FUZIUNEA A DOUĂ STELE NEUTRONICE A PRODUS LOVITURA DE GRAȚIE PENTRU TEORIILE CE SUBSTITUIAU ENERGIA NEAGRĂ ȘI MATERIA NEAGRĂ. RELATIVITATEA GENERALĂ REZISTĂ ȘI DE ACEASTĂ DATĂ

Dacă întrebi un astrofizician care este cel mai mare puzzle al Universului actual, unul dintre cele mai comune răspunsuri pe care le-ai putea primi este: materia neagră și energia neagră. Acel ceva din care este compus tot ceea ce știm că există pe Terra, atomii, care și ei sunt compuși din alte particule fundamentale, reprezintă doar 5% din bugetul energiei cosmice. Restul de 95% al energiei Universului se află în aceste două forme – energia neagră și materia neagră – care nu au fost niciodată direct detectate, sau – mai există posibilitatea ca ceva să nu fie în regulă cu imaginea noastră actuală despre Univers.

Aceste alternative au fost explorate, de asemenea, cu multe opțiuni care ar putea conduce spre consecințe fizice ușor diferite. Având în vedere primele observații ale unei fuziuni de stele neutronice și semnalele atât luminoase, cât și în gama undelor gravitaționale, multe dintre aceste opțiuni au fost testate, iar atât materia neagră, cât și energia neagră … au supraviețuit acestor teste.

În astrofizică și cosmologie există câteva dileme pe care energia neagră și materia neagră au fost concepute pentru a le rezolva. Pentru materia neagră, aceste dileme sunt relaționate cu formarea galaxiilor, rotația și clusterizarea comună a acestora; pentru energia neagră, aceste dileme se referă la rata expansiunii universului și evoluția acestuia de-a lungul timpului.

Dacă s-ar aplica o modificare adecvată teoriei gravitației, unele dintre aceste variabile ar putea fi schimbate, fără a introduce în ecuație materia întunecată și/sau energia neagră. Speranța celor ce lucrează la aceste alternative este că vor identifica modificarea corectă – una care face predicții noi, distincte de cele ale materiei întunecate și energiei negre, care ar putea fi testate.

Modificarea însă a gravitației, chiar și numai prin cuantificarea diferite a energiei și materiei negre, este un joc ce trebuie abordat cu grijă. Teoria relativității generale a lui Einstein a fost deja testată destul de riguros, iar predicțiile sale s-au confirmat de fiecare dată. Dacă modificăm gravitația, și teoria ar fi alterată, așa încât trebuie chibzuit și manageriat situația în așa fel încât să nu contravină observațiilor și măsurătorilor realizate deja. Multe opțiunile existente au, din acest motiv, caracteristici de aventură în ceva care nu a fost testat foarte bine: ona una dintre acestea permite variații ale vitezei gravitației. În teoria lui Einstein, viteza gravitației este egală cu cea a luminii, exact, în toate situațiile. Dar în multe alternative, această presupunere a fost optimizată.

Energia neagră este în general asumată ca și constantă cosmologică, în care viteza luminii și viteza gravitației sunt ambele constante (și egale una cu cealaltă). Formulările alternative propun ceva ușor mai complex: un câmp al scărilor sau un set adițional de câmpuri. Aceasta este o caracteristică generică a modificărilor în modele, cum ar fi covarianta Galileon, gravitația masivă, teoriile Aether – Einstein, TeVeS și gravitația Horava.

Multe scenarii, depinzând de modul în care câmpul scalar interacționează cu câmpul gravitațional standard al Relativității Generale, conferă o viteză a gravitației care este fie diferită de viteza luminii, fie variază în timp. Dar faptul că acele raze gamma și unde gravitaționale produse de fuziunea evenimentului neutronic GW170817 au ajuns la noi cu o diferență de 1,7 secunde, între ele înseamnă că viteza gravitației trebuie să fie egală cu viteza luminii la mai bine de o parte din 1015.

