul Mare. Compozitul digital prezentat de 18 imagini a fost capturat la mijlocul lunii decembrie în Norvegia.

LINK TO ORIGINAL APOD

O CONSTELAȚIE ISTORICĂ DIN BRAZILIA
Image Credit & Copyright: Rodrigo Guerra

Cerul nopții este plin de povești. Multe culturi, de-a lungul istoriei, au proiectat unele dintre legendele lor cele mai durabile asupra stelelor de deasupra. Generații de oameni văd aceste constelații stelare, aud poveștile asociate și le transmit mai departe. Aici este prezentată constelația, poate mai puțin cunoscută în prezent, a Omului Bătrân, recunoscută de mult de popoarele Tupi originare din regiunile din America de Sud, care -actualmente- se află între granițele Braziliei. Bătrânul, în limba populară mai modernă, poate fi compus din grupul de stele Hyades, care ilustrează capul său și centura lui Orion ca parte a unui picior. Folclorul lui Tupi relatează că celălalt picior a fost tăiat de nefericita sa soție, determinându-l să se termine cu steaua portocalie cunoscută acum sub numele de Betelgeuse. Culoarea stelară a Pleiadelor, din stânga, poate fi interpretată ca o pană de cap. În imaginea prezentată, Bătrânul schilodit este oglindit de o persoană care pozează în prim-plan. Folclorul cerului nocturn este important din mai multe motive, inclusiv faptul că înregistrează moștenirea culturală și documentează universalitatea inteligenței și imaginației umane.

LINK TO ORIGINAL APOD

FAZELE LUNII ÎN 2021
Video Credit: Data: Lunar Reconnaissance Orbiter ; Animation: NASA’s Scientific Visualization Studio;
Music: Brandenburg Concerto No4-1 BWV1049 (Johann Sebastian Bach), by Kevin MacLeod via Incompetech

În ce fază a Lunii pică ziua dumneavoastră de naștere? Este greu de prezis, deoarece aspectul Lunii se schimbă noaptea. Pe măsură ce Luna orbitează Pământul, jumătatea luminată de Soare devine mai întâi din ce în ce mai vizibilă, apoi descrescătoare. Videoclipul prezentat animă imagini realizate de Orbiterul Lunar ”Reconnaissance Orbiter” al NASA pentru a arăta toate cele 12 lunații care apar în acest an, 2021. O singură lunație descrie un ciclu complet al Lunii noastre, inclusiv toate fazele sale. O lunație completă durează aproximativ 29,5 zile, puțin sub o lună calendaristică. Pe măsură ce fiecare lunație progresează, lumina soarelui se reflectă din Lună în unghiuri diferite și astfel luminează diversele trăsături în mod diferit. În toate acestea, desigur, Luna păstrează întotdeauna aceeași față spre Pământ. Ceea ce este mai puțin evident de la o noapte la alta este că dimensiunea aparentă a Lunii se modifică ușor și că apare o ușoară oscilație numită librație, pe măsură ce Luna progresează de-a lungul orbitei sale eliptice.

LINK TO ORIGINAL APOD

ROIUL STELAR R136 SE DESCOMPUNE
Image Credit: NASA, ESA, & F. Paresce (INAF-IASF), R. O’Connell (U. Virginia) et al.

În centrul regiunii de formare stelară din apropiere se află un imens grup care conține unele dintre cele mai mari, mai fierbinți și mai masive stele cunoscute. Aceste stele, cunoscute sub numele colectiv de stele R136, parte a nebuloasei Tarantula, au fost surprinse în imaginea prezentată în lumină vizibilă în 2009 prin intermediul telescopului spațial Hubble. Norii de gaz și praf din Nebuloasa Tarantulei au fost sculptați în forme alungite de vânturile puternice și radiațiile ultraviolete provenite de la aceste stele fierbinți. Nebuloasa Tarantula se află într-o galaxie vecină cunoscută sub numele de Marele Nor Magellanic Mare și este situată la numai 170.000 de ani lumină depărtare.

