CUM VOM COLONIZA PLANETA VENUS?

1venus-700x432

Planeta Venus – fotografiată de către Misiunea Magellan 10. Credit: NASA/JPL

Colonizarea Sistemului Solar va fi următoarea etapă a cuceririi universului și o soluție la problema energiei de pe Terra. Cum ar fi posibilă colonizarea planetei Venus, planeta noastră soră, un mediu extrem de neprielnic și totuși, din multe puncte de vedere, similar cu cel terestru. Terraformarea unei planete inospitaliere pentru a o transforma într-un mediu locuibil este un vis mai recent al omenirii, proiectat în general către planeta Marte. Însă, așa cum o va arăta această prezentare, Venus este o țintă mult mai bună, mai viabilă economic și din punct de vedere al timpului necesar acestui proces.

Încă din cele mai vechi timpuri, privind cerul, oamenii au devenit conștienți de importanța lui Venus. În antichitate era supranumită deopotrivă ”Luceafărul de Dimineață” și ”Luceafărul de Seară”, datorită apariției sale strălucitoare pe cer la răsărit și apus. În cele din urmă, astronomii au înțeles că Venus era, de fapt, o planetă care, precum Terra, se rotește în jurul Soarelui. Iar datorită numeroaselor misiuni spațiale către această planetă, actualmente știm exact ce fel de condiții de mediu oferă Venus.

Având o atmosferă atât de densă încât fotografierea suprafeței este imposibilă, o temperatură la suprafață ce ar putea topi plumbul și ploi de acid sulfuric, această planetă ne-ar putea da puține motive pentru a merge acolo. Dar, așa cum am înțeles în perioada recentă, Venus a fost cândva un loc foarte diferit, ce a avut continente și oceane. Și cu tehnologia necesară, deasupra norilor, în zone sigure, ar putea fi construite colonii care să reziste condițiilor dure.

Întrebarea esențială este DE CE AM PUTEA DORI SĂ COLONIZĂM planeta Venus? Ca și alte locații propuse pentru colonizare în sistemul nostru solar – și aceasta necesită tipul corect de metode și tehnologii, precum și timpul pe care dorim să-l petrecem pentru a coloniza această planetă.

2venus_earth_size_comparison

Planeta Venus, cea mai apropiată planetă de Terra – situată la numai 41 milioane de km. Credit foto: NASA

EXEMPLE ÎN FICȚIUNE:

Încă de la începutul secolului al XX-lea, ideea colonizării planetei Venus a fost explorată intens în science fiction, mai ales sub forma teraformării sale. Primul exemplu cunoscut este lucrarea lui Olaf Stapleton ”Primii și ultimii oameni” (1930), cu două capitole ce tratează modul în care descendenții umanității au teraformat Venus după ce Terra a devenit nelocuibilă; în acest proces, ei au comis un genocid asupra vieții acvatice native.

Către 1950 – 1960, terraformarea apare în mai multe lucrări Science Fiction. Paul Anderson a scris foarte mult despre terraformare în anii 1950. În romanul său din 1954, ”Marea Ploaie”, Menus este alterată datorită unor tehnici de inginerie planetară de-a lungul unei perioade foarte mari de timp. Cartea s-a bucurat de un succes atât de mare, încât de atunci expresia ”Marea Ploaie” a devenit sinonimul terraformării lui Venus.

În 1991 autorul G. David Nordley a sugerat în povestirea sa scurtă ”Zăpezile de pe Venus” terra formarea acestei planete printr-un export atmosferic de masă și recondiționarea unei zile venusiene ca echivalent cu 30 de zile terestre. Autorul Kim Stanley Robinson a devenit faimos datorită descrierii realiste a terraformării în ”Trilogia lui Marte”, care a inclus Marte Roșu, Marte Verde și Marte Albastru.

În 2012, acesta a continuat această serie cu romanul science fiction ”2312” – în care a tratat colonizarea întregului sistem solar – incluzând Venus. Romanul a explorat metodele prin care Venus ar putea fi terraformată, începând cu răcirea globală și până la sechestrarea carbonului, toate fiind propuneri inspirate de către eseuri ale studenților.

METODE PROPUSE PENTRU TERRAFORMAREA PLANETEI VENUS:

Cele mai multe metode propuse pentru colonizarea planetei Venus evidențiază ingineria ecologică (terraformarea) pentru a face planeta locuibilă. Cu toate acestea, au fost realizate sugestii privind modul în care oamenii ar putea trăi pe Venus fără a altera în mod substanțial mediul.

De exemplu, încă din anii 1970, studiul semnat de oameni de știință precum Viorel Bădescu și Kris Zacny – cu titlul ”Sistemul Solar Interior: Prospectarea Energiei și Resurselor Materiale” sugera că oamenii ar putea mai degrabă coloniza atmosfera venusiană, decât să încerce să trăiască la suprafață, într-un mediu ostil.

3terraformedvenus1

Concept artistic al planetei Venus gata terraformată, o suprafață mare acoperită de oceane. Sursa: Wikimedia.

Mai recent, cercetătorul Geoffrey A. Landis a scris studiul numit ”Colonizarea planetei Venus”, în care a propus construirea unor orașe deasupra norilor lui Venus. La o altitudine de 50 km în raport cu suprafața, asemenea orașe sunt sigure: ”Atmosfera planetei Venus este mediul cel mai apropiat ca și caracteristici față de cel terestru din sistemul solar. Propunerea ar fi ca – pentru început – explorarea planetei Venus să se realizeze dintr-un vehicul aerostat în atmosferă, iar în viitorul îndepărtat – așezări permanente ar putea fi construite sub forma unor orașe proiectate pentru a zbura la o altitudine de 50 km în atmosfera lui Venus.”

La o altitudine de 50 km de la suprafață, mediul oferă o presiune atmosferică ușor mai mică față de cea de la nivelul apei mării de pe Terra. Temperatura în aceste regiuni variază între 0 – 50 grade Celsius, iar protecția față de radiația cosmică ar putea fi realizată de către atmosfera de deasupra, cu un scut de masă echivalent cu cel terestru.

Habitatele venusiene, conform propunerii lui Landis, ar consta inițial din aerostate umplute cu aer respirabil (un mix de 21:79 oxigen-nitrogen). Această propunere se bazează pe conceptul că aerul ar fi un gaz de portanță în atmosfera densă de dioxid de carbon, posedând peste 60% din puterea de portanță pe care heliul o are pe Terra.

