EPILOG LA PROGRAMUL EDUCAȚIONAL DE VACANȚĂ ASTROMANIA 2017 DE LA COMPLEXUL ASTRONOMIC BAIA MARE


În perioada 4 – 14 iulie 2017, Complexul Astronomic Baia Mare a organizat cea de-a treia ediție a programului educațional de vacanță ASTROMANIA, sub forma unei tabere de știință la care s-au înscris 122 de copii, iar în cele două săptămâni de expuneri, demonstrații, proiecții, jocuri și aplicații, au fost înregistrate 543 de participări, cu o medie zilnică de participare de 36 copii la grupa I și 31 la grupa celor mai mari. Lectorii noștri, Ovidiu Ignat, Ciprian Crișan, Mircea Lițe, Ioan Bob, Lucian Stoian, Ilie Tudorel și Andrei Avram au oferit copiilor o lecție de cunoaștere a lumii înconjurătoare și a Universului ca întreg, această aventură a cunoașterii demonstrând că știința poate fi la îndemâna copiilor și poate fi înțeleasă intuitiv sau explicativ și de cei mai mici dintre ei, prin intermediul demonstrației. Atelierele de creație și de experimente, prezentarea ”invențiilor” aduse de muzeologul Andrei Avram au capacitat la maximum interesul copiilor, iar joaca cu mingea, tenisul de masă, șahul chiar, baloanele și avioanele de hârtie au fost distracții menite să-i elibereze de surplusul de energie specific … vacanțelor! Mulțumim copiilor pentru participare, iar părinților, bunicilor, însoțitorilor în general, pentru că zi de zi i-au adus pe cei mici în tabăra noastră de știință. Copiii au primit diplome de participare, iar ultima zi poate fi suprinsă cel mai bine în filmul epilog.

Ciprian Crișan

CE ESTE PARADOXUL FERMI? MISTERUL SAU MOTIVUL STRANIU PENTRU CARE NU ÎI PUTEM GĂSI PE EXTRATEREȘTRI


Astăzi avem cât de cât o idee mai realistă despre vastitatea sau dimensiunea uriașă a universului. Cum este posibil ca într-un univers atât de mare – dată fiind expansiunea chiar a galaxiei noastre – să nu îi fi contactat până în prezent pe extratereștri? Aceasta este esența Paradoxului Fermi.

Ideea este următoarea: nu ar trebui exclusă ipoteza existenței mai multor civilizații sofisticate în galaxia noastră. Dată fiind vârsta de 13,21 miliarde ani a galaxiei Calea Lactee, chiar și o fracțiune de timp (cum ar fi 10 milioane de ani) ar trebui să fie de ajuns pentru ca un anumit tip de contact să se producă.

Fizicianul italian Enrico Fermi este creditat cu mobilizarea acestei întrebări în atenția și câmpul științei. Conform legendelor, geneza Paradoxului Fermi s-a produs în 1950 în timpul unei discuții la cină împreună cu colegii săi. Toți considerau că este rezonabil să speculezi că nu suntem singura planetă cu viață inteligentă și că, cel mai probabil, avem foarte multă companie în galaxie. Iar Fermi a început să se minuneze: dacă acest lucru este adevărat, unde este toată lumea, unde sunt extratereștrii?

Haideți să ne gândim la această problemă în termenii propriilor achiziții și dezvoltări spațiale ale umanității. Ne aflăm foarte aproape de călătoria spațială interstelară și este foarte posibil ca primele sonde interstelare să fie trimise în misiune câteva decenii începând de acum. Asta înseamnă mai puțin de un secol de la prima călătorie în spațiu a omului. În sute, mii, dacă nu milioane de ani, ce vom putea face?
Acest argument nu a fost pierdut din vedere de către Fermi și amicii săi, cu ani buni înainte ca oamenii să se întrebe același lucru în spațiul cosmic. O rasă extraterestră nu ar trebui să aibă probleme în colonizarea galaxiei, având la dispoziție o cantitate decentă de tehnologie a rachetelor și alte mijloace imperiale – în special în 10 milioane de ani.

Însă oamenii de știință au nevoie de dovezi, și există foarte puține dovezi, dacă există, acceptate științific, care să susțină că nu suntem singuri în univers. Chiar și așa, utilizând fizica pentru a scuza limitarea vitezei oricărei nave spațiale extraterestre, tot nu se leagă lucrurile în ce-i privește pe extratereștri.

