11 DESCOPERIRI ȘTIINȚIFICE CARE AU MODELAT ÎNȚELEGEREA ACTUALĂ A UNIVERSULUI

Cu exact un secol în urmă, concepția asupra Universului era cu totul diferită față de cea actuală. Stelele din interiorul Căii Lactee și distanțele între ele erau cunoscute, însă imaginea unui Univers conceput ca fiind static, se limita la dimensiunea calculată a galaxiei noastre, obiectele din adâncime părând să aparțină structurii acestuia. Teoria graviației a lui Newton guverna înțelegerea cosmosului, nefiind încă depășită de teoria revoluționară a lui Einstein, iar idei științifice precum Big-Bang-ul, materia neagră și energia neagră nu apăruseră. Fiecare decadă, începând de acum un veac, a fost marcată prin avans sau salturi conceptuale și tehnologice semnificative, până în zilele noastre și fiecare asemenea avans a condus treptat la modelarea înțelegerii științifice a Universului din prezent.

Anii 1910 – Confirmarea Teoriei lui Einstein . Relativitatea Generală a fost faimoasă pentru că a oferit explicații pe care gravitația newtoniană nu le-a putut da: precesia orbitei lui Mercur în jurul Soarelui. Dar nu este suficient ca o teorie să explice ceva deja observat; trebuie să poată oferi predicții asupra a ceva ce nu a fost încă văzut. În timp ce multe asemenea predicții au fost confirmate de-a lungul secolului trecut, precum dilatarea gravitațională a timpului, deplasarea spre roșu datorită gravitației etc. – prima asemenea confirmare a fost cea a curbării luminii stelare, realizată în timpul unei eclipse solare totale, observată de Eddington și colaboratorii săi, în 1919 – ce confirma teoria lui Einstein și infirma teoria lui Newton. Din acest punct, înțelegerea asupra Universului se va modifica substanțial.

Anii 1920 – Încă nu știam de prezența unui Univers mult mai mare, dincolo de granițele Căii Lactee, dar totul s-a schimbat odată cu contribuția științifică a lui Edwin Hubble. În timp ce observa câteva nebuloase spiralate pe cer, Hubble a reușit să fixeze individual câteva stele variabile de același tip cu cele cunoscute în Calea Lactee. Numai că strălucirea lor era atât de redusă încât ar fi trebuit să fie dispuse la milioane de ani lumină depărtare, plasându-le astfel mult mai departe în raport cu granițele galaxiei noastre. Hubble nu s-a oprit însă aici, ci a măsurat viteza de îndepărtare și distanțele pentru o duzină de galaxii, descoperind vastul Univers în expansiune pe care astăzi îl cunoaștem destul de bine.

Anii 1930 – Mult timp s-a considerat că dacă am putea măsura toată masa cuprinsă în stele și – poate, dacă am adăuga gazul și praful, am putea calcula toată materia din Univers. Totuși, prin observarea galaxiilor dintr-un cluster galactic foarte dens (precum roiul galactic Coma), Fritz Zwicky a arătat că stelele observate și ceea ce cunoaștem ca ”materie normală” (ex. atomi) erau insuficiente pentru a explica mișcările interne din cadrul roiului galactic. El a botezat materia lipsă cu numele de ”materie neagră”, însă observațiile lui Zwicky au fost ignorate până în anii 1970, când materia normală a fost mai bine cunoscută, iar materia neagră a fost arătată a fi prezentă din abundență, individual, în galaxiile aflate în rotație. Acum știm că raportul de masă între materia neagră și materia normală este de 5 la 1.

Anii 1940 – În timp ce marea majoritate a resurselor observaționale și experimentale au fost dirijate spre sateliții de spionaj, realizarea de rachete și dezvoltarea tehnologiei nucleare, fizicienii teoreticieni nu s-au oprit din studiul cosmologiei. În 1945, extrapolarea lui George Gamow aplicată universului în expansiune a condus la următoarea ipoteză: dacă Universul prezent este în expansiune și se răcește, atunci în trecut trebuie să fi fost mai fierbinte și mai dens. Mergând și mai departe în timp, trebuie să fi existat un moment în care a fost atât de fierbinte și de dens, încât atomii neutri nu se puteau forma, iar înainte nici nucleii atomici nu se puteau forma. Dacă toate acestea erau adevărate, atunci înainte chiar ca stelele să se poată forma, acel material din care Universul a început să existe trebuie să fi avut un raport specific al celor mai ușoare elemente și trebuie să fi lăsat o amprentă energetică ce permează Universul actual în toate direcțiile, având o temperatură de numai câteva grade deaupra lui zero absolut. Această concepție este astăzi cunoscută sub denumirea de ”Big-Bang” și reprezintă cea mai importantă idee a anilor 1940.

