CE ESTE PARADOXUL FERMI? MISTERUL SAU MOTIVUL STRANIU PENTRU CARE NU ÎI PUTEM GĂSI PE EXTRATEREȘTRI


Astăzi avem cât de cât o idee mai realistă despre vastitatea sau dimensiunea uriașă a universului. Cum este posibil ca într-un univers atât de mare – dată fiind expansiunea chiar a galaxiei noastre – să nu îi fi contactat până în prezent pe extratereștri? Aceasta este esența Paradoxului Fermi.

Ideea este următoarea: nu ar trebui exclusă ipoteza existenței mai multor civilizații sofisticate în galaxia noastră. Dată fiind vârsta de 13,21 miliarde ani a galaxiei Calea Lactee, chiar și o fracțiune de timp (cum ar fi 10 milioane de ani) ar trebui să fie de ajuns pentru ca un anumit tip de contact să se producă.

Fizicianul italian Enrico Fermi este creditat cu mobilizarea acestei întrebări în atenția și câmpul științei. Conform legendelor, geneza Paradoxului Fermi s-a produs în 1950 în timpul unei discuții la cină împreună cu colegii săi. Toți considerau că este rezonabil să speculezi că nu suntem singura planetă cu viață inteligentă și că, cel mai probabil, avem foarte multă companie în galaxie. Iar Fermi a început să se minuneze: dacă acest lucru este adevărat, unde este toată lumea, unde sunt extratereștrii?

Haideți să ne gândim la această problemă în termenii propriilor achiziții și dezvoltări spațiale ale umanității. Ne aflăm foarte aproape de călătoria spațială interstelară și este foarte posibil ca primele sonde interstelare să fie trimise în misiune câteva decenii începând de acum. Asta înseamnă mai puțin de un secol de la prima călătorie în spațiu a omului. În sute, mii, dacă nu milioane de ani, ce vom putea face?
Acest argument nu a fost pierdut din vedere de către Fermi și amicii săi, cu ani buni înainte ca oamenii să se întrebe același lucru în spațiul cosmic. O rasă extraterestră nu ar trebui să aibă probleme în colonizarea galaxiei, având la dispoziție o cantitate decentă de tehnologie a rachetelor și alte mijloace imperiale – în special în 10 milioane de ani.

Însă oamenii de știință au nevoie de dovezi, și există foarte puține dovezi, dacă există, acceptate științific, care să susțină că nu suntem singuri în univers. Chiar și așa, utilizând fizica pentru a scuza limitarea vitezei oricărei nave spațiale extraterestre, tot nu se leagă lucrurile în ce-i privește pe extratereștri.

Să luăm ca exemplu, Proxima Centauri. Chiar dacă ar călători cu 1/4 din viteza luminii, o navă extraterestră ar putea să parcurgă distanța până la Terra în 16 ani, iar dacă ar pleca de pe planetele din jurul sistemului Gliese, 60 de ani. Cât ar dura călătoria de la planetele potențial locuibile din jurul sistemului Trappist 1? Cam 160 de ani. Da, este o perioadă lungă, însă departe de cei aproape 10 milioane de ani despre care povesteau Fermi și colegii săi și o picătură într-o găleată, comparat cu vârsta galaxiei noastre Calea Lactee.

Ecuația lui Drake. Să schimbăm uneltele, pentru a înțelege pe mai departe de ce Paradoxul Fermi oferă astrofizicienilor argumente. Ecuația Drake este o formulă matematică simplă propusă de astronomul Frank Drake în 1961. Pe scurt, încearcă să estimeze numărul societăților avansate tehnologic cu posibilități de comunicare prezente în galaxie. Această ecuație cuantifică rata medie a formării stelare, fracțiunea stelelor bune care au sisteme planetare, numărul planetelor din jurul acestor stele din zona de aur propice vieții, fracțiunea acelor planete unde viața se dezvoltă, fracțiunea unor specii vii inteligente, fracțiunea unor specii inteligente cu tehnologie de comunicare, durata de viață a ”fazei comunicative”.

De-a lungul anilor, mulți astrofizicieni au încercat să estimeze fiecare dintre valori și iată ce a rezultat. Rata medie a formării stelare poate fi luată și ca număr consistent al stelelor galaxiei noastre, cel de 100 miliarde de stele. Chiar și în formulă optimistă, facțiunea de stele bune cu sisteme planetare este considerat a fi undeva la 20%, iar cele ce dețin atmosfere ce pot susține viața, de dragul argumentării- să spunem că avem o planetă per fiecare stea rămasă. Să continuăm tirada și să admitem că undeva la 10% din cele rămase ar putea într-adevăr dezvolta forme de viață inteligente capabile de comunicare. Am eliminat destul de multe posibilități, de vreme ce avem 10% din 10% din 10%. În sfârșit L – este o fracțiune a timpului în care pe planetă s-a născut viața comunicabilă. Vom asuma că acesia s-au aflat pe planeta lor atâta timp cât s-a aflat și omul, așa încât ajungem la 1/100.000.000. Deci, am fost destul de pesimiști? Care este rezultatul nostru? DOI sau DOUĂ. Deci noi și încă cineva, altcineva. Este greu însă de crezut că alte civilizații nu au rezistat pe planeta lor mai mult decât cea umană. Există probabil multe alte civilizații pre tehnologice cărora ecuația Drake nici măcar nu le ia în considerare. Această ecuație, în loc de un răspuns, produce întrebări suplimentare. Trebuie să menționăm că ecuația Drake a fost utilizată deopotrivă de optimiști și de pesimiști, cu rezultate ce diferă foarte mult. Optimiștii au reușit să extragă un număr între 1.000 și 100.000.000 civilizații doar în galaxia noastră. Însă acest număr uriaș complică și acesta lucrurile pentru că, desigur, nu poate răspunde la întrebarea ”Unde este toată lumea?”