LINK TO ORIGINAL APOD

TITAN: LUNA SPECIALĂ A LUI SATURN
Image Credit: NASA, JPL-Caltech, Space Science Institute

La fel ca luna Pământului, cea mai mare lună a lui Saturn, Titan, este blocată în rotație sincronă. Acest mozaic de imagini înregistrate de nava spațială Cassini în mai 2012 arată partea sa anti-Saturn, partea întotdeauna orientată departe de fața gigantului gazos inelat. Singura lună din sistemul solar cu o atmosferă densă, Titan este singura lume a sistemului solar în afară de Pământ despre care se știe că zone lichide staționare pe suprafața sa și un ciclu asemănător pământului de ploaie și evaporare lichidă. Stratul său de înaltă altitudine cu ceață atmosferică este evident în imaginea captată de Cassini a lunii cu diametrul de 5.000 de kilometri, peste inelele și vârfurile norilor lui Saturn. Aproape de centru se află regiunea întunecată plină de dune cunoscută sub numele de Shangri-La. Sonda Huygens livrată de Cassini se află dedesubt și la stânga față de centrul, după cea mai îndepărtată aterizare pentru a unei nave spațiale terestre.

LINK TO ORIGINAL APOD

NGC 1365: UN UNIVERS INSULAR MAIESTUOS
Image Credit & Copyright: Mike Selby, Leonardo Orazi

Galaxia spirală barată NGC 1365 este, cu adevărat, un univers insular maiestuos, cu diametrul de aproximativ 200.000 de ani lumină. Situat la numai 60 de milioane de ani lumină distanță de noi, în direcția constelației chimice Fornax, NGC 1365 este un membru dominant al bine studiatului roi de galaxii Fornax. Această imagine în culori impresionant de clare arată regiunile intense, roșiatice care formează stele în apropierea capetelor barei centrale și de-a lungul brațelor spiralate, cu detalii ale benzilor de praf obscure ce traversează miezul luminos al galaxiei. La bază se află o gaură neagră super-masivă. Astronomii cred că bara proeminentă a NGC 1365 joacă un rol crucial în evoluția galaxiei, atrăgând gaz și praf într-un vortex care formează stele și, în cele din urmă, alimentează cu material gaura neagră centrală.

LINK TO ORIGINAL APOD

ECLIPSA TOTALĂ DE SOARE DIN 2020
Image Credit & Copyright: Miloslav Druckmuller, Andreas Moller, (Brno University of Technology),

De-a lungul unei fâșii înguste, care traversează sudul Americii de Sud prin Chile și Argentina, ultima Lună Nouă din 2020 s-a deplasat în fața Soarelui pe 14 decembrie, în ceea ce a fost unica eclipsă totală de soare a anului. La aproximativ 2 zile de perigeu, cel mai apropiat punct al orbitei sale eliptice, suprafața Lunii Noi este slab luminată de strălucirea pământului în această vedere dramatică compusă. Imaginea este un compozit care a procesat 55 de expuneri calibrate, variind de la 1/640 la 3 secunde. Acoperind o gamă largă de luminozitate în timpul totalității, acesta dezvăluie suprafața lunară slabă și stelele difuze din fundal, împreună cu proeminențe de dimensiuni planetare la marginea Soarelui, o enormă ejecție de masă coronală și structuri coronale radiante, ascunse în mod normal în lumina soarelui. Priviți cu atenție spre o cometă din familia Kreutz, (C / 2020 X3 SOHO), care se apropie din stânga jos, aproximativ în poziția de la ora 7. În 2021, urmăritorii de eclipsă vor vedea o eclipsă de soare inelară, care va apărea pe 10 iunie. Ei vor trebui să aștepte până pe 4 decembrie pentru singura eclipsă totală de soare din 2021. Eclipsa va fi totală de-a lungul unei cărări înguste care traversează cel mai sudic continent, Antarctica.

LINK TO ORIGINAL APOD

DUNE DE NISIP ÎN DUNGI PE MARTE
Image Credit: HiRISE, MRO, LPL (U. Arizona), NASA; Processing: Włodek Głażewski;
Text: Alex R. Howe (NASA/USRA, Reader’s History of SciFi Podcast)