Anii 1950 – O teorie competitoare pentru ideea Big-Bang-ului a fost cea a modelului Steady-State, propusă de Fred Hoyle și susținută de alți cercetători, de-a lungul timpului. Spectaculos, ambele părți argumentează că toate elementele mai grele prezente pe Terra astăzi s-a format într-un stadiu mai timpuriu al Universului. Argumentul diferit al lui Hoyle și al colaboratorilor săi era că aceste elemente grele nu au fost create însă în timpul unei stări timpurii, fierbinți și dense ale universului, ci mai degrabă în generații anterioare de stele. Hoyle, împreună cu colaboratorii săi, Willie Fowler și Geoffrey și Margaret Burbidge, au detaliat exact cum elementele ar construi tabelul periodic prin fuziunea nucleară ce se produce în stele. Cea mai spectaculoasă a fost predicția fuziunii heliului în carbon printr-un proces care nu a fost niciodată anterior observat: procesul triplu-alfa, necesitând o nouă stare a carbonului pentru a exista. Această stare a fost descoperită de către Fowler câțiva ani după ce a fost teoretizată de Hoyle și este cunoscută sub numele de Starea Hoyle a carbonului. Din această teorie confirmată am învățat că toate elementele existente pe Terra în prezent își datorează originea tuturor generațiilor anterioare de stele.

Anii 1960 – După 20 de ani de dezbatere, observația cheie care va decide istoria Universului a fost dezvăluită: descoperirea acelei amprente energetice, rămășiță a Big-Bang-ului, sau Fondul Cosmic de Microunde. Această radiație uniformă cu valoarea 2,725K a fost descoperită în 1965 de către Anrno Penzias și Bob Wilson, nici unul dintre aceștia ne știind la început ce anume au descoperit. Însă, de-a lungul timpului, întregul spectru a acestei radiații și chiar și fluctuațiile sale au fost măsurate, arătând că universul totuși a început cu un !BANG.

Anii 1970 – La sfârșitul anului 1979, un tânăr om de știință a avut ideea vieții sale. Alan Guth, căutând o cale de rezolvare a unora dintre problemele neexplicate ale Big-Bang-ului – de ce universul era spațial atât de plat, de ce există aceeași temperatură în toate direcțiile și de ce nu sunt prezente relicve ale energiei ultra-înalte, a avut o idee strălucită, cunoscută sub numele de inflație cosmică. Aceasta spune că înainte ca Universul să existe într-o stare fierbinte și densă, se afla într-o stare de expansiune exponențială, în care toată energia era legată în țesătura spațiului însuși. Au fost necesare câteva îmbunătățiri alle ideilor inițiale ale lui Guth, pentru a crea teoria modernă a inflației, însă observațiile subsecvente – incluzând fluctuațiile din CMB, pe structura la scară largă a Universului și asupra felului în care galaxiile se formează și clusterizează – toate sunt confirmări ale predicțiilor teoriei inflației. Universul nu doar a început cu un BANG, ci a existat o stare anterioară producerii Big-Bang-ului.

Anii 1980 – S-ar putea să nu pară prea mult, dar în 1987, cea mai apropiată supernova în raport cu Terra s-a produs în peste 100 de ani. A fost, de asemenea, prima supernovă ce a survenit în momentul când dețineam detectori online capabili să identifice neutrini produși de aceste avenimente. În timp ce multe alte supernove au fost identificate în alte galaxii, nici un asemenea eveniment nu s-a produs atât de aproape, încât neutrinii să poate fi observați. Acești aproximativ 20 de neutrini marchează începutul astronomiei neutrinilor, iar descoperirile subsecvente au condus la descoperirea oscilațiilor, maselor acestora și a neutrinilor produși la distanțe mai mari de un milion de ani lumină. Detectorii actuali, în cazul următoarei supernova din galaxia noastră, ar putea detecta peste o sută de mii de neutrini.

Anii 1990 – Dacă vă gândiți că materia neagră și descoperirea modului în care Universul a început să existe au făcut mare vâlvă, atunci vă puteți imagina șocul produs în 1998 al descoperirii modului în care Universul se va sfârși. Istoric au fost imaginate trei asemenea modele pentru soarta universului: 1. expansiunea universului s-ar dovedi insuficientă în raport cu atracția gravitațională a întregului și universul va colapsa într-un Big-Crunch; 2. Expansiunea universului va fi prea mare pentru gravitația combinată a totului și disiparea în univers va fi infinită, rezultând într-un Big-Freeze (n.t. !”Iarna se apropie!”); 3. Ori ne aflăm la granița dintre cele două cazuri și rata de expansiune va scădea către zero, fără însă a atinge vreodată zero: universul critic.