Scara Kardashev. Să adăugăm dezbaterii ceva numit Scara Kardashev. Creată de astronomul rus sovietic Nikolai Kardashev, aceasta clasifică civilizațiile prin cantitatea de energie utilizabilă pe care o valorifică/ Aceste clase sunt: TIPUL I: Această civilizație are abilitatea de a utiliza toată energia disponibilă pe planeta lor; TIPUL II: Această civilizație poate valorifica toată energia radiată de steaua părinte; TIPUL III: Această civilizație poate valorifica energia unei galaxii întregi. Carl Sagan a estimat că omenirea se află undeva la 70% în drumul ei către TIPUL I, și ar putea atinge acest stadiu într-un secol sau două. Calculele estimează că umanitatea ar putea atinge TIPUL II în câteva mii de ani, iar TIPUL III într-o perioadă variabilă, între 100.000 și un milion de ani. O civilizație de tipul II sau III ar trebui să poată accelera de-a lungul galaxiei aproape de viteza luminii sau cu viteze mai mari, dacă au descoperit căi prin care să eludeze legile actuale ale fizicii. Lucrurile devin și mai misterioase.

Deci, care este rezultatul? Problema cu Paradoxul Fermi este că s-ar putea ca niciodată să nu avem capacitatea de a-l confirma sau nega, dacă nu cumva vom obține în viitor tehnologia superioară pentru a scana fiecare planetă din galaxie, găsind extratereștri din inițiativa noastră sau dacă ne vor găsi ei pe noi. Între timp, nu ne rămâne decât să speculăm de ce nu am auzit încă nimic despre vecinii noștri galactici.

MARELE FILTRU. Una dintre explicații poartă numele de MARELE FILTRU. În termeni simplificați, ”Marele Filtru” este un pas evoluționar care este atât de dificil de depășit încât cele mai multe dintre civilizații nu reușesc să-l depășească. Acest filtru previne dezvoltarea capabilităților de zbor spațial de către civilizații, motivul fiind că acestea pur și simplu se autodistrug înainte de a ajunge la pasul zborului spațial. Însă nu există un consens privind localizarea MARELUI FILTRU, pe axa temporală de la originea unei civilizații și până la TIPUL III de pe scara Kardashev. Unii oameni de știință argumentează că umanitatea deja a depășit deja acest filtru sau că, de fapt, există mai multe asemenea filtre. Nu avem cum să știm cât de departe am ajuns, comparativ cu alții, în acest proces, însă am putea fi pur și simplu printre cele mai evoluate specii existente în prezent în galaxie sau în univers.

O altă versiune a Marelui Filtru argumentează că umanitatea nici măcar nu a ajuns încă la aceste bariere și că suntem destinați destrugerii, ca și ”restul”, ca și ceilalți. Descoperirea unor forme de viață complexe fosilizate pe alte planete ar putea da apă la moară acestei teorii – însă acest lucru nu s-a întâmplat încă.

EXISTĂ UN MOTIV PENTRU ACEASTĂ TĂCERE COSMICĂ. O altă direcție de speculație a liniștii arată că Marele Filtru nu este neapărat cauza, putând fi vorba de o gazdă sau alte motive pentru care nu am auzit încă de extratereștri. Aici sunt câteva posibilități:
– EXTRATEREȘTRI SUNT DEJA AICI. Este posibil ca extratereștrii să fi vizitat Terra cu mii de ani în urmă și noi să nu avem vreo posibilitate de a afla asta. Oamenii preistorici nu aveau nici o cale pentru a descrie ceea ce noi experimentăm în timpurile noastre. În fapt, ei ar putea asocia prezența extratereștrilor cu cea a lui Dumnezeu însuși. Dar această teorie merită menționată, întrucât unele structuri construite de omul timpuriu sunt atât de extraordinar de complexe, încât desfid orice explicație chiar și în societatea noastră modernă.
-EXTRATEREȘTRII SUNT FOARTE AVANSAȚI ȘI NU LE PASĂ DE NOI. Societățile ce practică zborurile spațiale avansate ar putea să știe de existența noastră, dar să considere că Terra nu are nimic de oferit. Și ne vor ignora până când vom deveni interesanți pentru ei.
-TRĂIM ÎNTR-O VERSIUNE GALACTICĂ A UNUI GHETOU. Alte porțiuni ale galaxiei ar putea fi colonizate deja, însă Terra și sistemul solar se află într-o zonă îndepărtată, marginală. Acesta ar fi un motiv destul de bun pentru ca Terra să fie greu de găsit și extratereștrii, de asemenea.
-MOTIVE DE SIGURANȚĂ. Chatul interestelar ar putea atrage atenția unor specii agresive ce doresc dominația galactică – gen Borgii din Star Trek. Aceste specii ar fi putut spulbera deja alte specii comunicative, ceea ce este puțin îngrijorător, dacă ne gândim mai bine. Am putea fi următorii.
-SUNTEM PREA PRIMITIVI. Poate că semnalele de la alte civilizații extraterestre sunt deja prezente, însă tehnologiile actuale de comunicație de pe Terra sunt prea primitive pentru a depista acele semnale, sau ascultăm în direcția greșită (aplicarea tehnicilor de comunicare terestre pentru transmisia comunicației către o societate extraterestră care ar putea face lucrurile complet diferit).
– TRĂIM ÎNTR-UN MATRIX. Probabil că cea mai deprimantă explicație este că nimic din această realitate nu este cu adevărat real, fiind doar o simulare. Teoria a căpătat ceva reputație în ultimele două decenii și ar indica că suntem ”singuri în Univers”, pentru că de fapt reprezentăm doar un experiment pentru curiozitatea științifică a unei civilizații mult mai avansate.