De ce sunt în dungi dunele de nisip de pe Marte? Nimeni nu este sigur. Imaginea prezentată prezintă dune dungate în Craterul Kunowsky de pe Marte, fotografiat recent cu camera HiRISE a Mars Reconnaissance Orbiter. Se știe că multe dune marțiene sunt acoperite inegal cu gheață uscată (gheață din dioxid de carbon), creând modele cu zone luminoase și întunecate. Dioxidul de carbon nu se topește, ci se sublimează, transformându-se direct într-un gaz. Dioxidul de carbon este, de asemenea, un material cu efect de seră chiar și în stare solidă, astfel încât poate captura căldura sub gheață și se poate sublima de jos în sus, provocând erupții de tip gheizer. În timpul primăverii marțiene, aceste erupții pot provoca un tipar cu pete întunecate de dezghețare, unde este expus nisipul mai întunecat. Imaginea prezentată, totuși, a fost realizată în toamna marțiană, când vremea devine mai rece – producând aceste dungi cu totul ciudate. O ipoteză este că acestea sunt cauzate de fisuri în gheață, care se formează din erupții mai slabe sau stres termic, ca parte a ciclului zi-noapte, dar cercetările continuă. Observarea atentă a acestor dune și a altora, de-a lungul mai multor sezoane marțiene, ne poate oferi indicii suplimentare pentru rezolvarea acestui mister.

LINK TO ORIGINAL APOD

MICUL NOR AL LUI MAGELLAN
Image Credit & Copyright: José Mtanous

Ce este micul nor al lui Magellan? S-a dovedit a fi o galaxie. Printre oamenii care s-au întrebat despre acest mic petic neclar pe cerul sudic s-au aflat și navigatorul portughez Ferdinand Magellan și echipajul său, care au avut destul timp să studieze cerul nocturn necunoscut din sud în timpul primei circumnavigații a planetei Pământ, la începutul anilor 1500. Drept urmare, două minuni cerești ușor vizibile pentru observatorii din emisfera sudică sunt acum cunoscute în cultura occidentală sub numele de Norii lui Magellan. În ultimii 100 de ani, cercetările au arătat că acești nori cosmici sunt galaxii neregulate pitice, sateliți ai galaxiei noastre cu spirală mai mare, Calea Lactee. Micul Nor Magellanic se întinde, de fapt, pe o suprafață de 15.000 de ani lumină și conține câteva sute de milioane de stele. La aproximativ 210.000 de ani lumină distanță, în constelația Tucanului (Tucana), această galaxie este mai îndepărtată decât alte galaxii satelite cunoscute ale Căii Lactee, inclusiv galaxia pitică Sagittarius și Norul Mare Magellanic. Această imagine clară include, în prim plan, de asemenea, grupul stelar globular 47 Tucanae, în dreapta.

LINK TO ORIGINAL APOD

FULGERE SPRITE CU RATA DE 100,000 CADRE PE SECUNDĂ
Video Credit & Copyright: Matthew G McHarg, Jacob L Harley, Thomas Ashcraft, Hans Nielsen

Ce cauzează fulgerele sprite? Explozii misterioase de lumină pe cer care seamănă momentan cu meduze gigantice au fost înregistrate de peste 30 de ani, dar în afară de o asociere generală cu fulgere pozitive nor-sol, cauza lor principală rămâne necunoscută. Unele furtuni le au – majoritatea nu. Recent, însă, videoclipurile de mare viteză detaliază mai bine cum se dezvoltă efectiv spritele. Videoclipul prezentat, capturat la mijlocul anului 2019, este suficient de rapid – la aproximativ 100.000 de cadre pe secundă – pentru a rezolva în timp câteva „bombe” sprite care cad și se dezvoltă în streamerele cu mai multe direcții care apar pe imaginile statice. Din păcate, indicii vizuale oferite de astfel de videoclipuri nu rezolvă pe deplin misterul originilor spritelor. Videourile de mare viteză indică unii cercetători, totuși, că spritele sunt mai susceptibile să apară atunci când există dezordini plasmatice în atmosfera superioară.

LINK TO ORIGINAL APOD

O AURORĂ PHOENIX DEASUPRA ISLANDEI
Image Credit & Copyright: Hallgrimur P. Helgason; Rollover Annotation: Judy Schmidt