În consecință, o serie de alternative la relativitatea generală standard – cu energia neagră și materia neagră – devin caduce. Faptul că diferența în timpul de sosire este de numai 1,7 secunde, între un semnal luminos și un semnal de undă gravitațională, ținând cont că sursa se află la o distanță de 130 milioane de ani lumină, această diferență este atât de mică încât viteza gravitației nu poate varia în timp și nici nu poate fi sistematic mai mare sau mai mică de viteza luminii. Dacă adăugăm un câmp scalar unui tensor al teoriei gravitației, obținem două efecte generice:

  1. Există, general, un termen de exces de viteză al tensorului, care modifică (crește) propagarea vitezei undelor gravitaționale.
  2. Scara masei Planck efective se schimbă de-a lungul timpurilor cosmice, care alterează amortizarea semnalului undelor gravitaționale, pe măsură ce universul continuă expansiunea.

Faptul că viteza luminii și cea a gravitației sunt egale cu atât de mare precizie, înseamnă că toate teoriile care afectează acest tip de modificări sunt constrânse și cele mai multe dintre modelele alternative devin de domeniul viitorului imposibil.

Pentru materia întunecată, tentativele de a modifica gravitația generează efecte chiar mai negative. Cele mai multe modificări conduc la schimbarea legii forței între obiectele masive, ceea ce alterează potențialul gravitațional în regiunile spațiu-timpului cu masă. Când obiectele călătoresc cu viteza luminii, precum fotonii sau undele gravitaționale, trecând prin spațiu, acele semnale sunt întârziate, conform regulilor Relativității Generale: întârzierea de timp Shapiro. De la o distanță de 130 milioane de ani lumină, cantitatea de materie ce se suprapune întârzie acel semnal cu aproximativ trei ani, dacă imaginea standard asupra materiei negre este corectă. Însă, dacă modificăm gravitația într-un mod anume, pentru a scăpa de povara materiei negre, se produce o schimbare majoră a proprietăților de propagare a undelor gravitaționale prin spațiu.

Teoriile ce suprimă gravitația modificată de materia neagră, precum Bekenstein’s TeVeS sau Moffat’s MoG/Scalar-Tensor-Vector, susțin proprietatea undelor gravitaționale de a se propaga diferit pe anumite scări geodezice – căi diferite ale spațiu-timpului – față de cele urmate de fotoni și neutrini. Pe scurt, undele gravitaționale ar trebui să călătorească de-a lungul căilor definite de masa efectivă: materia normală plus efectele care emulează materia întunecată. Asta ar conduce la o diferență în timpul de sosire ale semnalelor – fotoni și unde gravitaționale – de aproximativ 800 zile, în loc de cele 1,7 secunde observate. Așadar, scenariile cosmologice ce nu includ materia neagră devin caduce.

Când undele gravitaționale și fotonii (unde electromagnetice) trec prin spațiu, ele sunt afectate de curbura și expansiunea spațiului în exact același mod. Acesta este adevărul, atâta timp cât relativitatea generală va fi teoria acceptată a gravitației. Dacă modificăm această teorie, încercând să eliminăm nevoia de materie neagră și energie neagră, spre exemplu – undele gravitaționale sunt afectate numai de materie/parte a materiei, în timp ce efectele modificării ating fotonii și alte particule. Pentru că undele gravitaționale și semnalele luminoase provenite din fuziunea neutronică stelară ajung cam în același timp, ele călătoresc cu viteze similare prin spațiu și suferă întârzieri ale propagării, în cantități similare. Această clarificare este de ajuns pentru a confirma modelul preexistent.

Mai sunt însă, câteva modele conturate, care ar putea păstra speranța gravitației modificate, cum ar fi teoriile gravitației non-locale (unde efectele gravitaționale și locațiile maselor nu se potrivesc) sau teoriile în care undele gravitaționale și undele electromagnetice se supun unor seturi diferite de reguli. Dar chiar și aceste idei sunt sever constrânse de către noile observații gravitaționale și necesită realizarea unor mimici foarte apropiate de cele ale materiei negre și energiei negre, pentru a supraviețui. Gravitația modificată nu este încă de domeniul trecutului, dar multe dintre marile sale speranțe au fost ruinate.