Așa cum se poate observa, avem o multitudine de motive – fiecare dintre acestea având o câtime de plauzabilitate – pentru care căutarea vieții extraterestre nu a fost fructificată pe deplin până în prezent. Însă, până ce vom găsi dovezi concrete, Paradoxul Fermi va continua să-i țină ocupați pe astrofizicieni în încercarea de a explica această tăcere galactică.

Sursa: digitaltrends.com, By: Ed. Oswald
Adaptare pentru site și traducere: Ciprian Crișan

11 DESCOPERIRI ȘTIINȚIFICE CARE AU MODELAT ÎNȚELEGEREA ACTUALĂ A UNIVERSULUI


Cu exact un secol în urmă, concepția asupra Universului era cu totul diferită față de cea actuală. Stelele din interiorul Căii Lactee și distanțele între ele erau cunoscute, însă imaginea unui Univers conceput ca fiind static, se limita la dimensiunea calculată a galaxiei noastre, obiectele din adâncime părând să aparțină structurii acestuia. Teoria graviației a lui Newton guverna înțelegerea cosmosului, nefiind încă depășită de teoria revoluționară a lui Einstein, iar idei științifice precum Big-Bang-ul, materia neagră și energia neagră nu apăruseră. Fiecare decadă, începând de acum un veac, a fost marcată prin avans sau salturi conceptuale și tehnologice semnificative, până în zilele noastre și fiecare asemenea avans a condus treptat la modelarea înțelegerii științifice a Universului din prezent.

Anii 1910 – Confirmarea Teoriei lui Einstein . Relativitatea Generală a fost faimoasă pentru că a oferit explicații pe care gravitația newtoniană nu le-a putut da: precesia orbitei lui Mercur în jurul Soarelui. Dar nu este suficient ca o teorie să explice ceva deja observat; trebuie să poată oferi predicții asupra a ceva ce nu a fost încă văzut. În timp ce multe asemenea predicții au fost confirmate de-a lungul secolului trecut, precum dilatarea gravitațională a timpului, deplasarea spre roșu datorită gravitației etc. – prima asemenea confirmare a fost cea a curbării luminii stelare, realizată în timpul unei eclipse solare totale, observată de Eddington și colaboratorii săi, în 1919 – ce confirma teoria lui Einstein și infirma teoria lui Newton. Din acest punct, înțelegerea asupra Universului se va modifica substanțial.

Anii 1920 – Încă nu știam de prezența unui Univers mult mai mare, dincolo de granițele Căii Lactee, dar totul s-a schimbat odată cu contribuția științifică a lui Edwin Hubble. În timp ce observa câteva nebuloase spiralate pe cer, Hubble a reușit să fixeze individual câteva stele variabile de același tip cu cele cunoscute în Calea Lactee. Numai că strălucirea lor era atât de redusă încât ar fi trebuit să fie dispuse la milioane de ani lumină depărtare, plasându-le astfel mult mai departe în raport cu granițele galaxiei noastre. Hubble nu s-a oprit însă aici, ci a măsurat viteza de îndepărtare și distanțele pentru o duzină de galaxii, descoperind vastul Univers în expansiune pe care astăzi îl cunoaștem destul de bine.

Anii 1930 – Mult timp s-a considerat că dacă am putea măsura toată masa cuprinsă în stele și – poate, dacă am adăuga gazul și praful, am putea calcula toată materia din Univers. Totuși, prin observarea galaxiilor dintr-un cluster galactic foarte dens (precum roiul galactic Coma), Fritz Zwicky a arătat că stelele observate și ceea ce cunoaștem ca ”materie normală” (ex. atomi) erau insuficiente pentru a explica mișcările interne din cadrul roiului galactic. El a botezat materia lipsă cu numele de ”materie neagră”, însă observațiile lui Zwicky au fost ignorate până în anii 1970, când materia normală a fost mai bine cunoscută, iar materia neagră a fost arătată a fi prezentă din abundență, individual, în galaxiile aflate în rotație. Acum știm că raportul de masă între materia neagră și materia normală este de 5 la 1.