Toți ceilalți observatori ai aurorei plecaseră acasă. Pe la ora la 3:30 dimineața în Islanda, într-o noapte liniștită de septembrie, o mare parte din aurorele din acea noapte se stinseseră. Dintr-o dată, în mod neașteptat, o nouă explozie de particule curgea dinspre spațiu, luminând din nou atmosfera Pământului. De această dată, în mod surprinzător, pareidoliac, noaptea s-a luminat cu o formă uimitoare care amintește de un Phoenix uriaș. Cu echipamentele de cameră pregătite, au fost realizate două imagini rapide ale cerului, urmate imediat de o treime din teren. Muntele din fundal este Helgafell, în timp ce micul râu din prim-plan se numește Kaldá, ambele situate la aproximativ 30 de kilometri nord de capitala Islandei, Reykjavík. Observatori experimentați ai cerului vor sesiza că chiar deasupra muntelui, spre stânga, este constelația Orionului, în timp ce grupul de stele Pleiades este vizibil și deasupra centrului cadrului. Aurora din 2016, care a durat doar un minut și a dispărut în curând pentru totdeauna – ar fi putut fi considerată o fabulă fantezistă – dacă nu ar fi fost surprinsă în mozaicul de imagine prezentat, compus digital.

LINK TO ORIGINAL APOD

LUNA PE PLACĂ UMEDĂ DE COLODIU IN SECOLUL XXI
Image Credit & Copyright: Mike Smolinsky

La mijlocul secolului al XIX-lea, una dintre primele tehnologii fotografice utilizate pentru a înregistra suprafața lunară a fost procesul de colodiu pe plăci umede, utilizat în special de astronomul britanic Warren De la Rue. Pentru a captura o imagine, un amestec gros și transparent a fost folosit pentru a acoperi o placă de sticlă, sensibilizată cu azotat de argint, expusă la telescop și apoi dezvoltată pentru a crea o imagine negativă pe placă. Pentru a menține sensibilitatea fotografică, întregul proces, de la acoperire până la expunere până la dezvoltare, a trebuit să fie finalizat înainte ca placa să se usuce, într-un interval de aproximativ 10 până la 15 minute. Această versiune modernă a unei imagini de colodiu cu plăci umede sărbătorește primele zile ale fotografiei lunare, reproducând procesul folosind substanțe chimice moderne pentru a acoperi o placă de sticlă dintr-un magazin de hardware din secolul XXI. Capturat pe 28 noiembrie anul trecut cu o cameră de vizionare 8×10 și un telescop în curtea din spate, acesta înregistrează cu fidelitate cratere mari, raze strălucitoare și mare întunecate și netede de pe Luna în creștere. Digitalizată ulterior, imaginea de pe placă avea un diametru de 8,5 centimetri și a fost expusă în timp ce a fost urmărită timp de 2 minute. Sensibilitatea fotografică efectivă a plăcii umede era de aproximativ ISO 1. În telefonul dvs. inteligent, senzorul camerei are probabil un interval de sensibilitate fotografică de la ISO 100 la 6400 (și trebuie păstrat uscat …).

LINK TO ORIGINAL APOD

GALAXII ȘI POLUL SUD CERESC
Image Credit & Copyright: Petr Horalek, Josef Kujal

Polul Sud Celest este ușor de observat în imaginile traseelor ​​stelelor pe cerul emisferei sudice. Extinderea axei de rotație a Pământului spre sud, se află în centrul tuturor arcurilor sudice ale traseelor ​​stelelor. În această panoramă înstelată care se întinde pe aproximativ 60 de grade pe cerurile sudice de adâncime, Polul Sud-Ceresc este undeva aproape de mijloc, totuși, flancat de galaxii strălucitoare și nestemate cerești sudice. În partea de sus a cadrului sunt stele și nebuloase de-a lungul planului propriei noastre galaxii Calea Lactee. Gamma Crucis, o stea uriașă gălbuie, indică spre Crucea Sudului, aproape de centru, cu întinderea întunecată a nebuloasei Coalsack, ascunsă sub brațul transversal din stânga. Eta Carinae și strălucirea roșiatică a Marii Nebuloase Carina strălucesc de-a lungul planului galactic lângă marginea din dreapta. În partea de jos sunt norii Magellan Mari și Mici, galaxii externe în sine și sateliți ai Căii Lactee. O linie din Gamma Crucis prin steaua albastră din partea de jos a crucii sudice, Alpha Crucis, indică către Polul Sud Celest, dar unde este exact? Doar căutați steaua polului sud Sigma Octantis. Analog cu steaua Polaris a polului nord, Sigma Octantis se află la o depărtare de puțin peste un grad față de polul sudic ceresc.

LINK TO ORIGINAL APOD

Comentariile sunt închise.