Aceste condiții ar putea fi inițial suficiente pentru viața coloniștilor și ar putea acționa în sensul terraformării, convertind gradual atmosfera venusiană în ceva vivabil, așa încât coloniștii ar putea migra la suprafața planetei. Una dintre căile posibile ar utilizarea acestor orașe ca umbre solare, de vreme ce prezența lor în nori ar putea preveni ajungerea radiației solare la suprafață.

4venus-cloud-city

Concept artistic al unui oraș în norii planetei Venus – o realizare posibilă a HAVOC. Credit: Advanced Concepts Lab/NASA Langley Research Center

Aceasta ar funcționa mai ales dacă aceste orașe zburătoare ar fi realizate din materiale cu albedo scăzut. Alternativ, baloane reflective și sau pături de nanotuburi din carbon sau grafene ar putea realiza această funcție. Acestea oferă avansul alocării resurselor in situ, deoarece reflectoarele atmosferice ar putea fi construite utilizând sursa locală de carbon.

În plus, aceste colonii ar putea servi ca platforme acolo unde elementele chimice au fost introduse în atmosferă în cantități mari – sub forma prafului de calciu și magneziu (care ar putea sechestra carbonul in forma carbonaților de calciu și magneziu), sau aerosoli de hidrogen (producând grafit și apă, ultima putând cădea către suprafață și acoperind aproape 80% din suprafață sub forma oceanelor).

NASA a început să exploreze posibilitatea angajării de misiuni cu echipaj uman pe Venus, ca parte a Conceptului Operațional Venus de înaltă altitudine (HAVOC), care a fost propus în 2015. Așa cum a subliniat Dale Arney și Chris Jones de la Centrul de Cercetări Langley, conceptul acestei misiuni solicită ca toate porțiunile cu echipaj uman să fie realizate din orbită sau nave mai ușoare ca aerul.

BENEFICII POTENȚIALE:

Există multe beneficii potențiale ale colonizării planetei Venus. Pentru început, Venus este planeta cea mai apropiată de Terra, ceea ce înseamnă bani mai puțini și un timp redus pentru trimiterea misiunilor, în comparație cu alte planete din sistemul solar. De exemplu, sonda Venus Express a ajuns la planeta Venus în numai cinci luni de zile, în timp ce sonda Mars Express a ajuns în condiții excepționale, o fereastră ce a survenit după 65.000 de ani, pe Marte în șase luni de zile.

În plus, ferestrele de lansare către Venus survin mult mai des, la fiecare 584 de zile, când Terra și Venus experimentează o conjuncție inferioară. Această perioadă trebuie comparată cu cele 780 zile cât este necesar pentru ca Terra și Marte să ajungă la opoziție (punctul din orbitele lor când aceste planete se află la cea mai mică apropiere una de cealaltă).

În comparație cu o misiune către Marte, o misiune în atmosfera venusiană ar evita, de asemenea, expunerea astronauților la radiații dăunătoare, datorită proximității imediate  dar și datorită magnetosferei indusă a acestei planete – produsă de interacțiunea atmosferei groase a acesteia cu vântul solar.

De asemenea, pentru așezările zburătoare din atmosfera planetei Venus ar fi un risc mai redus al decompresiei explozive, de vreme ce nu ar exista o diferență semnificativă de presiune între habitatele de interior și exterior. Ca urmare, pericolul perforării habitatului ar fi mai redus iar reparațiile ar fi realizate mai ușor.

5solar_space_wide

Scuturi solare plasate în orbita lui Venus – unul din mijloacele posibile pentru terraformarea planetei Venus. Credit: IEEE Spectrum/John MacNeill

În plus, oamenii nu ar avea nevoie de costume presurizate pentru a se aventura în exterior, așa cum ar avea nevoie pe Marte sau pe alte planete. Deși ar avea totuși nevoie de tancuri cu oxigen și protecție contra ploilor acide, când vor lucra în exteriorul habitatelor, echipajul ar găsi un mediu de departe mai ospitalier.

Planeta Venus este, de asemenea, apropiată în dimensiune și masă față de Terra, având ca rezultat o gravitație mult mai ușor de suportat (0,904 g). În comparație cu gravitația Lunii, planetei Mercur sau Marte (0,165 și 0,38 g), aceasta ar însemna că efectele negative asupra sănătății umane, asociate pierderea de greutate și microgravitația ar fi neglijabile.

O asemenea colonie ar avea acces la materiale abundente necesare pentru creșterea hranei și materialele de construcție. Întrucât atmosfera venusiană este compusă în mare majoritate din dioxid de carbon, nitrogen și dioxid de sulf, aceste elemente ar putea fi sechestrate pentru a crea fertilizatori și alte componente chimice.

Dioxidul de carbon ar putea fi, la fel de bine, descompus pentru a crea oxigen, iar carbonul rezultat ar putea fi utilizat pentru manufacturare de grafene, nanotuburi de carbon și alte super-materiale. Aceste materiale ar putea fi utilizate ca scuturi solare și exportate pe Terra ca parte a economiei locale.

PROVOCĂRI:

Desigur, colonizarea unei planete precum Venus, vine cu provocări și dificultăți. De exemplu, atunci când coloniile zburătoare vor scăpa de căldura extremă și presiunea de la suprafață, pericolul ploilor acide rămâne activ. Alături de necesitatea unui scut protector al coloniei, echipajele de lucru și navele zburătoare ar avea și ele nevoie de protecție.

În al doilea rând, apa este virtual inexistentă pe Venus, iar compoziția atmosferei nu ar permite producția sintetică. Ca rezultat, apa ar trebui să fie transportată de pe Terra până când ar putea fi produsă local (de exemplu, aducând hidrogen pentru a crea apă din atmosferă) și protocoale de reciclare foarte stricte, care ar trebui să fie instituite.

Cel mai important este însă costul implicat. Chiar cu fereastra de lansare ce survine mai des și cu un timp de tranzit de numai șase luni, tot ar fi nevoie de o investiție substanțială pentru a transporta materialele necesare  – pentru a nu menționa roboții care vor asambla așezările aeriene – pentru a construi chiar și o singură colonie zburătoare în atmosfera venusiană.

Cu toată acestea, dacă am dori realizarea acestui proiect, planeta Venus ar deveni gazda unor ”orașe în nori”, unde dioxidul de carbon este procesat și transformat în supermateriale de export. Iar aceste orașe aeriene ar putea servi ca bază pentru introducerea în timp a ”Marii Ploi” pe Venus, care ar putea fi transformată la un moment dat într-o lume care se va putea trăi literalmente ca pe Terra.