Anii 1940 – În timp ce marea majoritate a resurselor observaționale și experimentale au fost dirijate spre sateliții de spionaj, realizarea de rachete și dezvoltarea tehnologiei nucleare, fizicienii teoreticieni nu s-au oprit din studiul cosmologiei. În 1945, extrapolarea lui George Gamow aplicată universului în expansiune a condus la următoarea ipoteză: dacă Universul prezent este în expansiune și se răcește, atunci în trecut trebuie să fi fost mai fierbinte și mai dens. Mergând și mai departe în timp, trebuie să fi existat un moment în care a fost atât de fierbinte și de dens, încât atomii neutri nu se puteau forma, iar înainte nici nucleii atomici nu se puteau forma. Dacă toate acestea erau adevărate, atunci înainte chiar ca stelele să se poată forma, acel material din care Universul a început să existe trebuie să fi avut un raport specific al celor mai ușoare elemente și trebuie să fi lăsat o amprentă energetică ce permează Universul actual în toate direcțiile, având o temperatură de numai câteva grade deaupra lui zero absolut. Această concepție este astăzi cunoscută sub denumirea de ”Big-Bang” și reprezintă cea mai importantă idee a anilor 1940.

Anii 1950 – O teorie competitoare pentru ideea Big-Bang-ului a fost cea a modelului Steady-State, propusă de Fred Hoyle și susținută de alți cercetători, de-a lungul timpului. Spectaculos, ambele părți argumentează că toate elementele mai grele prezente pe Terra astăzi s-a format într-un stadiu mai timpuriu al Universului. Argumentul diferit al lui Hoyle și al colaboratorilor săi era că aceste elemente grele nu au fost create însă în timpul unei stări timpurii, fierbinți și dense ale universului, ci mai degrabă în generații anterioare de stele. Hoyle, împreună cu colaboratorii săi, Willie Fowler și Geoffrey și Margaret Burbidge, au detaliat exact cum elementele ar construi tabelul periodic prin fuziunea nucleară ce se produce în stele. Cea mai spectaculoasă a fost predicția fuziunii heliului în carbon printr-un proces care nu a fost niciodată anterior observat: procesul triplu-alfa, necesitând o nouă stare a carbonului pentru a exista. Această stare a fost descoperită de către Fowler câțiva ani după ce a fost teoretizată de Hoyle și este cunoscută sub numele de Starea Hoyle a carbonului. Din această teorie confirmată am învățat că toate elementele existente pe Terra în prezent își datorează originea tuturor generațiilor anterioare de stele.

Anii 1960 – După 20 de ani de dezbatere, observația cheie care va decide istoria Universului a fost dezvăluită: descoperirea acelei amprente energetice, rămășiță a Big-Bang-ului, sau Fondul Cosmic de Microunde. Această radiație uniformă cu valoarea 2,725K a fost descoperită în 1965 de către Anrno Penzias și Bob Wilson, nici unul dintre aceștia ne știind la început ce anume au descoperit. Însă, de-a lungul timpului, întregul spectru a acestei radiații și chiar și fluctuațiile sale au fost măsurate, arătând că universul totuși a început cu un !BANG.

Anii 1970 – La sfârșitul anului 1979, un tânăr om de știință a avut ideea vieții sale. Alan Guth, căutând o cale de rezolvare a unora dintre problemele neexplicate ale Big-Bang-ului – de ce universul era spațial atât de plat, de ce există aceeași temperatură în toate direcțiile și de ce nu sunt prezente relicve ale energiei ultra-înalte, a avut o idee strălucită, cunoscută sub numele de inflație cosmică. Aceasta spune că înainte ca Universul să existe într-o stare fierbinte și densă, se afla într-o stare de expansiune exponențială, în care toată energia era legată în țesătura spațiului însuși. Au fost necesare câteva îmbunătățiri alle ideilor inițiale ale lui Guth, pentru a crea teoria modernă a inflației, însă observațiile subsecvente – incluzând fluctuațiile din CMB, pe structura la scară largă a Universului și asupra felului în care galaxiile se formează și clusterizează – toate sunt confirmări ale predicțiilor teoriei inflației. Universul nu doar a început cu un BANG, ci a existat o stare anterioară producerii Big-Bang-ului.

Anii 1980 – S-ar putea să nu pară prea mult, dar în 1987, cea mai apropiată supernova în raport cu Terra s-a produs în peste 100 de ani. A fost, de asemenea, prima supernovă ce a survenit în momentul când dețineam detectori online capabili să identifice neutrini produși de aceste avenimente. În timp ce multe alte supernove au fost identificate în alte galaxii, nici un asemenea eveniment nu s-a produs atât de aproape, încât neutrinii să poate fi observați. Acești aproximativ 20 de neutrini marchează începutul astronomiei neutrinilor, iar descoperirile subsecvente au condus la descoperirea oscilațiilor, maselor acestora și a neutrinilor produși la distanțe mai mari de un milion de ani lumină. Detectorii actuali, în cazul următoarei supernova din galaxia noastră, ar putea detecta peste o sută de mii de neutrini.

Anii 1990 – Dacă vă gândiți că materia neagră și descoperirea modului în care Universul a început să existe au făcut mare vâlvă, atunci vă puteți imagina șocul produs în 1998 al descoperirii modului în care Universul se va sfârși. Istoric au fost imaginate trei asemenea modele pentru soarta universului: 1. expansiunea universului s-ar dovedi insuficientă în raport cu atracția gravitațională a întregului și universul va colapsa într-un Big-Crunch; 2. Expansiunea universului va fi prea mare pentru gravitația combinată a totului și disiparea în univers va fi infinită, rezultând într-un Big-Freeze (n.t. !”Iarna se apropie!”); 3. Ori ne aflăm la granița dintre cele două cazuri și rata de expansiune va scădea către zero, fără însă a atinge vreodată zero: universul critic.