Realitatea, însă, este că supernovele indepărtate îndică accelerarea expansiunii Universului prin îndepărtarea galaxiilor unele de altele. Nu numai că Universul va îngheța, dar toate galaxiile care nu sunt deja conectate unele de altele vor dispărea în cele din urmă dincolo de orizontul nostru cosmic. În afară de galaxiile grupului nostru local, nici o altă galaxie nu va interacționa cu Calea Lactee, iar soarta noastră va fi una rece și singuratică. Peste 100 de miliarde de ani nu vom mai putea vedea alte galaxii dincolo de galaxia noastră.

Anii 2000 – Descoperirea Fondului Cosmic de Microunde nu s-a încheiat în 1965, ci măsurătorile noastre asupra fluctuațiilor CMB au condus la descoperirea compoziției Universului. Imaginea modernă a Universului arată după cum urmează: 0,01% – radiație în forma fotonilor; 0,1% – neutrini, care contribuie la halourile gravitaționale ce înconjoară galaxiile și roiurile; 4,9% – materie obișnuită, ce include tot ce este compus din particule atomice; 27% – materie neagră, sau particulele misterioase, non-interactive – cu excepția gravitației, care dau Universului structura pe care o observăm; 68% – energie neagră, care este inerentă spațiului insuși.

Anii 2010 – Această decadă nu este încă încheiată, însă până acum deja au fost descoperite primele planete potențial locuibile, asemănătoare Terrei, printre miile de noi exo-planete descoperite de misiunea Kepler a NASA, printre altele. Cu toate acestea, cea mai mare descoperire a deceniului de până acum este însă detectarea directă a undelor gravitaționale prin intermediului sistemului LIGO, o confirmare epocală a imaginii asupra gravitației propusă de Einstein în 1915. La mai bine de un secol de când teoria lui Einstein a început competiția cu cea a lui Newton privind regulile gravitației în Univers, relativitatea generală a trecut toate testele de confirmare.

Povestea nu are sfârșit, pentru că sunt multe alte enigme în Univers și ceva-uri ce așteaptă a fi descoperite. Însă, acești 11 pași realizați într-un secol, ne-au facilitat înțelegerea, dinspre un univers cu o vârstă necunoscută, nu mai mare decât galaxia noastră, compus în mare parte din stele, către un univers în expansiune și răcire, a cărui motor este materia neagră, energia neagră și materia obișnuită, în care planetele locuibile ar putea fi nenumărate, un univers cu vârsta de 13,8 miliarde de ani, cu origine într-un Big-Bang, care în sine a fost produs prin inflație cosmică. Cunoaștem originea Universului nostru, soarta sa, cum arată astăzi și cum a ajuns să arate așa. Probabil că următorii 100 de ani vor conduce la multe alte salturi științifice, revoluții și surprize pentru noi toți.

Sursa: Forbes.com; By Ethan Siegel – contributor
Traducere și Adaptare: Ciprian Crișan


11 descoperiri care au modelat cunoașterea actuală
Versiune audio - via Ruxandra Munteanu

CUM VOR ARĂTA PRIMELE FOTOGRAFII ALE UNOR GĂURI NEGRE?

Această imagine în formă de semilună se potrivește cel mai bine observațiilor asupra lui Sagittarius A, gaura neagră supermasivă din centrul galaxiei noastre - conform unui studiu din ianuarie 2013. CREDIT: Kamruddin/Dexter

Această imagine în formă de semilună se potrivește cel mai bine observațiilor asupra lui Sagittarius A, gaura neagră supermasivă din centrul galaxiei noastre – conform unui studiu din ianuarie 2013. CREDIT: Kamruddin/Dexter

O gaură neagră gigantă este considerată a se afla în centrul galaxiei noastre Calea Lactee, dar nu a fost niciodată văzută. Acum astronomii oferă o predicție privind cum vor arăta primele fotografii ale unor găuri negre ce vor fi făcute cu o tehnologie care va fi perfectată foarte curând.

În particular – cercetătorii au ajuns la concluzia că acele imagini ale unei găuri negre – mai precis granițele acestora – vor avea o formă de semilună – mai degrabă decât forma de pată de cerneală ce este de obicei promisă.

Prin modelarea aspectului probabil al acestor imagini, cercetătorii spun să se pregătesc să interpreteze fotografiicel ce vor deveni curând disponibile prin intermediul telescoapelor aflate acum în construcție.

”Nimeni nu a reușit să surprindă o imagine a unei găuri negre”, a precizat Ayman Bin Kamruddin, student la Universitatea Berkeley din California, care a prezentat un poster al cercetării acum două săptămâni, la Long Beach – California – la a 221-a intâlnire a Societății Astronomice Americane. ”Până acum a fost imposibil pentru că găurile negre sunt prea mici pe cer. Chiar acum obținem ceva detalii despre structură, dar nu avem încă o imagine”.