Sursa: UniverseToday

Traducere și adaptare: Ciprian Crișan


Cum vom coloniza planeta Venus? 
Versiune audio - via Ruxandra Munteanu

JUPITER REVINE: CEA MAI MARE PLANETĂ DIN SISTEMUL SOLAR, LA OPOZIȚIE PE 8 MARTIE 2016

start

Jupiter ajunge la opoziție cu Soarele pe 8 martie, la ora 11.58 (Baia Mare). Pentru că se află în opoziție directă pe cer cu Soarele, Jupiter răsare imediat după apusul Soarelui, rămânând vizibil pe cer toată noaptea, până în zori.

Jupiter este acum cel mai strălucitor obiect de pe cerul de noapte, cu excepția Lunii și a Stației Spațiale Internaționale. Nu există nici un pericol de a confunda cele două obiecte, întrucât planeta are o aparență staționară, în timp ce laboratorul spațial orbital se deplasează rapid pe boltă, cu o traversare ce durează doar 5 minute.

Cea mai mare planetă din Sistemul nostru solar, Jupiter are diametrul de 11 ori mai mare ca al Terrei și este de 300 de ori mai masivă. Deși are un nucleu solid, planeta Jupiter este compusă în mare parte din gaz de hidrogen și heliu. În apropierea nucleului planetei, hidrogenul are o formă metalică (asta însemnând că este un conductor de electricitate). Rotația rapidă a planetei (mai puțin de 10 ore) produce în atmosfera sa un tipar de centuri întunecate și zone mai luminoase vizibile pe suprafață.

Jupiter în Leo

Planeta Jupiter este actualmente situată în parte de sud a constelației LEO (Leul). Planeta se află la o treime din distanța dintre stelele strălucitoare Regulus – din Leo și Spica – din Virgo.

Leo cuprinde un tipar stelar foarte distinct și are două părți: o seceră sau un semn de întrebare întors – în oglindă (în partea dreaptă) și un triunghi drept (în partea stângă). Regulus marchează punctul de jos al semnului de întrebare, iar Denebola – unghiul îndepărtat al triunghiului. Leo conține una dintre cele stelele duble cele mai speciale de pe cer, Algieba, care se află chiar deasupra stelei Regulus – și câteva galaxii strălucitoare, mai ales Messier 65 și M 66, chiar sub unghiul drept al triunghiului.

presepe

În dreapta constelației Leo se află constelația mai difuză a Racului (Cancer), a cărei importanță se datorează în special faptului că deține unul dintre cele mai strălucitoare și mai apropiate roiuri deschise de stele – Presepe, sau M44 din catalogul Messier. Acest roi stelar, situat la 590 a.l., este de fapt mai strălucitor decât oricare dintre stelele individuale ale constelației.

La stânga de constelația Leo, se află constelația Virgo (Fecioara), care conține mult mai multe galaxii decât stelele tiparului său. Steaua sa cea mai strălucitoare, Spica – reprezintă un smoc de spice de grâu în mâna fecioarei, o vestire a primăverii.

arcturus

Deasupra constelației Virgo, este situată constelația Bootes (Văcarul), cu Arctururs în poziția de a treia cea mai strălucitoare stea pe cerul de noapte, după Sirius și Canopus.

Observarea planetei Jupiter și a lunilor sale

Dacă dețineți un binoclu, încercați cu răbdare să fixați cele patru cele mai strălucitoare luni ale lui Jupiter. Observarea acestora constituie una dintre cele mai mari descoperiri realizate de Galileo, în 1609, cu telescopul pe care tocmai în construise. El a înțeles după numai câteva nopți că aceste mici puncte luminoase se aflau în orbite în jurul planetei, iar aceasta l-a ajutat să demonstreze modelul copernican a unui sistem cu planete ce orbitau în jurul Soarelui.

JupiterLuni

Lunile lui Jupiter sunt fascinant de urmărit chiar și în cele mai mici telescoape. Ele pot fi observate modificându-și pozițiile în mai puțin de o oră și trecând adesea prin spatele sau prin fața planetei înseși. Atunci când trec prin fața planetei, acestea își proiectează umbrele pe suprafața planetei.

Părțile superioare ale norilor din atmosfera densă a lui Jupiter sunt vizibile cu claritate în telescoapele astronomilor amatori. Două centuri de nori întunecați paralel cu ecuatorul, cu centuri de nori mai subțiri vizibile către poli. Jupiter are o caracteristică ciclonică faimoasă în atmosfera sa superioară, cu o culoare distinctă roz-somon, cunoscută sub numele de Marea Pată Roșie. Aceasta este monitorizată de astronomi de câteva secole, fiind cea mai mare și cea mai de durată furtună din sistemul solar, având de trei ori dimensiunea planetei noastre.

Sursa: Space.com

Imagini: Stellarium

Traducere: Ciprian Crișan

Jupiter la opoziție pe 8 martie
Versiune audio - via Ruxandra Munteanu

CE ESTE O SUPERLUNĂ ȘI CÂND O VOM AVEA PE CER CONECTATĂ CU O ECLIPSĂ LUNARĂ TOTALĂ – LUNA SÂNGERIE?

Eclipsa ”totală” de Lună din dimineața de Luni 28 septembrie 2015 va debuta în Baia Mare la ora 3:12 (cu parțialul la 04:07) și va dura până la 8:23, cu maximum la ora 05:48. Eclipsele lunare totale sunt uneori numite ”sângerii”, datorită aspectului roșiatic pe care îl primește Luna.

total-lunar-eclipse-blood-moon

Super Luna este Luna Plină sau Luna Nouă, atunci când acest satelit natural se află cel mai aproape de Terra, punct numit PERIGEU. O superlună arată cu 12 – 14% mai mare decât contrapartida sa Micro Luna.

eclipse moon 28 sept

În dimineața de 28 septembrie 2015, Superluna sau Perigeul lunar se va produce cu Luna la o distanță de aproximativ 356.900 km la ora 04.46 AM, iar la 05.48 va debuta Eclipsa Totală de Lună (faza de maxim). Peste numai două minute, la ora 05.50 vom avea Lună Plină.

ECLIPSA DE LUNĂ ROȘIATICĂ DIN 28 SEPTEMBRIE ÎN CONTEXTUL SUPER LUNII – ADICĂ LUNĂ PLINĂ ȘI LUNA LA PERIGEU

Perigeu și Apogeu: Orbita Lunii în jurul Terrei nu este un cerc perfect și o elipsă, cu o parte mai apropiată de Terra decât cea opusă. Punctul în care orbita Lunii este cea mai aproape de Terra este numit PERIGEU, iar punctul cel mai îndepărtat – APOGEU.