Realitatea, însă, este că supernovele indepărtate îndică accelerarea expansiunii Universului prin îndepărtarea galaxiilor unele de altele. Nu numai că Universul va îngheța, dar toate galaxiile care nu sunt deja conectate unele de altele vor dispărea în cele din urmă dincolo de orizontul nostru cosmic. În afară de galaxiile grupului nostru local, nici o altă galaxie nu va interacționa cu Calea Lactee, iar soarta noastră va fi una rece și singuratică. Peste 100 de miliarde de ani nu vom mai putea vedea alte galaxii dincolo de galaxia noastră.

Anii 2000 – Descoperirea Fondului Cosmic de Microunde nu s-a încheiat în 1965, ci măsurătorile noastre asupra fluctuațiilor CMB au condus la descoperirea compoziției Universului. Imaginea modernă a Universului arată după cum urmează: 0,01% – radiație în forma fotonilor; 0,1% – neutrini, care contribuie la halourile gravitaționale ce înconjoară galaxiile și roiurile; 4,9% – materie obișnuită, ce include tot ce este compus din particule atomice; 27% – materie neagră, sau particulele misterioase, non-interactive – cu excepția gravitației, care dau Universului structura pe care o observăm; 68% – energie neagră, care este inerentă spațiului insuși.

Anii 2010 – Această decadă nu este încă încheiată, însă până acum deja au fost descoperite primele planete potențial locuibile, asemănătoare Terrei, printre miile de noi exo-planete descoperite de misiunea Kepler a NASA, printre altele. Cu toate acestea, cea mai mare descoperire a deceniului de până acum este însă detectarea directă a undelor gravitaționale prin intermediului sistemului LIGO, o confirmare epocală a imaginii asupra gravitației propusă de Einstein în 1915. La mai bine de un secol de când teoria lui Einstein a început competiția cu cea a lui Newton privind regulile gravitației în Univers, relativitatea generală a trecut toate testele de confirmare.

Povestea nu are sfârșit, pentru că sunt multe alte enigme în Univers și ceva-uri ce așteaptă a fi descoperite. Însă, acești 11 pași realizați într-un secol, ne-au facilitat înțelegerea, dinspre un univers cu o vârstă necunoscută, nu mai mare decât galaxia noastră, compus în mare parte din stele, către un univers în expansiune și răcire, a cărui motor este materia neagră, energia neagră și materia obișnuită, în care planetele locuibile ar putea fi nenumărate, un univers cu vârsta de 13,8 miliarde de ani, cu origine într-un Big-Bang, care în sine a fost produs prin inflație cosmică. Cunoaștem originea Universului nostru, soarta sa, cum arată astăzi și cum a ajuns să arate așa. Probabil că următorii 100 de ani vor conduce la multe alte salturi științifice, revoluții și surprize pentru noi toți.

Sursa: Forbes.com; By Ethan Siegel – contributor
Traducere și Adaptare: Ciprian Crișan

EVENIMENTELE ASTRONOMICE ALE LUNII IULIE 2017


EVENIMENTELE ASTRONOMICE ALE LUNII IULIE 2017 PE CERUL BĂII MARI

1 iulie 2017 

Roiul stelar deschis IC 4756, din constelația Serpens este bine plasat pentru observații astronomice, atingând cel mai înalt punct pe cer către miezul nopții (ora locală). Din Baia Mare, acest obiect va fi vizibil întreaga noapte, devenind vizibil către ora 23:15, la 39 grade deasupra orizontului sud-estic. Va dispărea în lumina zorilor către ora 93:46, la 38 de grade deasupra orizontului sud-vestic. Cu o magnitudine de 5.0, IC 4756 este prea difuz pentru a fi perceput cu ochiul liber, însă ar putea fi observat cu binoclul sau un telescop mic.

Cometa 71P/Clark la periheliu. Această cometă atinge punctul său cel mai apropiat de Soare, la o distanță de 1,59 unități astronomice. Din Baia Mare nu va fi ușor de observat, de vreme ce rezidă atât de departe spre sud, încât nu va răsări niciodată pe o poziție mai înaltă de 8 grade, deasupra orizontului.

Luna în primul pătrar. Luna va domina cerul de seară, până către miezul nopții, când va apune. Din Baia Mare, Luna va deveni vizibilă către ora 21:49, la 32 grade deasupra orizontului sud-vestic. Va apune la ora 01:31. În cadrul ciclului fazelor Lunii, aceasta va apărea pe jumătate luminată.

Conjuncție Lună și Makemake. Luna și planeta pitică 134472 Makemake se vor afla pe aceeași ascensie dreaptă, cu Luna trecând la 26°43′ sud de Makemake. Luna va avea o vârstă de 7 zile. Din Baia Mare, perechea va deveni vizibilă către ora 21:50, la 56 grade deasupra orizontului sud-vestic. Vor trece împreună sub linia orizontului la ora 03:52. Luna va avea magnitudinea de -11,9 în constelația Virgo, iar Makemake – cu magnitudinea de 17.1, se va afla în constelația vecină Coma Berenices.