Găurile Negre sunt invizibile în sine, desigur, deoarece nici chiar lumina nu poate scăpa din capcanele sale gravitaționale. Cu toate acestea, granițele unei găuri negre – punctul fără întoarcere numit orizontul evenimentului – ar trebui să fie vizibil prin radiația emisă de materia prăbușită în gaura neagră.

”Împrejurimile imediate ale unei găuri negre au o mulțime de evenimente fizice interesante ce se derulează acolo și sunt emițătoare de lumină”, a spus Kamruddin. ”Tehnic vorbind, nu vedem exact gaura neagră, dar obținem o rezolvare efectivă a orizontului evenimentului”.

Un nou proiect numit ”Event Horizon Telescope” combină puterea de rezoluție a numeroase antene ale unei rețele mondiale de telescoape radio pentru a ”vedea” obiecte care altfel ar fi prea mici pentru a le urmări.

”Telescopul Event Horizon este primul instrument capabil să rezolve scalări comparabile cu dimensiunea unui orizont al evenimentului unei găuri negre”, a precizat colaboratorul lui Kamruddin la Universitatea Berkeley, astronomul Jason Dexter. ”Există o șansă destul de mare să obținem primele asemenea imagini în următorii cinci ani”.

Telescopul Event Horizon deja a obținut câteva măsurători preliminare ale obiectului numit Sagittarius A din, situat în centrul galaxiei Calea Lactee.

Kamruddin și Dexter au comparat aceste informații cu diverse modele fizice și au găsit că imaginile se potrivesc cel mai bine sunt cele cu aspect de semilună, mai degrabă de cât formele ciculare cumite ”Gaussiene asimetrice” ce au fost folosite anterior în modele.

Forma de semilună iese din gogoașa plată, numită disc de acumulare, format din materia ce orbitează o gaură neagră în drumul său spre prăbușire. Pe măsură ce gazul se rotește în jurul găurii negre, o parte a discului devine vizibilă dinspre Terra și lumina sa devine mai strălucitoare datorită unui proces numit pulsare Doppler. Cealaltă parte, reprezentând gazul îndepărtat, devine mai vagă, datorită acestui efect.

În centrul semilunei este un cerc întunecat numit umbra găurii negre, care reprintă gaura neagră în sine – un obiect incredibil de dens, unde spațiiul-timpul are proprietăți speciale.

”Există un fenomen de îndoire extremă a luminii datorată relativității generale și câmpului gravitațional extrem de puternic”, spune Kamruddin.

Cunoscând că acest modelu de semilună se potrivește cel mai bine cu informațiile culese – cercetătorii pot alege între diferitele modele ce descriu fizica evenimentelor din jurul găurii negre. În cele din urmă astronomii speră să poată utiliza primele fotografii ale obiectului Sagittarius A pentru a putea estima masa gingantei găuri negre din centrul galaxiei noastre.

”Chiar și numai obținerea unei imagini în sine este extraordinară”, a spus Kamruddin. ”Aceasta va oferi confirmarea directă a evenimentului orizontului, care a fost prezis dar nimeni de fapt nu l-a văzut. Posibilitatea de a-l vedea s-ar putea concretiza în modificarea puțin a manualelor de fizică”.

 Sursa: Space.com

 

Mai multe găuri negre hoinare s-ar putea perinda prin galaxia noastră!

Avem de-a face cu o nouă teorie a găurii negre hoinare, care sperăm că nu va poziționa ziua judecății de apoi pe o nouă tangentă. Studii recente sugerează însă existența a sute de găuri negre masive rezultate în perioada timpurie a Universului în urma construcției galaxiilor, care s-ar perinda prin Calea Lactee. Astrofizicienii Ryan O’Leary  și Avi Loeb afirmă că găurile negre hoinare erau inițial poziționate în centrul galaxiilor minuscule, de masă scăzută. De-a lungul miliardelor de ani, acele galaxii pitice s-au zdrobit reciproc pentru a forma galaxii mari și întregi precum Calea Lactee. Ei au prezis de asemenea că Terra ar trebui să fie în siguranță, deoarece aceste găuri negre hoinare rezidă probabil la mii de ani lumină depărtare.

”Aceste găuri negre sunt relicve ale trecutului Căii Lactee”, a spus Loeb de la Centrul pentru Astrofizică Harward Smithsonian. ”Puteți spune că noi suntem arheologii care studiem acele relicve pentru a învăța despre istoria galaxiilor și despre istoria formării găurilor negre în universul timpuriu”.

Astronomii spun că dacă aceste găuri negre hoinare pot fi localizate, ele ar putea furniza indicii despre formarea Căii Lactee.