Să luăm ca exemplu, Proxima Centauri. Chiar dacă ar călători cu 1/4 din viteza luminii, o navă extraterestră ar putea să parcurgă distanța până la Terra în 16 ani, iar dacă ar pleca de pe planetele din jurul sistemului Gliese, 60 de ani. Cât ar dura călătoria de la planetele potențial locuibile din jurul sistemului Trappist 1? Cam 160 de ani. Da, este o perioadă lungă, însă departe de cei aproape 10 milioane de ani despre care povesteau Fermi și colegii săi și o picătură într-o găleată, comparat cu vârsta galaxiei noastre Calea Lactee.

Ecuația lui Drake. Să schimbăm uneltele, pentru a înțelege pe mai departe de ce Paradoxul Fermi oferă astrofizicienilor argumente. Ecuația Drake este o formulă matematică simplă propusă de astronomul Frank Drake în 1961. Pe scurt, încearcă să estimeze numărul societăților avansate tehnologic cu posibilități de comunicare prezente în galaxie. Această ecuație cuantifică rata medie a formării stelare, fracțiunea stelelor bune care au sisteme planetare, numărul planetelor din jurul acestor stele din zona de aur propice vieții, fracțiunea acelor planete unde viața se dezvoltă, fracțiunea unor specii vii inteligente, fracțiunea unor specii inteligente cu tehnologie de comunicare, durata de viață a ”fazei comunicative”.

De-a lungul anilor, mulți astrofizicieni au încercat să estimeze fiecare dintre valori și iată ce a rezultat. Rata medie a formării stelare poate fi luată și ca număr consistent al stelelor galaxiei noastre, cel de 100 miliarde de stele. Chiar și în formulă optimistă, facțiunea de stele bune cu sisteme planetare este considerat a fi undeva la 20%, iar cele ce dețin atmosfere ce pot susține viața, de dragul argumentării- să spunem că avem o planetă per fiecare stea rămasă. Să continuăm tirada și să admitem că undeva la 10% din cele rămase ar putea într-adevăr dezvolta forme de viață inteligente capabile de comunicare. Am eliminat destul de multe posibilități, de vreme ce avem 10% din 10% din 10%. În sfârșit L – este o fracțiune a timpului în care pe planetă s-a născut viața comunicabilă. Vom asuma că acesia s-au aflat pe planeta lor atâta timp cât s-a aflat și omul, așa încât ajungem la 1/100.000.000. Deci, am fost destul de pesimiști? Care este rezultatul nostru? DOI sau DOUĂ. Deci noi și încă cineva, altcineva. Este greu însă de crezut că alte civilizații nu au rezistat pe planeta lor mai mult decât cea umană. Există probabil multe alte civilizații pre tehnologice cărora ecuația Drake nici măcar nu le ia în considerare. Această ecuație, în loc de un răspuns, produce întrebări suplimentare. Trebuie să menționăm că ecuația Drake a fost utilizată deopotrivă de optimiști și de pesimiști, cu rezultate ce diferă foarte mult. Optimiștii au reușit să extragă un număr între 1.000 și 100.000.000 civilizații doar în galaxia noastră. Însă acest număr uriaș complică și acesta lucrurile pentru că, desigur, nu poate răspunde la întrebarea ”Unde este toată lumea?”

Scara Kardashev. Să adăugăm dezbaterii ceva numit Scara Kardashev. Creată de astronomul rus sovietic Nikolai Kardashev, aceasta clasifică civilizațiile prin cantitatea de energie utilizabilă pe care o valorifică/ Aceste clase sunt: TIPUL I: Această civilizație are abilitatea de a utiliza toată energia disponibilă pe planeta lor; TIPUL II: Această civilizație poate valorifica toată energia radiată de steaua părinte; TIPUL III: Această civilizație poate valorifica energia unei galaxii întregi. Carl Sagan a estimat că omenirea se află undeva la 70% în drumul ei către TIPUL I, și ar putea atinge acest stadiu într-un secol sau două. Calculele estimează că umanitatea ar putea atinge TIPUL II în câteva mii de ani, iar TIPUL III într-o perioadă variabilă, între 100.000 și un milion de ani. O civilizație de tipul II sau III ar trebui să poată accelera de-a lungul galaxiei aproape de viteza luminii sau cu viteze mai mari, dacă au descoperit căi prin care să eludeze legile actuale ale fizicii. Lucrurile devin și mai misterioase.