Apropiere Lună și Jupiter, la ora 12.15, cu distanță de pasaj de numai 2°33′. Vârsta Lunii: 7 zile. Din Baia Mare, perechea va deveni vizibilă către 21:50, la 30 grade deasupra orizontului sud-vestic. Vor apune împreună la ora 01:27. Luna va avea magnitudinea de -11,9, iar Jupiter -2,1, ambele fiind situate în constelația Virgo. În telescop vor apărea cu o separație prea mare, așadar opțiunea optimă de vizualizare este prin binoclu.

3 iulie 2017

Conjuncție Lună și planeta pitică Haumea, la ora 00:02. Luna și 136108  vor împărți aceeași ascensie dreaptă, cu Luna trecând la 24°58′ sud de Haumea. Vârsta Lunii: 8 zile. Din Baia Mare, perechea va deveni vizibilă către ora 21:47, la 57 grade deasupra orizontului sud-vestic. Vor apune împreună la 04.10. Luna va avea magnitudinea de -12,1 în constelația Virgo, iar Haumea – magnitudinea de 17,4, în constelația vecină Bootes.

Terra la afeliu, ora 23:12. Mișcarea anuală poartă Terra pe orbita în jurul Soarelui către cel mai îndepărtat punct față de Soare – afeliul său – la o distanță de 1,02 unități astronomice. Distanța Terrei față de Soare variază cu 3%, în timpul anului, deoarece orbita sa este ușor ovală sau eliptică. Practic, această variație este foarte mică, orbita terestră fiind aproape circulară (dacă ar fi să ne raportăm cu alte planete, este aproape perfect circulară). Acest moment marchează apariția ușor mai mică în dimensiune a soarelui pe cer decât în orice alt moment al anului. Modificările anuale ale vremii, comparativ între vară și iarnă, sunt dictate nu de această variație ci de înclinarea axei de rotație a Pământului.

6 iulie 2017

Apogeul Lunar survine la ora 07:29. Luna atinge cel mai îndepărtat punct de-a lungul orbitei sale în jurul Terrei și va apărea ușor mai mică decât în alte perioade. Distanța Lună-Terra variază întrucât orbita lunară nu este perfect circulară, ci mai degrabă eliptică. Pe măsură ce Luna traversează această traiectorie eliptică lună de lună, distanța sa față de Terra variază cu 10%, între 363.000 km și 405.000 km. Dimensiunea sa unghiulară variază de asemenea, cu același factor, iar strălucirea Lunii se modifică de asemenea, deși în practică este dificil de sesizat asta, dat fiind faptul că fazele Lunii se modifică în același timp. Apogeul din 6 iulie 2017 va surveni când Luna se va afla foarte aproape de faza de Lună Plină, așa încât va apărea ușor mai mică și mai puțin strălucitoare decât în alte perioade ale anului.

7 iulie 2017

Apropiere Lună și Saturn, la ora 06:50, cu pasaj de numai  3°13′, între cele două obiecte. Vârsta Lunii: 13 zile. Din Baia Mare, perechea va deveni vizibilă pe cerul de seară, către ora 21:47, la 14 grade deasupra orizontului sud-estic. Împreună vor atinge cel mai înalt punct pe cer la ora 23:50 și vor rămâne observabile până la 03:07 când apun împreună, la 7 grade deasupra orizontului sud-vestic. Luna va avea magnitudinea -12,5 și Saturn 0,0 – ambele fiind situate în constelația Ophiucus.

8 iulie 2017

Dușul meteoric al Capricornidelor va atinge maximum de activitate pe 8 iulie (cu o rată de 5 meteori pe oră), dar unele dintre stelele căzătoare asociate acestui curent meteoric ar putea fi vizibile în fiecare noapte din iulie până în august. Pentru a observa totuși 5 meteori pe oră, se presupune că ne aflăm într-o noapte cu cer perfect vizibil pentru că radiantul se află chiar deasupra capului. Din Baia Mare, radiantul dușului meteoric va apărea la 17 grade deasupra orizontului sud-estic la miezul nopții, așteptările pentru această poziție de observare implicând doar un meteor pe oră, radiantul fiind într-o poziție foarte joasă.

Conjuncție Jupiter – Makemake, la ora 09:58, cele două obiecte împărțind aceeași ascensie dreaptă, cu Jupiter trecând la 29°26′ sud de Makemake. Din Baia Mare, perechea va deveni vizibilă către ora 21:47, la 52 grade deasupra orizontului sud-vestic și vor apune împreună la ora 03.24. Magnitudine Jupiter: -2,0 în constelația Virgo, iar Makemake: 17,1 – în constelația Coma Berenices.

9 iulie 2017

Luna la afeliu, la ora 00:08. Orbita lunară în jurul Terrei va purta satelitul nostru natural către cel mai îndepărtat punct față de Soare, afeliul Lunii, la o distanță de 1,0193 față de Soare. Aceasta se întâmplă atunci când Luna se află pe orbita terestră în partea îndepărtată față de Terra, așa cum se poate vedea de pe Soare, cam la momentul când traversează faza de Lună Plină.