Teoria previzionează că de fiecare dată când două proto-galaxii cu găuri negre centrale intră în coliziune, găurile lor negre se unesc pentru a forma o unică gaură neagră relicvă. În timpul unificării, emisia direcțională a radiației gravitaționale ar putea genera un recul al găurii negre. O lovitură tipică ar direcționa cu viteză gaura neagră spre exterior destul de rapid cât să evadeze din galaxia pitică gazdă, dar nu destul de rapid cât să părăsească complet vecinătatea galactică. Ca rezultat, asemenea găuri negre ar putea fi în preajmă în zilele noastre în imediada vecinătate a haloului Căii Lactee.

Această teorie este oarecum similară cu altă teorie a găurilor regre hoinare, emisă de Universitatea Vanderbilt, unde o simulare a unui supercomputer a demonstrat faptul că coliziunea unor găuri negre create în clustere globulare vor fi aruncate din casa lor și lăsate să hoinărească prin galaxie. Astronomii le-au căutat ani de zile și după eforturi atât de intense, au reușit să identifice doar câteva tentative de candidate.

Însă Loeb și O’Leary afirmă că sute de asemenea găuri negre hoinare ar putea exista la periferia Căii Lactee, fiecare conținând masa a 1.000 – 100.000 de sori. Acestea ar fi dificil de identificat pentru că o gaură neagră este vizibilă numai când înghite sau agregă materie. Cu toate acestea, ar putea fi puse pe un semn indicator. Un cluster stelar înconjurător ar putea fi smus dintr-o galaxie pitică atunci când o gaură neagră evadează. Doar stelele cele mai apropiate de gaura neagră vor fi tractate cu ea, așa încât clusterul ar fi foarte compact.

Cu toate acestea, determinarea ar fi dificilă. Din cauza dimensiunii mici a clusterului pe cer, și aparența acestuia ca fiind o singură stea, astronomii ar trebui să privească cu mult mai multă atenție la indiciile existenței și originii acestuia. Spre exemplu, spectrul său ar putea arăta că stele multiple sunt prezente, acestea producând împreună linii spectrale largi.

Stelele din cluster s-ar mișca rapid, căile lor fiind influențate de gravitația găurii negre. O’Leary și Loeb afirmă că acum – dacă știu ce au de căutat, astronomii ar trebui să înceapă să scaneze cerul, în căutarea unei populații de clustere stelare compacte în haloul Căii Lactee.

Numărul găurilor negre hoinare din galaxia noastră va depinde de cât de multe blocuri de construcție proto-galactice au conținut găuri negre în miezul lor și cum aceste protogalaxii s-au unit pentru a forma Calea Lactee. Indentificarea și studierea lor pot oferi indicii importante asupra istoriei galaxiei noastre.

 Sursa: UniverseToday

Observatorul stratosferic al NASA – SOFIA – va ajuta la dezlegarea misterelor galaxiei noastre

Cum a fost posibil ca milioane de stele tinere să se formeze în centrul galaxiei noastre Calea Lactee, în prezența unei găuri negre enorme, cu masa de 4 milioane de ori mai mare ca a soarelui nostru? Acesta și alte subiecte importante își vor găsi răspuns în cadrul misiunii SOFIA a NASA, care este programată să realizeze în lunile următoare primele măsurători științifice.

SOFIA (Stratospheric Observatory for Infrared Astronomy – Observator stratosferic pentru Astronomia în infraroșu), un avion liner cu reacție 747SP modificat, este cel mai mare observator aerian din lume. Acesta va zbura în stratorsferă, la o altitudine de aproape 14 kilometri, trei sau patru nopți pe săptămână, pentru următorii 20 de ani, rezultând probabil peste 2800 de zboruri. Misiunea telescopului infraroșu este să detecteze mai degrabă radiația fierbinte decât lumina vizibilă. Condus de piloți ai NASA, cele mai multe croaziere ale acestui telescop zburător vor avea durata între 8 și 10 ore, fiecare.

Telescopul SOFIA va oferi cea mai clară panoramă a centrului galaxiei noastre Calea Lactee în lungimi de undă din regiunea infraroșu a spectrului electromagnetic, cu o sensibilitate de 50 și până la 100 de ori mai mare față de aceea a ochiului uman. Aceste lungimi de undă nu reușesc să pătrundă în atmosfera noastră, dar telescopul SOFIA poate detecta această energie infraroșie invizibilă pentru că zboară deasupra zonei cu vapori de apă din atmosferă.

Mare parte a radiaţiei din regiunea situată în vecinătatea găurii negre şi a centrului galactic, aflată la 26.000 de ani depărtare, este emisă pe aceste lungimi de unde. Milioane de stele tinere, grupate foarte apropiat în această regiune, sunt estompate de către enorme cantităţi de praf dar pot fi uşor observate în infraroşu, deoarece lumina în infraroşu poate penetra praful. Aici se produc mai multe formări de stele decât oriunde altundeva în galaxie.