Einstein, cu teoria sa în original, în formă nemodificată, rămâne de bază.

By Ethan Siegel; Sursa:  www.medium.com

Traducere și adaptare: Ciprian Crișan

 


Fuziunea a două stele neutronice confirmă relativitatea generală
Versiune audio - via Ruxandra Munteanu

11 DESCOPERIRI ȘTIINȚIFICE CARE AU MODELAT ÎNȚELEGEREA ACTUALĂ A UNIVERSULUI

Cu exact un secol în urmă, concepția asupra Universului era cu totul diferită față de cea actuală. Stelele din interiorul Căii Lactee și distanțele între ele erau cunoscute, însă imaginea unui Univers conceput ca fiind static, se limita la dimensiunea calculată a galaxiei noastre, obiectele din adâncime părând să aparțină structurii acestuia. Teoria graviației a lui Newton guverna înțelegerea cosmosului, nefiind încă depășită de teoria revoluționară a lui Einstein, iar idei științifice precum Big-Bang-ul, materia neagră și energia neagră nu apăruseră. Fiecare decadă, începând de acum un veac, a fost marcată prin avans sau salturi conceptuale și tehnologice semnificative, până în zilele noastre și fiecare asemenea avans a condus treptat la modelarea înțelegerii științifice a Universului din prezent.

Anii 1910 – Confirmarea Teoriei lui Einstein . Relativitatea Generală a fost faimoasă pentru că a oferit explicații pe care gravitația newtoniană nu le-a putut da: precesia orbitei lui Mercur în jurul Soarelui. Dar nu este suficient ca o teorie să explice ceva deja observat; trebuie să poată oferi predicții asupra a ceva ce nu a fost încă văzut. În timp ce multe asemenea predicții au fost confirmate de-a lungul secolului trecut, precum dilatarea gravitațională a timpului, deplasarea spre roșu datorită gravitației etc. – prima asemenea confirmare a fost cea a curbării luminii stelare, realizată în timpul unei eclipse solare totale, observată de Eddington și colaboratorii săi, în 1919 – ce confirma teoria lui Einstein și infirma teoria lui Newton. Din acest punct, înțelegerea asupra Universului se va modifica substanțial.

Anii 1920 – Încă nu știam de prezența unui Univers mult mai mare, dincolo de granițele Căii Lactee, dar totul s-a schimbat odată cu contribuția științifică a lui Edwin Hubble. În timp ce observa câteva nebuloase spiralate pe cer, Hubble a reușit să fixeze individual câteva stele variabile de același tip cu cele cunoscute în Calea Lactee. Numai că strălucirea lor era atât de redusă încât ar fi trebuit să fie dispuse la milioane de ani lumină depărtare, plasându-le astfel mult mai departe în raport cu granițele galaxiei noastre. Hubble nu s-a oprit însă aici, ci a măsurat viteza de îndepărtare și distanțele pentru o duzină de galaxii, descoperind vastul Univers în expansiune pe care astăzi îl cunoaștem destul de bine.

Anii 1930 – Mult timp s-a considerat că dacă am putea măsura toată masa cuprinsă în stele și – poate, dacă am adăuga gazul și praful, am putea calcula toată materia din Univers. Totuși, prin observarea galaxiilor dintr-un cluster galactic foarte dens (precum roiul galactic Coma), Fritz Zwicky a arătat că stelele observate și ceea ce cunoaștem ca ”materie normală” (ex. atomi) erau insuficiente pentru a explica mișcările interne din cadrul roiului galactic. El a botezat materia lipsă cu numele de ”materie neagră”, însă observațiile lui Zwicky au fost ignorate până în anii 1970, când materia normală a fost mai bine cunoscută, iar materia neagră a fost arătată a fi prezentă din abundență, individual, în galaxiile aflate în rotație. Acum știm că raportul de masă între materia neagră și materia normală este de 5 la 1.