Deci, care este rezultatul? Problema cu Paradoxul Fermi este că s-ar putea ca niciodată să nu avem capacitatea de a-l confirma sau nega, dacă nu cumva vom obține în viitor tehnologia superioară pentru a scana fiecare planetă din galaxie, găsind extratereștri din inițiativa noastră sau dacă ne vor găsi ei pe noi. Între timp, nu ne rămâne decât să speculăm de ce nu am auzit încă nimic despre vecinii noștri galactici.

MARELE FILTRU. Una dintre explicații poartă numele de MARELE FILTRU. În termeni simplificați, ”Marele Filtru” este un pas evoluționar care este atât de dificil de depășit încât cele mai multe dintre civilizații nu reușesc să-l depășească. Acest filtru previne dezvoltarea capabilităților de zbor spațial de către civilizații, motivul fiind că acestea pur și simplu se autodistrug înainte de a ajunge la pasul zborului spațial. Însă nu există un consens privind localizarea MARELUI FILTRU, pe axa temporală de la originea unei civilizații și până la TIPUL III de pe scara Kardashev. Unii oameni de știință argumentează că umanitatea deja a depășit deja acest filtru sau că, de fapt, există mai multe asemenea filtre. Nu avem cum să știm cât de departe am ajuns, comparativ cu alții, în acest proces, însă am putea fi pur și simplu printre cele mai evoluate specii existente în prezent în galaxie sau în univers.

O altă versiune a Marelui Filtru argumentează că umanitatea nici măcar nu a ajuns încă la aceste bariere și că suntem destinați destrugerii, ca și ”restul”, ca și ceilalți. Descoperirea unor forme de viață complexe fosilizate pe alte planete ar putea da apă la moară acestei teorii – însă acest lucru nu s-a întâmplat încă.

EXISTĂ UN MOTIV PENTRU ACEASTĂ TĂCERE COSMICĂ. O altă direcție de speculație a liniștii arată că Marele Filtru nu este neapărat cauza, putând fi vorba de o gazdă sau alte motive pentru care nu am auzit încă de extratereștri. Aici sunt câteva posibilități:
– EXTRATEREȘTRI SUNT DEJA AICI. Este posibil ca extratereștrii să fi vizitat Terra cu mii de ani în urmă și noi să nu avem vreo posibilitate de a afla asta. Oamenii preistorici nu aveau nici o cale pentru a descrie ceea ce noi experimentăm în timpurile noastre. În fapt, ei ar putea asocia prezența extratereștrilor cu cea a lui Dumnezeu însuși. Dar această teorie merită menționată, întrucât unele structuri construite de omul timpuriu sunt atât de extraordinar de complexe, încât desfid orice explicație chiar și în societatea noastră modernă.
-EXTRATEREȘTRII SUNT FOARTE AVANSAȚI ȘI NU LE PASĂ DE NOI. Societățile ce practică zborurile spațiale avansate ar putea să știe de existența noastră, dar să considere că Terra nu are nimic de oferit. Și ne vor ignora până când vom deveni interesanți pentru ei.
-TRĂIM ÎNTR-O VERSIUNE GALACTICĂ A UNUI GHETOU. Alte porțiuni ale galaxiei ar putea fi colonizate deja, însă Terra și sistemul solar se află într-o zonă îndepărtată, marginală. Acesta ar fi un motiv destul de bun pentru ca Terra să fie greu de găsit și extratereștrii, de asemenea.
-MOTIVE DE SIGURANȚĂ. Chatul interestelar ar putea atrage atenția unor specii agresive ce doresc dominația galactică – gen Borgii din Star Trek. Aceste specii ar fi putut spulbera deja alte specii comunicative, ceea ce este puțin îngrijorător, dacă ne gândim mai bine. Am putea fi următorii.
-SUNTEM PREA PRIMITIVI. Poate că semnalele de la alte civilizații extraterestre sunt deja prezente, însă tehnologiile actuale de comunicație de pe Terra sunt prea primitive pentru a depista acele semnale, sau ascultăm în direcția greșită (aplicarea tehnicilor de comunicare terestre pentru transmisia comunicației către o societate extraterestră care ar putea face lucrurile complet diferit).
– TRĂIM ÎNTR-UN MATRIX. Probabil că cea mai deprimantă explicație este că nimic din această realitate nu este cu adevărat real, fiind doar o simulare. Teoria a căpătat ceva reputație în ultimele două decenii și ar indica că suntem ”singuri în Univers”, pentru că de fapt reprezentăm doar un experiment pentru curiozitatea științifică a unei civilizații mult mai avansate.