„Vom privi către centrul galaxiei, atât cât vom putea”, a precizat Eric Becklin, profesor emerit în fizică şi astronomie de la UCLA şi consultant ştiinţific şef pentru SOFIA. „Cu SOFIA, vom culege informaţii pe care nu le-am putea obţine în nici un alt mod”.

Tehnologia infraroşu a SOFIA depăşeşte cu mult pe cea utilizată anterior de telescopul aerian al NASA, respectiv KUIPER, primul laborator astronomic aerian din lume, care a realizat peste 1400 de zboruri prin atmosfera superioară a Pământului, între anii 1975-1995.

„Inovaţia la SOFIA o reprezintă noua instrumentaţie. SOFIA are cateva sute de detectori de imagine în infraroşu şi un telescop de 2,5 metri. În comparaţie, KUIPER avea cam 20 de detectori de imagine infraroşu şi un telescop de 0,9 metri. Abilitatea noastră de a face ştiinţă în stratosferă a crescut substanţial, SOFIA fiind un observator perfecţionat”, a mai spus Becklin.

Calea Lactee are un centru galactic relativ mic, după Becklin, care notează că în timp ce găurile negre din centrul altor galaxii pot avea mase de miliarde de ori mai mari ca a soarelui nostru, cea din centrul galaxiei noastre are numai 4 milioane de mase solare.

„SOFIA ne oferă oportunitatea de a înţelege fizica fenomenor ce au loc acolo, studiindu-le în detaliu”, a continuat Becklin. „Eu cred că vom putea realiza foarte bine această cercetare cu SOFIA”.

Studiile realizate de cercetătorii de la UCLA au dezvăluit că formarea stelelor se realizează în prezenţa imediată a unei găuri negre supermasive.

„Presupunerea anterioară a fost că proximitatea unei găuri negre va face imposibilă formarea unei stele, că forţele mareice nu vor permite colapsul unui nor de gaz şi praf pentru a forma o stea. Dar acest lucru totuşi se întâmplă, la numai un an lumină distanţă de gaura neagră”, a afirmat Mark Morris, profesor de fizică şi astronomie la UCLA şi co-preşedinte al comitetului director ştiinţific al misiunii SOFIA, care va participa la zborurile preconizate. „Încercăm să înţelegem, prin observaţii ce utilizează deopotrivă lungimi de undă scurte şi lungi în infraroşu, ce se întâmplă cu praful şi şi gazul stelar de o manieră care să permită formarea unei stele. Avem deja câteva idei.”

Stelele din apropierea găurii negre pot fi observate de la sol pe lungimi de undă mai scurte – de la observatorul W.M, Keck, din Hawaii, spre exemplu, dar studierea prafului emis de către radiaţia de la aceste stele necesită lungimi de undă mai mari, în infraroşu.

„Praful este materia din care sunt formate stelele şi, deopotrivă, materia din care noi suntem formaţi”, afirmă Becklin. „Înţelegerea modului în care stelele se formează în prezenţa prafului şi a gazului este foarte importantă şi ne conduce către cunoaşterea formării propriului sistem solar şi a răspunsului la întrebarea legată de prezenţa noastră pe Terra. Praful şi gazul sunt carămizile de bază ale planetelor şi ale biosferei noastre. Sunt extrem de importante”.

”Nu putem observa planete în centrul galactic – acesta este mult prea departe – dar putem vedea praf în jurul stelelor nou născute și știm că praful este destinat formării planetelor”, a mai precizat Morris. ”Noi putem studia praful și să vedem din ce este compus, iar cunoscându-i compoziția și mărimea granulară, putem modela istoria revoluționară a prafului și îi putem determina grosimea. Mare parte din energia sosită din centrul galactic provine de la praf. Praful absoarbe lumina solară și o re-emite ca și energie în infraroșu; acesta este motivul pentru care observațiile noastre sunt concentrate pe spectrul infraroșu.”

Cantitatea de praf din centrul galactic, cu o întindere de peste 500 de ani lumină, cuprinde probabil un milion de mase solare, a precizat Morris.

”Aș dori să înțeleg care este efectul produs de către gaura neagră asupra stelelor tinere și care este mecanismul conducător acolo”, a adăugat Becklin. ”Noi credem că este materia ce cade în gaura neagră, dar aș dori să știu dacă putem cuantifica și înțelege formarea stelelor și cum ajung stelele foarte tinere să se formeze în această regiune; vorbim de un puzzle astronomic nerezolvat de multă vreme”.