Anii 1940 – În timp ce marea majoritate a resurselor observaționale și experimentale au fost dirijate spre sateliții de spionaj, realizarea de rachete și dezvoltarea tehnologiei nucleare, fizicienii teoreticieni nu s-au oprit din studiul cosmologiei. În 1945, extrapolarea lui George Gamow aplicată universului în expansiune a condus la următoarea ipoteză: dacă Universul prezent este în expansiune și se răcește, atunci în trecut trebuie să fi fost mai fierbinte și mai dens. Mergând și mai departe în timp, trebuie să fi existat un moment în care a fost atât de fierbinte și de dens, încât atomii neutri nu se puteau forma, iar înainte nici nucleii atomici nu se puteau forma. Dacă toate acestea erau adevărate, atunci înainte chiar ca stelele să se poată forma, acel material din care Universul a început să existe trebuie să fi avut un raport specific al celor mai ușoare elemente și trebuie să fi lăsat o amprentă energetică ce permează Universul actual în toate direcțiile, având o temperatură de numai câteva grade deaupra lui zero absolut. Această concepție este astăzi cunoscută sub denumirea de ”Big-Bang” și reprezintă cea mai importantă idee a anilor 1940.

Anii 1950 – O teorie competitoare pentru ideea Big-Bang-ului a fost cea a modelului Steady-State, propusă de Fred Hoyle și susținută de alți cercetători, de-a lungul timpului. Spectaculos, ambele părți argumentează că toate elementele mai grele prezente pe Terra astăzi s-a format într-un stadiu mai timpuriu al Universului. Argumentul diferit al lui Hoyle și al colaboratorilor săi era că aceste elemente grele nu au fost create însă în timpul unei stări timpurii, fierbinți și dense ale universului, ci mai degrabă în generații anterioare de stele. Hoyle, împreună cu colaboratorii săi, Willie Fowler și Geoffrey și Margaret Burbidge, au detaliat exact cum elementele ar construi tabelul periodic prin fuziunea nucleară ce se produce în stele. Cea mai spectaculoasă a fost predicția fuziunii heliului în carbon printr-un proces care nu a fost niciodată anterior observat: procesul triplu-alfa, necesitând o nouă stare a carbonului pentru a exista. Această stare a fost descoperită de către Fowler câțiva ani după ce a fost teoretizată de Hoyle și este cunoscută sub numele de Starea Hoyle a carbonului. Din această teorie confirmată am învățat că toate elementele existente pe Terra în prezent își datorează originea tuturor generațiilor anterioare de stele.

Anii 1960 – După 20 de ani de dezbatere, observația cheie care va decide istoria Universului a fost dezvăluită: descoperirea acelei amprente energetice, rămășiță a Big-Bang-ului, sau Fondul Cosmic de Microunde. Această radiație uniformă cu valoarea 2,725K a fost descoperită în 1965 de către Anrno Penzias și Bob Wilson, nici unul dintre aceștia ne știind la început ce anume au descoperit. Însă, de-a lungul timpului, întregul spectru a acestei radiații și chiar și fluctuațiile sale au fost măsurate, arătând că universul totuși a început cu un !BANG.

Anii 1970 – La sfârșitul anului 1979, un tânăr om de știință a avut ideea vieții sale. Alan Guth, căutând o cale de rezolvare a unora dintre problemele neexplicate ale Big-Bang-ului – de ce universul era spațial atât de plat, de ce există aceeași temperatură în toate direcțiile și de ce nu sunt prezente relicve ale energiei ultra-înalte, a avut o idee strălucită, cunoscută sub numele de inflație cosmică. Aceasta spune că înainte ca Universul să existe într-o stare fierbinte și densă, se afla într-o stare de expansiune exponențială, în care toată energia era legată în țesătura spațiului însuși. Au fost necesare câteva îmbunătățiri alle ideilor inițiale ale lui Guth, pentru a crea teoria modernă a inflației, însă observațiile subsecvente – incluzând fluctuațiile din CMB, pe structura la scară largă a Universului și asupra felului în care galaxiile se formează și clusterizează – toate sunt confirmări ale predicțiilor teoriei inflației. Universul nu doar a început cu un BANG, ci a existat o stare anterioară producerii Big-Bang-ului.