Lună Plină, la ora 07:58. În acest moment din ciclul lunar al fazelor Lunii, satelitul natural al Terrei este plasat exact în partea opusă Soarelui, pe cer, Luna fiind plasată mare parte a nopții mult deasupra liniei orizontului. La momentul când atinge faza de Lună Plină, Luna rezidă la o declinație de -19°14′ în constelația Sagittarius, motiv pentru care va apărea într-o poziție foarte înaltă pe cer.

Conjuncție Lună și Pluto, la ora 09:41. Luna și 134340 Pluto vor împărți aceeași ascensie dreaptă, cu Luna trecând la 2°18′ de Pluto. Vârsta Lunii: 15 zile. Din Baia Mare, perechea va fi vizibilă între orele 22:13 și 04:51, cu răsăritul la 7 grade deasupra orizontului sud-estic și cu zenit la ora 01:34, la 20 grade deasupra orizontului sud-estic. Luna va avea magnitudinea de -12,5 iar Pluto – magnitudinea de 14,8, ambele obiecte fiind situate în constelația Sagittarius. Cele două obiecte sunt observabile împreună doar cu binoclul.

13 iulie 2017 

Apropiere Lună și Neptun, la ora 21:19. Cele două obiecte se vor afla în trecere apropiată la numai 0°49′ unul de celălalt. Vârsta Lunii: 19 zile. Din Baia Mare, perechea va deveni vizibilă pe cerul dimineții, cu acces de la ora 00:24, când vor răsări împreună la 7 grade deasupra orizontului estic. Vor atinge cel mai înalt punct pe cer la ora 05:02, la 35 grade deasupra orizontului sudic. Vor dispărea la 05:18, la 35 grade deasupra orizontului sudic. Ambele obiecte se vor afla în constelația Aquarius și vor prezenta magnitudini de -12,4 (Luna) și 7,8 (Neptun).

15 iulie 2017

Conjuncție Uranus și Eris, la 17:41. Cele două obiecte vor împărți aceeași ascensie dreaptă, cu Uranus trecând la 12°28′ Nord, de 136199 Eris. Din Baia Mare, însă – perechea nu va fi observabilă, pentru că aceste obiecte vor atinge zenitul în timpul zilei, iar la apusul Soarelui nu se vor afla la o poziție mai înaltă de 21 grade deasupra orizontului. Uranus va avea magnitudinea de 5,8 în constelația Pisces, iar 136199 Eris, magnitudinea de 18,8 – în constelația vecină Cetus.

16 iulie 2017

Luna în ultimul pătrar, la ora 22,27. Luna va deveni proeminentă pe cerul de noapte, răsărind către miezul nopții. Din Baia Mare, va fi observabilă pe cerul de noapte, răsărind la ora 00:58, atingând o altitudine de 39 grade deasupra orizontului sud-estic înainte de a dispărea în lumina zorilor, către ora 05:22.

20 iulie 2017 

Conjuncție Lună – Venus, la ora 14:13. Luna și planeta Venus vor împărți aceeași ascensie dreaptă, cu Luna trecând la 2°43′ sud de Venus. Vârsta Lunii 26 zile. Cam la același moment, cele două obiecte vor realiza o trecere apropiată, numită tehnic apuls. Din Baia Mare, perechea va deveni vizibilă pe cerul de dimineață, răsărind la 02:55 și atingând cea mai mare altitudine de 22 grade, deasupra orizontului estic înaintea de a dispărea în lumina zorilor, către ora 05:24. Ambele obiecte vor fi în constelația Taurus, prezentând magnitudini de -10,5 (Luna) și -4,0 (Venus).

21 iulie 2017

Dușul meteoric al alfa Cygnidelor atinge maxim de activitate, cinci meteori pe oră, cu vizibilitate dificilă datorită prezenței radiantului chiar deasupra.

Perigeu lunar, la ora 20:13. Luna va atinge cea mai apropiată poziție de Terra, pe orbita terestră și va apărea ușor mai mare decât în alte perioade. Perioada exactă a ciclului lunar între perigeu (cea mai mare apropiere de Terra) și apogeu (cea mai mare depărtare de Terra) și reluare ciclu – cuprinde 27,555 zile, perioadă numită luna anomalistică, perioadă foarte apropiată de cea orbitală a Lunii (27,322 zile), dar ușor mai lungă. Întrucât perigeul din 21 iulie 2017 va surveni foarte aproape de faza de Lună nouă, Luna va apărea ca o semilună crescândă foarte subțire. Cu această ocazie, Luna se va afla la o distanță de 361.000 km față de Terra.

23 iulie 2017

Lună nouă, la ora 12:47. Luna va trece aproape de Soare și va deveni invizibilă în strălucirea solară timp de câteva zile. Mișcarea orbitală a Lunii în jurul Terrei, o dată la fiecare patru săptămâni, are ca rezultat ciclul fazelor Lunii:Lună Nouă, Primul Pătrar, Lună Plină și Ultimul Pătrar, un ciclu de 29,5 zile. Această mișcare înseamnă, de asemenea, că Luna călătorește mai mult de 12 grade de-a lungul cerului, de la o noapte la alta, provocând răsăritul și apusul Lunii cu o oră întârziere, de la o zi la alta. În faza de Lună Nouă, Terra – Luna – Soarele sunt poziționate într-o linie aproape dreaptă, cu Luna în mijloc, apărând în fața strălucirii solare. În această configurație, noi vedem aproape exact partea opusă a Lunii care este luminată de Soare, făcând-o de dublu neobservabilă, pentru că partea pe care am vedea-o (dar nu o vedem) nu este luminată de Soare.