”Formarea stelelor în această regiune este diferită față de alte zone din galaxie pentru că aici gazul este mult mai turbulent, mai fierbinte și mai dens decât în colțul nostru de galaxie, de pildă.”, a spus Morris.

”Oare norii de gaz interstelar formează stele sau se disipează? Depinde de cât de multă energie se află în nor”, răspunde Morris, care precizează că SOFIA va măsura conținutul energetic al mediului interstelar, gazul și praful care inundă spațiul interstelar.

”SOFIA poate face ceva ce puține alte observatoare pot realiza și acest ceva este studiul câmpurilor magnetice”, a spus Becklin. ”Există foarte multe fenomene care se produc chiar în centrul galaxiei și pe care noi nu le înțelegem foarte bine. Aceasta este zona în care Marc (Morris) a făcut multă cercetare. SOFIA poate surprinde câmpurile magnetice din regiunile centrului galactic, acolo unde este praf. Cred că platforma noastră este unica ce plănuiește să facă asemenea măsurători.”

Formarea stelelor este puternic afectată de prezența unui câmp magnetic. Un câmp magnetic destul de puternic poate preveni colapsul unui nor pentru a forma o stea, a explicat Morris.

”Nu știm aproape nimic despre câmpurile magnetice, decât că există o prezență magnetică puternică în centrul galactic. Dorim să știm cât de puternic este acest câmp magnetic și ce fel de efecte produce”.

Becklin și Morris speră de asemenea să afle care sunt sursele energetice ale centrului galactic, și cum acele surse energetice pătrund prin mediul interstelar, inclusiv praful și sunt radiate departe către restul universului.

SOFIA, care decolează de la Centrul de Operațiuni Aeriene al Dryden al NASA, din Palmdale, Calif, poate duce la bord 10-15 oameni într-o cabină presurizată, separată de telescop. SOFIA este un program de cooperare între NASA și Centrul Aerospațial German (DLR)

Mai multe informații despre acest program:  www.sofia.usra.edu.

Sursa: ScienceDaily (Aug. 25, 2010)

Astronomie vs. astrologie – calendarul astronomic versus calendarul astrologic

Constelațiile emisferei nordice sunt ilustrări encodate ale unor legende, povestiri deosebit de frumoase transpuse pe cer. Noi credem că Universul este viu, că semințele vieții se perindă prin Univers prinzându-se puternic acolo unde există condiții și rațiunea suficientă a dezvoltării vieții. Acest crez nu este neapărat utopic, nu include și nici nu exclude alte paradigme ce țin de existența spirituală a omului. Așa numitul război dintre astronomie și astrologie este o continuare nu a disputei universalelor, ci mai degrabă un efort al astronomiei de a se sustrage confuziei cu astrologia în conștiința audienței generale, a publicului larg.

Astrologia, în zilele noastre … este nu mai mult (credem noi!) decât o afacere, sperăm că veți admite asta. Nimeni nu-ți va spune ce ți se va întâmpla astăzi, așa moca, ca și cum te-ai duce la o ghicitoare benevolentă. Cine îți spune, îți spune pentru că e trendy, dă o culoare de fazan unor rubrici bine mediatizate, stârnește puțin umorul în tine și, una peste alta, chiar dacă ți se ghicește ziua în care vei muri, acea zi va fi extraordinară și palpitantă pentru tine (pen că e ultima, nu-i așa?), iar la sfârșitul ei, dacă nu se va întâmpla, înseamnă că … ai modificat istoria prin faptele tale! Aceasta este o opinie personală (oricine aș fi eu!), nu implică comunitatea științifică!

Astronomia este o știință care probabil intervine mult mai rar în viața Dumneavoastră, decât astrologia (care e mai băgăreață), însă este o știință limită, de graniță, care în fiecare zi oferă descoperiri noi, dovezi, fapte, cifre … La nivel fundamental, e construită pe modele cosmologice care sunt mai mult sau mai puțin viabile! Dar primează demontrația, chiar dacă uneori este vorba de reducerea la absurd și atât! La celălalt capăt al sforii este astrologia pentru care distincția între ipoteză și ipotenuză este minimă, uneori  un fel de vax albina! Veți spune că astronomia este prea complicată pentru a suscita interesul și că astrologia, pentru că se ocupă atât de mult de personalitatea și destinul individului, este mai bazată, mai pusă pe treabă, mai de actualitate. Admitem influențele pe care le poate avea Luna asupra Pământului … De ce să nu admitem alte influențe … mult mai depărtate … de la zeci de mii de ani lumină?