Anii 1980 – S-ar putea să nu pară prea mult, dar în 1987, cea mai apropiată supernova în raport cu Terra s-a produs în peste 100 de ani. A fost, de asemenea, prima supernovă ce a survenit în momentul când dețineam detectori online capabili să identifice neutrini produși de aceste avenimente. În timp ce multe alte supernove au fost identificate în alte galaxii, nici un asemenea eveniment nu s-a produs atât de aproape, încât neutrinii să poate fi observați. Acești aproximativ 20 de neutrini marchează începutul astronomiei neutrinilor, iar descoperirile subsecvente au condus la descoperirea oscilațiilor, maselor acestora și a neutrinilor produși la distanțe mai mari de un milion de ani lumină. Detectorii actuali, în cazul următoarei supernova din galaxia noastră, ar putea detecta peste o sută de mii de neutrini.

Anii 1990 – Dacă vă gândiți că materia neagră și descoperirea modului în care Universul a început să existe au făcut mare vâlvă, atunci vă puteți imagina șocul produs în 1998 al descoperirii modului în care Universul se va sfârși. Istoric au fost imaginate trei asemenea modele pentru soarta universului: 1. expansiunea universului s-ar dovedi insuficientă în raport cu atracția gravitațională a întregului și universul va colapsa într-un Big-Crunch; 2. Expansiunea universului va fi prea mare pentru gravitația combinată a totului și disiparea în univers va fi infinită, rezultând într-un Big-Freeze (n.t. !”Iarna se apropie!”); 3. Ori ne aflăm la granița dintre cele două cazuri și rata de expansiune va scădea către zero, fără însă a atinge vreodată zero: universul critic.

Realitatea, însă, este că supernovele indepărtate îndică accelerarea expansiunii Universului prin îndepărtarea galaxiilor unele de altele. Nu numai că Universul va îngheța, dar toate galaxiile care nu sunt deja conectate unele de altele vor dispărea în cele din urmă dincolo de orizontul nostru cosmic. În afară de galaxiile grupului nostru local, nici o altă galaxie nu va interacționa cu Calea Lactee, iar soarta noastră va fi una rece și singuratică. Peste 100 de miliarde de ani nu vom mai putea vedea alte galaxii dincolo de galaxia noastră.

Anii 2000 – Descoperirea Fondului Cosmic de Microunde nu s-a încheiat în 1965, ci măsurătorile noastre asupra fluctuațiilor CMB au condus la descoperirea compoziției Universului. Imaginea modernă a Universului arată după cum urmează: 0,01% – radiație în forma fotonilor; 0,1% – neutrini, care contribuie la halourile gravitaționale ce înconjoară galaxiile și roiurile; 4,9% – materie obișnuită, ce include tot ce este compus din particule atomice; 27% – materie neagră, sau particulele misterioase, non-interactive – cu excepția gravitației, care dau Universului structura pe care o observăm; 68% – energie neagră, care este inerentă spațiului insuși.

Anii 2010 – Această decadă nu este încă încheiată, însă până acum deja au fost descoperite primele planete potențial locuibile, asemănătoare Terrei, printre miile de noi exo-planete descoperite de misiunea Kepler a NASA, printre altele. Cu toate acestea, cea mai mare descoperire a deceniului de până acum este însă detectarea directă a undelor gravitaționale prin intermediului sistemului LIGO, o confirmare epocală a imaginii asupra gravitației propusă de Einstein în 1915. La mai bine de un secol de când teoria lui Einstein a început competiția cu cea a lui Newton privind regulile gravitației în Univers, relativitatea generală a trecut toate testele de confirmare.