Aceasta înseamnă că distanța dintre Lună și Terra variază pe parcul unei luni și a anului. Distanța medie este de 382.900 km.

perigee-apogee

Atunci când Luna Plină sau Luna Nouă coincide cu Perigeul, este numită Super-Lună, Super Lună Plină sau Super Lună Nouă.

Microluna este, pe de altă parte, prezența la Apogeu, sau cea mai mare distanță de Terra, a Lunii Pline sau a Lunii Noi. Este numită uneori Mini-Lună, Mini-Lună Plină sau Mini-Lună Nouă.

SUPERLUNA nu este un termen astronomic oficial. Monetizarea acestui termen s-a realizat de către astrologul Richard Nolle, în 1979. Acest astrolog a definit SUPERLUNA ca fiind Luna Nouă sau Luna Plină ce survine când Luna se află la sau aproape de 90% din cea mai mare apropiere de Terra, pe orbita sa. Nici măcar nu este clar de ce a ales 90% – pentru definiția sa.

Fiind o definiție scrisă pe genunchi, nu există nici în prezent reguli oficiale privind cât de aproape sau departe trebuie să fie Luna pentru a se califica în finala concursului de Superluna – Microlună. Diverse stiluri utilizează definiții diferite, așa încât o Lună Plină clasificată ca Superlună de unii este trecută cu vederea și neglijată de alții.

Timeanddate.com utilizează următoarea definiție pentru Super Lună: O Lună Nouă sau o Lună Plină care survine atunci când Luna este situată la mai puțin de 360.000 km de centrul Terrei. Iar Microluna este Luna Plină sau Luna Nouă ce survine când Luna este la o depărtare mai mare de 400.000 km de Terra.

Termenul tehnic pentru o superlună este SISTEMUL PERIGEU-SyZyGy-Pământ-Lună-Soare. În astronomie termenul SyZyGy se referă la configurația în linie dreaptă a celor trei corpuri cerești.
Când Luna este aproape de nodurile lunare pe traiectoria sa de-a lungul SyZyGy, se produce o Eclipsă Solară Totală sau o Eclipsă Lunară Totală.

Pentru că este atât de apropiată de Terra, o Super Lună Plină arată cam cu 7% mai mare ca o Lună Plină obișnuită.

Când o comparăm cu o Micro-Lună, aceasta este cu 30% mai strălucitoare decât o Micro-Lună Plină și cu 16% mai luminoasă decât o Lună Plină obișnuită.

Lunile Pline ce survin înainte și după o Super Lună tind să pară mai mari și mai strălucitoare decât celelalte Luni Pline. Motiv pentru care unele surse le numesc, de asemenea, SUPER LUNI.

SUPER LUNILE ce survin în Emisfera Nordică iarna tind să pară mai mari decât Super Lunile ce survin în restul anului. În acest interval – de Iarnă – Terra este mai aproape de Soare, iar gravitația acestuia atrage Luna mai aproape de Terra, așa încât Super Lunile ce survin Iarna par mai mari decât Perigeele Lunare de vară.

moon-set-over-mountains

Cea mai bună idee este să vă bucurați de Super Lună Plină după ce Luna răsare, când acest obiect se află chiar deasupra orizontului, dacă vremea permite asta. În această poziție Super Luna va arăta mai mare și mai strălucitoare decât atunci când este în înaltul cerului, pentru că puteți compara dimensiunea aparentă a Super Lunii cu elemente din peisaj – dealuri, clădiri, alte elemente din natură. Acest efect este numit iluzia lunară.

Mareele de pe Terra sunt în mare parte generate de atracția gravitațională a Lunii, de la un capăt la celălalt al Pământului. Gravitația lunară poate provoca mici fluxuri și refluxuri mareice continentale. Acestea sunt mai mari în timpul secvențelor de Lună Nouă și Lună Plină, pentru că Soarele și Luna sunt aliniate pe aceeași parte sau în partea opusă Terrei.

Deși alinierea Soarelui și a Lunii provoacă o ușoară creștere a activității tectonice, efectele Super Lunii pe Terra sunt neglijabile. Mulți cercetători au derulat studii și au concluzionat că Super Luna nu poate fi conectată cu dezastrele naturale.

Conform NASA, combinația Lunii aflată la Perigeu cu Luna Plină nu ar trebui să afecteze balanța energiei interne a Terrei, de vreme ce mareea lunară survine în fiecare zi. Există o mică diferență în forțele mareice exercitate de către atracția gravitațională a Lunii la perigeu. Totuși, diferența este prea mică pentru a deregla forțele naturale ale planetei noastre.

Sursa: www.timeanddate.com & www.planetariubm.ro

Traducere și adaptare:

Ciprian Crișan

THE SUN AND THE PEAR. PLAYING WITH THE PEAR … OR P.R.

burning_sun_and_earth_1920x1080

Soarele s-a format acum aproximativ 4,57 miliarde de ani prin colapsul unei părți dintr-un nor molecular gigant compus, în mare parte, din hidrogen și heliu și care, probabil, a produs nașterea sau formarea multor altor stele. Estimarea acestei vârste a soarelui se bazează pe simulări computerizate ale evoluției stelare și pe nucleo-cosmo-cronologie. Aceste predicții sunt confirmate de radiometria celui mai vechi material al sistemului solar, ce are vârsta de 4,567 miliarde de ani.

Studiile asupra meteoriților vechi au semnalat urme de nuclee stabile ale izotopilor cu viață scurtă, precum cei de Fier60, care se formează numai în cadrul proceselor de explozie stelară rapidă. Avem astfel indicii că una sau mai multe supernove au survenit aproape de locația formării Soarelui. O undă de șoc de la o supernovă din apropiere ar fi putut conduce la formarea soarelui prin compresia materiei din interiorul norului molecular, producând colapsul anumitor regiuni sub efectul gravitației proprii. Colapsul unui fragment de nor a generat, de asemenea, o mișcare de rotație a sa, datorită momentului de conservare unghiulară, precum și încălzirea sa, simultan cu creșterea presiunii. Cea mai mare parte a masei s-a concentrat în centru, iar restul materiei s-a aplatizat, grupându-se într-un disc din care s-au format ulterior planetele și celelalte corpuri din Sistemul Solar. Gravitația și presiunea din interiorul nucleului norului molecular a generat foarte multă căldură pe măsură ce a agregat tot mai multă materie din discul înconjurător, declanșând, în cele din urmă, fuziunea nucleară. Și astfel, Soarele s-a născut! O istorie … împărtășită de multe dintre stelele galaxiei noastre și nu numai.