Așa cum se poate observa, avem o multitudine de motive – fiecare dintre acestea având o câtime de plauzabilitate – pentru care căutarea vieții extraterestre nu a fost fructificată pe deplin până în prezent. Însă, până ce vom găsi dovezi concrete, Paradoxul Fermi va continua să-i țină ocupați pe astrofizicieni în încercarea de a explica această tăcere galactică.

Sursa: digitaltrends.com, By: Ed. Oswald
Adaptare pentru site și traducere: Ciprian Crișan

11 DESCOPERIRI ȘTIINȚIFICE CARE AU MODELAT ÎNȚELEGEREA ACTUALĂ A UNIVERSULUI


Cu exact un secol în urmă, concepția asupra Universului era cu totul diferită față de cea actuală. Stelele din interiorul Căii Lactee și distanțele între ele erau cunoscute, însă imaginea unui Univers conceput ca fiind static, se limita la dimensiunea calculată a galaxiei noastre, obiectele din adâncime părând să aparțină structurii acestuia. Teoria graviației a lui Newton guverna înțelegerea cosmosului, nefiind încă depășită de teoria revoluționară a lui Einstein, iar idei științifice precum Big-Bang-ul, materia neagră și energia neagră nu apăruseră. Fiecare decadă, începând de acum un veac, a fost marcată prin avans sau salturi conceptuale și tehnologice semnificative, până în zilele noastre și fiecare asemenea avans a condus treptat la modelarea înțelegerii științifice a Universului din prezent.

Anii 1910 – Confirmarea Teoriei lui Einstein . Relativitatea Generală a fost faimoasă pentru că a oferit explicații pe care gravitația newtoniană nu le-a putut da: precesia orbitei lui Mercur în jurul Soarelui. Dar nu este suficient ca o teorie să explice ceva deja observat; trebuie să poată oferi predicții asupra a ceva ce nu a fost încă văzut. În timp ce multe asemenea predicții au fost confirmate de-a lungul secolului trecut, precum dilatarea gravitațională a timpului, deplasarea spre roșu datorită gravitației etc. – prima asemenea confirmare a fost cea a curbării luminii stelare, realizată în timpul unei eclipse solare totale, observată de Eddington și colaboratorii săi, în 1919 – ce confirma teoria lui Einstein și infirma teoria lui Newton. Din acest punct, înțelegerea asupra Universului se va modifica substanțial.

Anii 1920 – Încă nu știam de prezența unui Univers mult mai mare, dincolo de granițele Căii Lactee, dar totul s-a schimbat odată cu contribuția științifică a lui Edwin Hubble. În timp ce observa câteva nebuloase spiralate pe cer, Hubble a reușit să fixeze individual câteva stele variabile de același tip cu cele cunoscute în Calea Lactee. Numai că strălucirea lor era atât de redusă încât ar fi trebuit să fie dispuse la milioane de ani lumină depărtare, plasându-le astfel mult mai departe în raport cu granițele galaxiei noastre. Hubble nu s-a oprit însă aici, ci a măsurat viteza de îndepărtare și distanțele pentru o duzină de galaxii, descoperind vastul Univers în expansiune pe care astăzi îl cunoaștem destul de bine.

Anii 1930 – Mult timp s-a considerat că dacă am putea măsura toată masa cuprinsă în stele și – poate, dacă am adăuga gazul și praful, am putea calcula toată materia din Univers. Totuși, prin observarea galaxiilor dintr-un cluster galactic foarte dens (precum roiul galactic Coma), Fritz Zwicky a arătat că stelele observate și ceea ce cunoaștem ca ”materie normală” (ex. atomi) erau insuficiente pentru a explica mișcările interne din cadrul roiului galactic. El a botezat materia lipsă cu numele de ”materie neagră”, însă observațiile lui Zwicky au fost ignorate până în anii 1970, când materia normală a fost mai bine cunoscută, iar materia neagră a fost arătată a fi prezentă din abundență, individual, în galaxiile aflate în rotație. Acum știm că raportul de masă între materia neagră și materia normală este de 5 la 1.