Povestea nu are sfârșit, pentru că sunt multe alte enigme în Univers și ceva-uri ce așteaptă a fi descoperite. Însă, acești 11 pași realizați într-un secol, ne-au facilitat înțelegerea, dinspre un univers cu o vârstă necunoscută, nu mai mare decât galaxia noastră, compus în mare parte din stele, către un univers în expansiune și răcire, a cărui motor este materia neagră, energia neagră și materia obișnuită, în care planetele locuibile ar putea fi nenumărate, un univers cu vârsta de 13,8 miliarde de ani, cu origine într-un Big-Bang, care în sine a fost produs prin inflație cosmică. Cunoaștem originea Universului nostru, soarta sa, cum arată astăzi și cum a ajuns să arate așa. Probabil că următorii 100 de ani vor conduce la multe alte salturi științifice, revoluții și surprize pentru noi toți.

Sursa: Forbes.com; By Ethan Siegel – contributor
Traducere și Adaptare: Ciprian Crișan


11 descoperiri care au modelat cunoașterea actuală
Versiune audio - via Ruxandra Munteanu

Zodiacul între ASTRONOMIE și ASTROLOGIE

Soarele a jucat dintotdeauna un rol important în multe dintre culturile vechilor civilizații antice. Pozitia sa variabilă față de celelalte stele a avut o semnificație specială. Oamenii nu știau atunci că PĂMÂNTUL este cel care își schimbă poziția, iar nu SOARELE.

In ANTICHITATE și în perioada EVULUI MEDIU, omul înclina spre o viziune GEOCENTRICĂ asupra lumii. GEOCENTRISMUL este teoria inițiată de către Aristotel și dezvoltată mai tarziu de către Hiparch și Ptolemeu, care conferea Pământului statutul de CENTRU AL UNIVERSULUI.

In 1543, Copernic a publicat cartea: ”De Revolutionibus Orbium Coelestium”, care includea referințe asupra HELIOCENTRISMULUI.  Viziunea Heliocentristă asupra lumii a devenit cunoscută când Galileo Galilei și Johannes Kepler au apărat această teorie, oferind date științifice doveditoare. Heliocentrismul, este teoria care poziționează SOARELE în centrul Universului, cu toate corpurile cerești orbitând în jurul său, sau poziționează Soarele în centrul SISTEMULUI SOLAR, cu planetele orbitand în jurul SOARELUI. Din punct de vedere stiintific nu putem alege între cele doua modele, pentru ca nu putem defini UN PUNCT DE REFERINTA STABIL ÎN UNIVERS.

Reflectând asupra mecanicii clasice, care asuma un sistem de referință absolut, Soarele și planetele sale orbitează față de CENTRUL LOR COMUN DE GRAVITATIE (Barycenter=centru de masă).  Centrul de masă este pozitionat foarte aproape de SOARE sau chiar in interiorul acestuia incat se poate spune ca Heliocentrismul este mai corect ca teorie decat Geocentrismul.

Soarele și Pământul se mișcă unul față de celălalt pe un plan eliptic. Văzut de pe Soare, acest plan conține orbita exactă a Pământului în jurul Soarelui. Dar privit de pe Pămant, acest plan este reprezentat de traiectoria aparentă pe care o urmează Soarele în timpul anului.

Zodiacul denota ciclul anual al miscarii aparente a Soarelui pe cer, printre Constelatii. Zodiacul are o vechime de peste 5000 de ani și este recunoscut ca fiind primul sistem cunoscut de coordonate ale cerului. După vechile tradiții astrologice, CALEA APARENTĂ A SOARELUI PE CER a fost împărțită în 12 zone egale sau Semne, cu o longitudine de 30 de grade. Desi, practic, oricare dintre semne poate servi ca punct de plecare al zodiacului, debutul zodiacului a fost preferat cu Soarele la început (Emisfera Nordica) în PUNCTUL ECHINOCTIULUI DE PRIMĂVARĂ. Punctul Echinoctiului de Primavara a fost in semnul (sau constelația): Aries-Berbecul.