IMG_1850

De fapt, acest articol este despre ”pară”, iar nu despre Soare, însă – ca orice articol, trebuie să aibă o introducere. Dacă nașterea și formarea Soarelui are de-a face cu o ”nebuloasă”, Planetariul din Baia Mare are o istorie aproape similară, desigur, pe o altă scară de timp. Dar sunt și similarități … Soarele are o vârstă de 4,6 miliarde de ani; dacă tăiem virgula, și miliardele, rămânem cu cei 46 de ani ai planetariului băimărean.

Continuă lectura

Planete locuibile? Noile sisteme planetare Kepler în imagini

Dimensiunile relative ale planetelor din zona locuibilă descoperite de misiunea Kepler pe 18 aprilie 2013. De la stânga spre dreapta: Kepler-22b, Kepler-69c, Kepler-62e, Kepler-62f, și comparativ Terra (cu excepția planetei noastre, acestea sunt simulări artistice). Credit: NASA/Ames/JPL-Caltech.

Dimensiunile relative ale planetelor din zona locuibilă descoperite de misiunea Kepler pe 18 aprilie 2013. De la stânga spre dreapta: Kepler-22b, Kepler-69c, Kepler-62e, Kepler-62f, și comparativ Terra (cu excepția planetei noastre, acestea sunt simulări artistice). Credit: NASA/Ames/JPL-Caltech.

Misiunea Kepler a descoperit două noi sisteme planetare în care aflăm trei planete de tip super-Terra în ”zona locuibilă” (zona de aur), acea zonă în care distanța față de steaua mamă permite temperaturii de la suprafață a unei planete ce o orbitează să poată reține apa în stare lichidă.

Sistemul Kepler-62 are 5 planete: 62b, 62c, 62d, 62e and 62f. Sistemul Kepler-69 are două planete: 69b and 69c.
Kepler-62e, 62f și 69c sunt planete de tip super-Pământuri, ca și mărime.

Noile planete descoperite reașează totalul exo-planetelor confirmate la 861. Conform Laboratorului de Habitabilitate Planetară, acum există nouă lumi potențial locuibile în afara sistemului nostru solar, și alte 18 planete candidate potențial locuibile identificate de Kepler, așteptând confirmarea. În plus, astronomii apreciază că există 25 exo-Luni potențial locuibile.

Aici regăsim parte din imageria (sunt doar conceptualizări artistice), grafici și materiale video utilizate în informarea de presă a noilor descoperiri, precum și unele materiale de la Planetary Habitability Laboratory.

Aici avem o survolare a sistemului Kepler 62:

Here’s a flythrough of the Kepler 62 system:

Foarte asemănător cu sistemul nostru solar, Kepler-62 este gazda a două lumi locuibile. Micul obiect strălucitor vizibil în dreapta lui Kepler-62f este Kepler-62e. Orbitând în interiorul graniței zonei locuibile, Kepler-62e este cu 60% mai mare decât Terra.Image credit: NASA Ames/JPL-Caltech.

Foarte asemănător cu sistemul nostru solar, Kepler-62 este gazda a două lumi locuibile. Micul obiect strălucitor vizibil în dreapta lui Kepler-62f este Kepler-62e. Orbitând în interiorul graniței zonei locuibile, Kepler-62e este cu 60% mai mare decât Terra.Image credit: NASA Ames/JPL-Caltech.

Diagrama oferă comparații ale planetelor din sistemul solar interior cu Kepler-62, un sistem cu cinci planete situat la aproximativ 1.200 de ani lumină de Terra. Image credit: NASA Ames/JPL-Caltech

Diagrama oferă comparații ale planetelor din sistemul solar interior cu Kepler-62, un sistem cu cinci planete situat la aproximativ 1.200 de ani lumină de Terra. Image credit: NASA Ames/JPL-Caltech

Exo-planetele cunoscute în prezent ca fiind potențial locuibile. Credit: Planetary Habitability Laboratory/University of Puerto Rico, Arecibo.

Exo-planetele cunoscute în prezent ca fiind potențial locuibile. Credit: Planetary Habitability Laboratory/University of Puerto Rico, Arecibo.

Exo-planetele potențial locuibile cunoscute în prezent cu noile confirmate: Kepler-62e and Kepler-62f. Credit: Planetary Habitability Laboratory/University of Puerto Rico, Arecibo.

Exo-planetele potențial locuibile cunoscute în prezent cu noile confirmate: Kepler-62e and Kepler-62f. Credit: Planetary Habitability Laboratory/University of Puerto Rico, Arecibo.

Comparațe între orbita și dimensiunea exoplanetelor din sistemul Kepler-62 cu planetele terestre din sistemul nostru solar. Zona verzuie întunecată corespunde ”zonei conservative locuibile”, în timp ce marginile sale mai luminoase corespund unei extensii prin ”zonă optimistic locuibilă”. Dimensiunile planetelor și orbitele nu sunt poziționate la scară între ele.Credit: Planetary Habitability Laboratory/University of Puerto Rico, Arecibo.

Comparațe între orbita și dimensiunea exoplanetelor din sistemul Kepler-62 cu planetele terestre din sistemul nostru solar. Zona verzuie întunecată corespunde ”zonei conservative locuibile”, în timp ce marginile sale mai luminoase corespund unei extensii prin ”zonă optimistic locuibilă”. Dimensiunile planetelor și orbitele nu sunt poziționate la scară între ele.Credit: Planetary Habitability Laboratory/University of Puerto Rico, Arecibo.

 

by NANCY ATKINSON on APRIL 18, 2013
Sursa: UniverseToday.com
Traducere&adaptare: C. Crișan

NASA | SDO: AL TREILEA AN

Pe 11 februarie 2010 NASA a lansat în spațiu un observator solar ale cărui capacități sunt fără precedent. Solar Dynamics Observatory (SDO) a fost lansat cu o rachetă Atlas V, purtând instrumente care, după oamenii de știință, ar trebui să ducă la revoluționarea observațiilor asupra Soarelui. Dacă totul urma să meargă conform planului, SDO urma să ofere imagini de o rezoluție incredibilă asupra întregului disc solar cu o frecvență de o secundă.