24 iulie 2017

Luna la periheliu, la ora 09:35. Cel mai apropiat punct de Soare al Lunii, pe orbita în jurul Terrei, la o distanță de 1,0134 unități astronomice față de Soare. Periheliul se produce atunci când Luna se află pe orbită între Soare și Terra, cam la același moment cu pasajul de Lună Nouă. La momentul periheliului lunar, Terra va rezida la o distanță de 1,0158 unități astronomice în raport cu Soarele, iar distanța dintre Lună și Terra va fi de 366.000 km. Soarele și Luna se află în constelația Racul.

25 iulie 2017

Conjuncție Lună și Mercur, la ora 11:50. Luna și Mercur vor împărți aceeași ascensie dreaptă, cu Luna trecând la 0°51′ nord de Mercur. Vârsta Lunii: 2 zile. Din Baia Mare, perechea nu va fi observabilă – pentru că cele două obiecte vor atinge cea mai înaltă poziție pe cer în timpul zilei, iar în amurg se vor la 6 grade deasupra orizontului. Magnitudinea Lunii va fi de -9,5 iar a lui Mercur, de 0,2 – ambele obiecte fiind în constelația Leo.

27 iulie 2017

Planeta Marte: conjuncție solară la ora 04:17. Marte va trece foarte aproape de Soare pe măsură ce orbita poartă această planetă către partea îndepărtată a sistemului solar, văzut de pe Terra. La cea mai mare apropiere, Marte va apărea cu o separație de numai 1°06′ în raport cu Soarele, devenind total neobservabilă timp de câteva săptămâni în care se va pierde în strălucirea solară. Cam la același moment, Marte se va afla de asemenea în punctul cel mai îndepărtat față de Terra, îndepărtându-se la o distanță de 2,66 unități astronomice, de vreme ce aceste două planete vor rezida în părți opuse ale sistemului solar. Dacă Marte ar putea fi observat la acest moment, și-ar face cea mai mică și mai difuză apariție dintre toate, dată fiind distanța uriașă și ar măsura un diametru de 3,5 secunde de arc.

28 iulie 2017

Mercur la dihotomie – ora 02:18. În emisfera sudică, Mercur va fi bine plasat pentru observații astronomice pe cerul de seară, strălucind cu o magnitudine de 0,2. Din Baia Mare însă, Mercur nu va fi observabil – atingând cel mai înalt punct pe cer în timpul zilei și nu se va afla în amurg la o altitudine peste 2 grade deasupra orizontului. Orbita lui Mercur este mai apropiată de Soare, decât orbita terestră, însemnând că întotdeauna va apărea mai aproape de Soare și va fi dificil de observat cea mai mare parte a timpului. Mercur este observabil doar câteva zile de câte ori atinge cea mai mare elongație față de Soare. Fazele lui Mercur depind de poziția sa relativă față de Terra. Când Mercur trece între Soare și Terra, de exemplu, partea care este întoarsă către Terra este în întregime neiluminată, la fel ca în cazul Lunii Noi. Dar, atunci când rezidă în zona opusă Terrei, pe orbita sa, trecând aproape în spatele Soarelui, Mercur apare în întregime iluminat, precum Luna Plină. Totuși, la acest moment, se află poziționat la cea mai mare distanță față de Terra, așa încât este un obiect mult mai difuz decât în alte perioade. Mercur prezintă și o fază intermediară, numită dihotomie, aproape de momentul când apare în cea mai îndepărtată poziție față de Soare, la marea elongație. Cele două momente pot diferi într-un interval temporal de numai câteva ore, numai pentru că orbita lui Mercur nu este perfect aliniată cu ecliptica.

30 iulie 2017

Mercur la Marea Elongație Estică – ora 03:24. Orbita lui Mercur este mai apropiată de Soare, decât orbita terestră, însemnând că întotdeauna va apărea mai aproape de Soare și va fi dificil de observat cea mai mare parte a timpului. Mercur este observabil doar câteva zile de câte ori atinge cea mai mare elongație față de Soare. Aceste apariții se succed alternativ pe cerul de dimineață și pe cerul de seară, în funcție de poziția estică sau vestică față de Soare a lui Mercur. Când este poziționat către est, Mercur răsare și apune la scurt timp după Soare și este vizibil în crepusculul timpuriu al serii. Când rezidă la vest de Soare, Mercur răsare și apune la scurt timp înaintea Soarelui și este vizibil un timp scurt chiar înainte de răsăritul Soarelui.

Luna în primul pătrar – la ora 18:25. Luna va domina cerul de seară, apunând către miezul nopții. La Baia Mare, Luna va deveni vizibilă către ora 21:25, la 26 grade deasupra orizontului sud-vestic. Apoi va coborî către orizont, apunând la ora 00:45. La acest moment, în ciclul fazelor, Luna va apărea aproape exact jumătate luminată.

Sursa: In-The-Sky.org

Traducere și adaptare: Ciprian Crișan