Pe parcursul unui an, Soarele traversează toate semnele (sau constelațiile) de pe ecliptică. Aceste constelatii reprezinta personaje umane sau animale, motiv pentru care această zonă a Constelațiilor a fost numită Zodiac (din grecescul  Zooion = ciclul sau calea animalelor).

Spre deosebire de semnele zodiacului în astrologie, care au toate 30 de grade în dimensiune, constelațiile astronomice variază în dimensiuni. Oficial Soarele parcurge într-o lună fiecare constelatie, dar în realitate, aceasta se întamplă într-un interval mai larg sau mai redus.

In antichitatea timpurie, Punctul Echinocțiului de primăvară într-adevăr rezida în constelația Aries-Berbecul. Dar, de-a lungul anilor… și vorbim de o durată multimilenară, punctul echinocțiului de primăvară a avansat.

Punctul echinocțiului de primăvară se modifică față de Soare cu o rată de 50.3 secunde de arc în fiecare an, astfel încat acum Soarele rezidă în Constelatia Peștilor. Și an de an, Soarele avansează spre constelația Vărsător. Avansul punctului echinocțiului de primăvară este cauzat de mișcarea de precesie a axelor Pământului, de asemenea numită: ”precesia echinocțiilor.”

Un echinoctiu este momentul în timp în care centrul Soarelui se află exact deasupra ecuatorului Pământului. În acel moment, Soarele se afla la unul din cele două puncte de opoziție pe sfera cerească, unde ecuatorul ceresc și ecliptica se intersectează.

In prezent, Pământul are o inclinare a axei de 23.5 grade , corespunzatoare unghiului dintre Ecuator și ecliptică. Înclinarea axei Pământului variază între 22.1 si 24.5 grade, într-o perioadă de 41.000 de ani (fenomenul numit  ”oblicitate”). Precesia este schimbarea lentă și continuă a orientării axei Pământului. Această mișcare este cauzată de forțele gravitaționale ale Soarelui și Lunii asupra zonei ecuatoriale a Pamântului în rotație (Pământul nu este o sferă perfectă, ci un sferoid turtit).  Este ca o miscare a unui titirez. Din cauza precesiei și oblicității, axa Pământului urmează acum o formă conică cu o rază unghiulară de 23.5 grade, în jurul polului ecliptic.

Ciclul precesiei se realizează într-o perioadă de 25.800 ani și consecința este o deplasare polară și schimbarea polilor pe bolta cerească.

Astfel, în jurul anului 2800 I.Chr, ‘Thuban’ or ‘alfa Draconis’ a fost steaua polului Nord. În prezent, Polul Nord ceresc este la o depărtare de numai un grad față de ”Polaris” sau ”alfa Ursae Minoris”. Viitoarele stele polare sunt: către anul 4145: ”Errai” sau ”gamma Cephei”, pe la 7530: ”Alderamin” sau ”alpha Cephei” și in jurul anului 14000, ”Vega” sau ”alpha Lyra”, însă niciodată mai aproape de 5 grade față de pol. În jurul anului 27.800, ”Polaris” va indica din nou polul nord.

În ciuda modificării punctului echinocțiului de primavară, Astrologia a preferat sa rețină clasificarea originală, astfel că Soarele ”oficial rezidă” și acum în ”Aries-Berbec”, la începutul primăverii.

Sfârșitul episodului 2. Pentru că orice internaut al zilelor noastre vrea ”respect”, cu respect vă așteptăm, foarte curând, la episodul 3 al poveștii unui război de peste 2000 de ani, dintre astronomie și astrologie!

Planetariul Baia Mare