Când echipa științifică a publicat primele sale imagini în aprilie 2010, informațiile de la SDO au depășit toate speranțele și așteptările, oferind detalii uimitoare ale soarelui. În cei trei ani care au trecut de atunci, SDO a continuat să ne uimească cu imagini și filme ale evenimentelor solare eruptive. Dar aceste imagini nu sunt doar frumoase ci oferă și material de studiu științific. Prin sublinierea diferențelor valorilor luminii, cercetătorii pot determina mișcarea materialelor în interiorul soarelui. Iar această mișcare oferă indicii asupra a ceea ce cauzează exploziile gigant a căror efecte pot deranja tehnologia de comunicare spațială.

SDO este prima misiune a programului NASA – Trăind cu o stea – al cărei scop este de a dezvolta înțelegerea științifică necesară privind acele aspecte de relație între Soare și Pământ care ne pot afecta direct viețile și societatea. Centrul de Zbor Spațial Goddard al NASA din Greenbelt a construit, operat și administrat sonda SDO pentru Directoratul Misiunii pentru Știință al NASA din Washington D.C.

Music: Mistake (Davide Rossi Re-Work – Instrumental) courtesy of Moby Gratis.

sursa: Youtube.com

Traducere și adaptare: C. Crișan

PRIMII INVESTITORI AI PROIECTULUI DE COLONIZARE A PLANETEI MARTE

Ilustrare sugestivă a astronauților misiunii Marte 1 și a coloniei lor pe Planeta Roșie. CREDIT: Mars One / Bryan Versteeg

Ilustrare sugestivă a astronauților misiunii Marte 1 și a coloniei lor pe Planeta Roșie. CREDIT: Mars One / Bryan Versteeg

O organizație non profit ce intenționează să amartizeze 4 astronauți pe planeta Marte în 2023 a atras primii săi investitori pentru acest ambițios proiect de 6 miliarde de dolari.

Oficialii au anunțat pe 29 ianuarie că baza olandeză MARTE 1 vă găsi suport financiar pentru studii de design și programul de selecție a astronauților, ambele fiind așteptate să survină foarte curând.

”Obținerea câtorva milioane de dolari în următoarele luni ar putea fi considerată un efort mic în umbra așteptării miliardelor de dolari necesare, însă noi urmărim acest proiect pas cu pas”, a precizat Kai Staats, directorul de afaceri al misiunii Marte 1. ”Această primă finanțare va permite o demonstrație tangibilă care acoperă 2 ani de planificare. Pentru noi, asigurarea fondurilor în această fază a dezvoltării este un important indicator că ne mișcăm într-o direcție bună.”

Marte 1 dorește să pună în scenă un eveniment de tip Reality TV global în jurul misiunii cu o singură direcție, cu camere urmărind fiecare pas pe calea fiecărui astronaut, în primul an de amenajare pe Planeta Roșie. Organizațuia crede că drepturile de autor din transmisie și retransmisie precum și sponsorizările vor acoperi o mare parte a costurilor.

Noile investiții ar trebui să poată pune mingea în mișcare. Oficialii misiunii Marte 1 spun că vor folosi banii pentru a finanța studiile de design conceptual – oferte inginerești de la companii private de zbotr spațial, pentru a obține nave spațiale, module de habitat și toate celelalte componente importante pentru colonia planetei Marte – începnd cu prima jumătate a acestui an.

O parte din bani va finanța de asemenea procesul de selecție a astronauților, care va fi televizat, proces pe care oficialii Marte 1 îl vor lansa de asemenea în acest an.

Mai devreme în această lună, oficialii misiunii au oferit solicitările pentru viitorii astronauți: vârsta de cel puțin 18 ani, stare bună fizică și mentală și dorința de a participa la un program de antrenament care va dura aproximativ 8 ani.

Marte 1 intenționează să lanseze o serie de misiuni robotice între 2016 și 2020 care vor construi un avanpost pe planeta roșie. Primii patru astronauți vor sosi în 2023 și mulți alții se vor alătura din doi în doi ani. Nu există nici un plan pentru a aduce înapoi pe Terra pe acești pionieri interplanetari.

Noile investiții anunțate au fost asigurate de către Interplanetary Media Group, o companie soră a Marte 1, care gestionează media și proprietatea intelectuală asociată cu misiunea de colonizare a planetei roșii, au spus oficialii.

Sursa: Space.com
Trad. și adaptare: C. Crișan

SCHIMBĂRI DRAMATICE PRODUSE DE GHEAȚA CARBONICĂ DE PE MARTE

Evantaie luminoase sunt create atunci când condițiile de la suprafață cauzează eliberarea dioxidului de carbon (NASA/JPL/University of Arizona)

Evantaie luminoase sunt create atunci când condițiile de la suprafață cauzează eliberarea dioxidului de carbon (NASA/JPL/University of Arizona)

Dacă planeta Marte nu este activă tectonic, asta nu înseamnă că nimic nu se întâmplă pe suprafața planetei roșii.

Acest video de la Jet Propulsion Laboratory al NASA arată schimbările sezoniere dramatice care au loc în regiunile polare ale planetei Marte atunci când dioxidul de carbon înghețat – așa numita ”gheață uscată” ce acoperă dunele de nisip bazaltic începe să se dezghețe, apărând fisuri prin care sunt eliberate jeturi de CO2 sublimat care poartă material întunecat în sus și spre exterior, colorând suprafața înghețată a dunelor. Imaginați-vă cum ar fi să vă aflați în apropiere când erup aceste jeturi!

Acest proces se produce în fiecare primăvară la latitudini superioare ale planetei Marte și este responsabil pentru decolorările pestrițe – uneori întunecate, alteori luminoase – observate de-a lungul terenului acoperit cu dune de nisip.

Dacă un vânt puternic se întâmplă să bată atunci când gazele sunt evacuate prin fisurile în gheață, indiferent de materialul pe care îl poartă, acesta va fi răspândit peste dune, în dungile și fantele acestora.

”Este un proces dinamic uimitor. Mult timp am crezut în altă paradigmă – aceea că toate acțiunile de pe planeta Marte s-au produs cu miliarde de ani în urmă.. Datorită abilității de a monitoriza modificările prin Orbiterul Mars Reconnaissance, una dintre paradigmele noi este că pe Marte există astăzi multe procese active”, a precizat Candice Hansen, de la Institutul de Știință Planetară.