Anii 1940 – În timp ce marea majoritate a resurselor observaționale și experimentale au fost dirijate spre sateliții de spionaj, realizarea de rachete și dezvoltarea tehnologiei nucleare, fizicienii teoreticieni nu s-au oprit din studiul cosmologiei. În 1945, extrapolarea lui George Gamow aplicată universului în expansiune a condus la următoarea ipoteză: dacă Universul prezent este în expansiune și se răcește, atunci în trecut trebuie să fi fost mai fierbinte și mai dens. Mergând și mai departe în timp, trebuie să fi existat un moment în care a fost atât de fierbinte și de dens, încât atomii neutri nu se puteau forma, iar înainte nici nucleii atomici nu se puteau forma. Dacă toate acestea erau adevărate, atunci înainte chiar ca stelele să se poată forma, acel material din care Universul a început să existe trebuie să fi avut un raport specific al celor mai ușoare elemente și trebuie să fi lăsat o amprentă energetică ce permează Universul actual în toate direcțiile, având o temperatură de numai câteva grade deaupra lui zero absolut. Această concepție este astăzi cunoscută sub denumirea de ”Big-Bang” și reprezintă cea mai importantă idee a anilor 1940.

Anii 1950 – O teorie competitoare pentru ideea Big-Bang-ului a fost cea a modelului Steady-State, propusă de Fred Hoyle și susținută de alți cercetători, de-a lungul timpului. Spectaculos, ambele părți argumentează că toate elementele mai grele prezente pe Terra astăzi s-a format într-un stadiu mai timpuriu al Universului. Argumentul diferit al lui Hoyle și al colaboratorilor săi era că aceste elemente grele nu au fost create însă în timpul unei stări timpurii, fierbinți și dense ale universului, ci mai degrabă în generații anterioare de stele. Hoyle, împreună cu colaboratorii săi, Willie Fowler și Geoffrey și Margaret Burbidge, au detaliat exact cum elementele ar construi tabelul periodic prin fuziunea nucleară ce se produce în stele. Cea mai spectaculoasă a fost predicția fuziunii heliului în carbon printr-un proces care nu a fost niciodată anterior observat: procesul triplu-alfa, necesitând o nouă stare a carbonului pentru a exista. Această stare a fost descoperită de către Fowler câțiva ani după ce a fost teoretizată de Hoyle și este cunoscută sub numele de Starea Hoyle a carbonului. Din această teorie confirmată am învățat că toate elementele existente pe Terra în prezent își datorează originea tuturor generațiilor anterioare de stele.

Anii 1960 – După 20 de ani de dezbatere, observația cheie care va decide istoria Universului a fost dezvăluită: descoperirea acelei amprente energetice, rămășiță a Big-Bang-ului, sau Fondul Cosmic de Microunde. Această radiație uniformă cu valoarea 2,725K a fost descoperită în 1965 de către Anrno Penzias și Bob Wilson, nici unul dintre aceștia ne știind la început ce anume au descoperit. Însă, de-a lungul timpului, întregul spectru a acestei radiații și chiar și fluctuațiile sale au fost măsurate, arătând că universul totuși a început cu un !BANG.

Anii 1970 – La sfârșitul anului 1979, un tânăr om de știință a avut ideea vieții sale. Alan Guth, căutând o cale de rezolvare a unora dintre problemele neexplicate ale Big-Bang-ului – de ce universul era spațial atât de plat, de ce există aceeași temperatură în toate direcțiile și de ce nu sunt prezente relicve ale energiei ultra-înalte, a avut o idee strălucită, cunoscută sub numele de inflație cosmică. Aceasta spune că înainte ca Universul să existe într-o stare fierbinte și densă, se afla într-o stare de expansiune exponențială, în care toată energia era legată în țesătura spațiului însuși. Au fost necesare câteva îmbunătățiri alle ideilor inițiale ale lui Guth, pentru a crea teoria modernă a inflației, însă observațiile subsecvente – incluzând fluctuațiile din CMB, pe structura la scară largă a Universului și asupra felului în care galaxiile se formează și clusterizează – toate sunt confirmări ale predicțiilor teoriei inflației. Universul nu doar a început cu un BANG, ci a existat o stare anterioară producerii Big-Bang-ului.