Imaginile din acest video au fost obținute de către camera HiRISE de la bordul Orbiterului Mars Reconnaissance, care a orbitat planeta și a observat detalii fără precedent ca și calitate tim de 6 ani. Mai multe imagini ale suprafeței planetei Marte găsiți AICI

Sursa: UniverseToday

Telescopul NASA dezvăluie ”Împletiturile Magnetice” dn atmosfera superioară a Soarelui

The Atmospheric Imaging Assembly on the Solar Dynamics Observatory captures images of the sun's corona. This image shows the 1.5 million-degree solar atmosphere and is taken at the start of the Hi-C sounding rocket observations. Released Jan. 23, 2013.CREDIT: NASA

The Atmospheric Imaging Assembly on the Solar Dynamics Observatory captures images of the sun’s corona. This image shows the 1.5 million-degree solar atmosphere and is taken at the start of the Hi-C sounding rocket observations. Released Jan. 23, 2013.
CREDIT: NASA

Un telescop mic al NASA a dezvăluit surprinzătoare împletituri magnetice de materie super-fierbinte în atmosfera superioară a Soarelui, o descoperire ce ar putea explica misterioasa coroană fierbinte, au explicat cercetătorii.

Descoperirea, făcută de către Imagerul Coronal de Înaltă Rezoluție al NASA, sau HI-C, ar putea conduce, de asemenea la previziuni meteorologice mult mai precise.

”Cu potențiale efecte economice anuale de zeci până la sute de miliarde de dolari pe plan intern în timpul perioadelor de intensă activitate solară, previziunile de mare acuratețe meterologice locale ar putea salva miliarde pentru sistemele de putere, aviația comercială și multe alte sectoare economice”, a declarat Jonathan Cirtain, autorul studiului care a condus la misiunea solară Hi_C.

Cirtain, specialist în astrofizică solară la Centrul de Zbor Spațial Marshall al NASA din Huntsville, Alabama – și echipa sa au lansat telescopul de 24 de centimetri în iulie anul trecut, într-un zbor de 10 minute dincolo de atmosfera Terrei, pentru a studia corona, atmosfera exterioară fierbinte a soarelui. Terescopul a capturat 165 de fotografii în detaliu extraordonar înainte de a se parașuta înapoi pe Terra.

Coroana Soarelui dezvăluită
Suprafașa Soarelui este deloc surprinzător fierbinte, atingând temperaturi de până la 6.125 grade Celsius. Însă, destul de bizar, coroana solară – sau atmosfera superioară, destul de departe de suprafața soarelui este de de 1000 de ori mai fierbinte, chiar și în absența exploziilor solare.

Oamenii de știință au descoperit recent că undele magnetice ce clipocesc sub suprafața soarelui ar putea înfierbânta coroana până la 1,5 milioane de grade Celsius. Însă acest amănunt nu poate fi singurul care să determine temperaturile ultra-fierbinți ale coroanei.

Imaginile de înaltă rezoluție obținute acum sprijină ideea că împletiturile magnetice generează uriașe cantități de căldură, posibil îndestulătoare pentru a explica valorile de până la 6 milioane grade Celsius.

Pentru a vă imagina aceste structuri magnetice pe Soare, închipuiți-vă o împletitură de cosițe în părul cuiva” a spus Cirtain pentru Space.com. Grupuri de fire de păr individuale sunt legate de altele și împreună formează un ansamblu de păr împletit.

”Ceea ce am observat este un grup de câmpuri magnetice, legate de alte grupuri pentru a forma un ansamblu de grupuri magnetice. Câmpurile magnetice ale acestui ansamblu au lungimi diferite și o rată de curbură de-a lungul liniilor de câmp individuale care poate de asemenea varia atât de mult încât unele cmpuri sunt puternic curbate, în timp ce altele sunt mai puțin curbate.”

Aceste câmpuri magnetice au manifestarea fizică în cadrul plasmei superfierbinți a Soarelui. De exemplu, câmpuri magnetice foarte puternic curbate pot lua forma unor bucle coronale, arcuri gigantice înălțndu-se din soare.

”Când un cmp magnetic devine puternic curbat, în cele din urmă devine instabil”, a spus Cirtain. În cele din urmă, aceste împletituri magnetice, pot crește în instabilitate destul pentru ca liniile individuale de câmp magnetic se interacționeze în interiorul lor. Acest fenomen, cunoscut sub numele de ”reconectare”, descrește curbura câmpului magnetic, eliberând potențial vaste cantități de energie care înfierbântă plasma sau accelerează exploziile solare și alte izbucniri masive.

NASA's High-resolution Coronal Imager (Hi-C) capture over 50 16-Megapixel images of the 1.5 million-degree solar corona. The large image is the full frame image and the smaller images along the top and sides are sub fields of the image. The upper left corner image is from the Atmospheric Imaging Assembly on the Solar Dynamics Observatory and the box in this image shows the Hi-C field of view. Released Jan. 23, 2013.CREDIT: Dr. Amy Winebarger, MSFC/NASA

NASA’s High-resolution Coronal Imager (Hi-C) capture over 50 16-Megapixel images of the 1.5 million-degree solar corona. The large image is the full frame image and the smaller images along the top and sides are sub fields of the image. The upper left corner image is from the Atmospheric Imaging Assembly on the Solar Dynamics Observatory and the box in this image shows the Hi-C field of view. Released Jan. 23, 2013.
CREDIT: Dr. Amy Winebarger, MSFC/NASA

Micul telescop care a reușit
Dacă astronomii au văzut împletiturile magnetice pe suprafața Soarelui, până acum au avut puține șansă de a vedea cât de comune sunt aceste împletituri în coroană. Pentru a suprindem împletiturile magnetice, echipa NASA al lansat telescopul Hi-C pe o rachetă de sondare în iulie. Acesta a reușit să capteze imagini ale coroanei cu o rezoluție de 5 ori mai puternică decât a fost înainte realizată.

Misiunea cu buget redus a plină de incertitudini. Oglinda telescopului este atât de netedă încât pe suprafața ei de 9,5 inch lățime, are o deviație a netezimii de doar câteva lățimi de atom. Exista o posibilitate destul de mare ca stresul mecanic, modificările de temperatură și alți factori dinainte și din timpul misiunii să îi afecteze suprafața, reducându-i calitatea.

”Nu am fi avut cum să știm dacă a funcționat decât după ce aceasta ar fi zburat și fotografiile ar fi fost realizate”, a spus Cirtain. Această lipsă de control a situației m-a ținut treaz multe nopți”.

Telescopul a capturat doar cinci minute de date video înainte de a reintra în atmosfera Pământului. Totuși, aceasta a fost de ajuns pentru a descoperi împletiturile magnetice din coroană, și cantitatea de activitate văzută aici sugerează eliberarea acolo a unor valori uriașe de energie.

Cercetătorii, a căror descoperiri au fost publicate în numărul din 24 ianuarie al jurnalului ”Nature” a recunoscut că este posibil ca împletiturile pe care le-au văzut nu erau grupuri de câmpuri magnetice cu seturi de mai multe bucle magnetice imbricate suprapuse și care SE susțin împreună. Dacă ar fi așa, ele ar stoca mult mai puțină energie decât s-a estimat. Chiar și așa, coroana ar deține de 100 ori energia de care are nevoie pentru a fi superfierbinte.

”Viața mea, timp de aproape un deceniu, a fost legată de acest instrument și vâzându-l la lucru, experiența a fost incitantă nu doar pentru mine, ci și pentru familie și colegii mei”, a spus Cirtain.

Următorul pas în această cercetare este lansarea unui telescop pe orbită satelitară pentru a observa coroana solară mai mult timp.

Sursa: Space.com

DE CE PLANETA MARTE A MURIT ȘI TERRA A SUPRAVIEȚUIT?

Acest video are în vedere cea mai importantă întrebare dintre toate: de ce noi oamenii explorăm spațiul cosmic?

Roverul marțian Curiosity este integrat celei mai recente misiuni marțiene dintr-o serie lungă de misiuni: landeri trimiși pentru a săpa în sol și a-i studia rocile, orbiteri trimiși pentru ai cartografia văile și crestele.

Aceeași întrebare revine. Oare vreodată apa lichidă a curs în această lume uscată și prăfuită? Și există oare indicii rămase pe care le-am putea găsi? Cunoașterea rezultată din aceste misiuni ar putea ajuta la aflarea răspunsului unei întrebări mult mai profunde, mai filozofice.

Planeta noastră Terra este oare regula, într-o galaxie cu multe planete purtătoare de viață? Sau Terra este o perlă rară cu un statut unic și o istorie care i-a permis să dea naștere formelor de viață? Pe planeta Marte, Curiosity a observat pietricele și alte roci frecvent asociate apelor curgătoare.

Acestea au fost identificate în ceeea ce pare a fi urma unui vechi râu prin care apa se scurgea către Craterul Gale. Acest lucru este o indicație că la un moment dat, în trecut, Marte a avut o atmosferă, un cer noros și ape curgătoare. Și atunci, ce anume ar fi putut transforma planeta Marte într-o lume pustie, așa cum o știm în prezent?

Unul dintre procesele care aproape sigur a avut un rol, are numele neștiințific de ”pulverizare”. Ca și alte planete din sistemul nostru solar, Marte este ținta fotonilor de înaltă energie proveniți de la Soare. Când unul dintre acești fotoni intră în atmosfera unei planete, se poate prăbuși într-o moleculă, ciocnirea cauzând pierderea unui electron și transformarea într-un ion. Vntul solar aduce altceva: un câmp magnetic gigantic. Atunci când o parte a câmpului magnetic întâlnește planeta, poate atrage ioni pe care apoi îi lansează în spațiul cosmic.

O altă parte ar putea zburătăci ionii chiar în atmosferă, la viteze de până la 1000 de kilometri pe secundă. Ionii se prăbușesc în alte molecule, trimise apoi în toate direcțiile ca într-un joc de biliard. Într-un interval de miliarde de ani, acest proces ar putea să fi deposedat literalmente planeta Marte de atmosfera sa, în special în perioada timpurie a sistemului solar, când vântul soalr a fost mult mai intens decât este astăzi.

”Pulverizarea” a fost, de altfel, reperată direct pe o altă planetă ”moartă”: Venus. Misiunea Venus Express a constatat că vânturile solare sunt vinovate de ”dezbrăcarea” planetei de molecule ușoare de hidrogen și oxigen. Ele reușesc să se salveze pe partea întunecată a planetei … apoi urmează brizele solare care le expulzează în spațiul cosmic.

Acest proces a lăsat Venus cu o atmosferă dominată de dioxid de carbon, un compus cu capcane de căldură care a condus la transmiterea unor temperaturi de suprafață de până la aproximativ 400 grade Celsius. Pierderile din atmosfera lui Venus s-au produs cel mai probabil de-a lungul a milioane de ani, în special în timpul exploziilor solare cunoscute sub numele de ejecții de masă coronală.

Dacă aceste valuri explozive masive au curățat Venus și Marte de o atmosferă capabilă de a susține viața, cu a fost posibil ca Terra să evite o asemenea soartă? Putem observa răspunsul pe măsură ce furtuna solară se apropie de Terra. Planeta noastră a avut ceea ce Marte și Venus nu au avut: un câmp magnetic foarte puternic generat adânc în miezul său.

Acest câmp de protecție deviază multe dintre particulele de energie înaltă lansate de Soare. În fapt acesta este doar prima noastră linie de apărare. Mare parte din energia solară care reușește să treacă de câmpul magnetic este reflectată înapoi în spațiu de către nori, gheață și zăpadă.

Energia pe care planeta noastră o absoarbe de la soare este doar cea suficientă pentru a alimenta un motor planetar remarcabil: clima. Este pus în mișcare de către încălzirea solară neuniformă, datorată în parte ciclurilor de succesiune zi-noapte și datorată anotimpurilor. Aceasta cauzează vânturile tropicale fierbinți cu deplasare către poli și deplasarea aerului polar rece către ecuator.

Curenții vânturilor conduc și curenții de suprafață ai oceanelor. O simulare de computer ne poate arăta acțiunea vânturilor de-a lungul coastei nord-americane. Acest râu oceanic puternic poartă destul energie termică cât să alimenteze de o sută de ori mai mult decat are nevoie industria mondială.

Acesta se descompune în jeturi masive care răspândesc apele tropicale fierbinți peste mările nordice. Mai jos de suprafață, acestea se amestecă cu curenți reci de adncime care se rotesc în jurul marginilor submarine și munților. Motorul climatic al Terrei are nenumărate părți în mișcare: maree și teren, vânturi încrucișate și curenți – toate în lucru pentru a uniformiza temperaturile de pe glob.

De-a lungul timpului, Terra a dezvoltat un ciclu al carbonului și un mijloc eficient de distribuție a gazelor de seră. Întrebarea ar fi dacă în galaxia noastră regula o reprezintă planetele de tip Marte? Sau pe Terra, Natura a conceput un prototip pentru cel mai mare experiment al său … Viața?

Sursa: SpaceRip – publicat în data de 13.10.2012
Traducere și adaptare: Ciprian Crișan