Anii 1980 – S-ar putea să nu pară prea mult, dar în 1987, cea mai apropiată supernova în raport cu Terra s-a produs în peste 100 de ani. A fost, de asemenea, prima supernovă ce a survenit în momentul când dețineam detectori online capabili să identifice neutrini produși de aceste avenimente. În timp ce multe alte supernove au fost identificate în alte galaxii, nici un asemenea eveniment nu s-a produs atât de aproape, încât neutrinii să poate fi observați. Acești aproximativ 20 de neutrini marchează începutul astronomiei neutrinilor, iar descoperirile subsecvente au condus la descoperirea oscilațiilor, maselor acestora și a neutrinilor produși la distanțe mai mari de un milion de ani lumină. Detectorii actuali, în cazul următoarei supernova din galaxia noastră, ar putea detecta peste o sută de mii de neutrini.

Anii 1990 – Dacă vă gândiți că materia neagră și descoperirea modului în care Universul a început să existe au făcut mare vâlvă, atunci vă puteți imagina șocul produs în 1998 al descoperirii modului în care Universul se va sfârși. Istoric au fost imaginate trei asemenea modele pentru soarta universului: 1. expansiunea universului s-ar dovedi insuficientă în raport cu atracția gravitațională a întregului și universul va colapsa într-un Big-Crunch; 2. Expansiunea universului va fi prea mare pentru gravitația combinată a totului și disiparea în univers va fi infinită, rezultând într-un Big-Freeze (n.t. !”Iarna se apropie!”); 3. Ori ne aflăm la granița dintre cele două cazuri și rata de expansiune va scădea către zero, fără însă a atinge vreodată zero: universul critic.

Realitatea, însă, este că supernovele indepărtate îndică accelerarea expansiunii Universului prin îndepărtarea galaxiilor unele de altele. Nu numai că Universul va îngheța, dar toate galaxiile care nu sunt deja conectate unele de altele vor dispărea în cele din urmă dincolo de orizontul nostru cosmic. În afară de galaxiile grupului nostru local, nici o altă galaxie nu va interacționa cu Calea Lactee, iar soarta noastră va fi una rece și singuratică. Peste 100 de miliarde de ani nu vom mai putea vedea alte galaxii dincolo de galaxia noastră.

Anii 2000 – Descoperirea Fondului Cosmic de Microunde nu s-a încheiat în 1965, ci măsurătorile noastre asupra fluctuațiilor CMB au condus la descoperirea compoziției Universului. Imaginea modernă a Universului arată după cum urmează: 0,01% – radiație în forma fotonilor; 0,1% – neutrini, care contribuie la halourile gravitaționale ce înconjoară galaxiile și roiurile; 4,9% – materie obișnuită, ce include tot ce este compus din particule atomice; 27% – materie neagră, sau particulele misterioase, non-interactive – cu excepția gravitației, care dau Universului structura pe care o observăm; 68% – energie neagră, care este inerentă spațiului insuși.

Anii 2010 – Această decadă nu este încă încheiată, însă până acum deja au fost descoperite primele planete potențial locuibile, asemănătoare Terrei, printre miile de noi exo-planete descoperite de misiunea Kepler a NASA, printre altele. Cu toate acestea, cea mai mare descoperire a deceniului de până acum este însă detectarea directă a undelor gravitaționale prin intermediului sistemului LIGO, o confirmare epocală a imaginii asupra gravitației propusă de Einstein în 1915. La mai bine de un secol de când teoria lui Einstein a început competiția cu cea a lui Newton privind regulile gravitației în Univers, relativitatea generală a trecut toate testele de confirmare.

Povestea nu are sfârșit, pentru că sunt multe alte enigme în Univers și ceva-uri ce așteaptă a fi descoperite. Însă, acești 11 pași realizați într-un secol, ne-au facilitat înțelegerea, dinspre un univers cu o vârstă necunoscută, nu mai mare decât galaxia noastră, compus în mare parte din stele, către un univers în expansiune și răcire, a cărui motor este materia neagră, energia neagră și materia obișnuită, în care planetele locuibile ar putea fi nenumărate, un univers cu vârsta de 13,8 miliarde de ani, cu origine într-un Big-Bang, care în sine a fost produs prin inflație cosmică. Cunoaștem originea Universului nostru, soarta sa, cum arată astăzi și cum a ajuns să arate așa. Probabil că următorii 100 de ani vor conduce la multe alte salturi științifice, revoluții și surprize pentru noi toți.

Sursa: Forbes.com; By Ethan Siegel – contributor
Traducere și Adaptare: Ciprian Crișan