Acum a venit momentul să ne sustragem … și să reamintim că acest război se datorează numai unei confuzii latente, dar foarte actuale între astronomie și astrologie, prima o știință, a doua o pseudo-știință! Astronomii nu au nimic împotriva astrologilor … atâta timp cât nu sunt confundate cele două … să le spunem … discipline! Astrologii sunt un fel de magi, de proroci inspirați, de magi care prin calcule sofisticate, prin intuiție și viziuni pot atinge niveluri spirituale și zone condense de spiritualitate la care omul comun nu poate ajunge și vedea în viitor, în trecut … tot ce se poate întâmpla semnului tău! Astronomii sunt … în regulă, nu au puteri paranormale, nu sunt obicui, nici măcar omniprezenți! Ei nu citesc din cartea destinului, nu intră în contact cu lumi paralele, nici cu Shambala, nici cu orizonturi păgâne ale altor specii de îngeri, decât cele pe care le știm … deja! Astronomii sunt altceva! Dar ce este astronomia, rămâne de văzut în episodul următor. Până atunci, să vedem niște oarecari diferențe de calcul pozițional realizate de astronomi și astrologi!

În astrologia occidentală, Soarele este în fața BERBECULUI (ARIES) din 21 Martie și până pe 20 Aprilie. Dar în realitate (Zodiacul sideral), Soarele rezidă în prima constelație a zodiacului din 19 Aprilie și până în 14 Mai. În mod frecvent, constelația ARIES este notată cu trei stele, reprezentând coarnele berbecului dar stelele constelației Aries pot fi conectate alternativ pentru a ilustra un berbece sărind.

Soarele este în fața constelației TAURUS – TAURUL între 14 mai si 21 iunie (iar în Astrologie, între  21 Aprilie – 21 Mai). Următoarea constelație din zodiac este GEMINI  sau GEMENII, cu soarele în faţa acestei constelaţii din 21 Iunie şi până pe 21 iulie (în astrologie: 22 Mai – 21 Iunie). Constelaţia a fost numită după gemenii Castor şi Pollux, copii lui Zeus şi Leda. Următoarea constelaţie în zodiac este CANCER sau RACUL. Soarele staționează o perioadă foarte scurtă în această constelație: între 21 iulie și 11 august (în Astrologie: din 22 iunie până în 22 iulie). Constelatia RACUL  este reprezentată ca un ”Y” întors și pentru mulți ea nu seamană ca reprezentare cu un rac. Racul este mic și abia perceptibil. Arealul RACULUI poate fi recunoscut cel mai bine prin poziția sa între Gemeni și Leu.

În vremurile stravechi, Soarele atingea cea mai nordică poziție (Solstițiul de vară) în aceasta constelație. Ciclul corespondent al latitudinii Pământului, unde Soarele apare direct deasupra în acel moment este cunoscut ca ”Tropicul Cancerului” (Tropicul Racului). Dar în timpul precesiei echinoctiilor, Soarele este acum localizat în TAUR la Solstițiul de Vară.

Dupa micul, și abia vizibilul RAC, urmează o constelație mare și evidentă: LEUL.  Soarele staționează în această constelație din 11 august și până pe 17 septembrie (in Astrologie: 23 iulie -23 august). Constelatia contine cateva stele stralucitoare, precum Regulus si reprezentarea sa vorbeste de la sine. Asterismul stelelor marcate mai este numit si: ”SECERA”. Aceste stele reprezinta capul si coama LEULUI.

Apoi, Soarele va ajunge in constelatia: ”Virgo” sau FECIOARA, punct care indică al doilea echinoctiu, cunoscut ca si punctul echinoctiului de toamna (pentru emisfera nordica). Soarele se află în constelatia ”Fecioara” intre 17 Septembrie – 31 Octombrie (in Astrologie: 24 August – 23 Septembrie). Este una dintre cele mai mari constelatii pe cer si poate fi desenata in mai multe moduri. În formula clasică zeița greacă Persefona poartă un snop de grâu în mana stangă, marcat de strălucitoarea stea ”Spica”. Persefona este fiica lui Zeus și zeița greacă a cerealelor și fertilității: ”Demeter”.  În lunile septembrie și octombrie, constelația este prezentă pe cer numai ziua. Este vizibilă însă noaptea în lunile de primavară, când terenurile agricole sunt însămânțate. Iar în august, cand constelația dispare în crepuscul, timpul recoltei a venit din nou! Conform altei interpretari, constelația o reprezintă pe ASTREA, fata lui Zeus și Temis, respectiv pe ZEIȚA JUSTIȚIEI … interpretare interesantă datorită proximității în zodiac a constelației ”Libra” sau ‘BALANȚA.

Setul de scări a fost considerat a ilustra o BALANȚĂ, ținută de fecioara ASTREA și simbol al justitiei. Soarele este in fata acestei constelatii din 31 octombrie si pana in 23 noiembrie (în ASTROLOGIE: 24 Septembrie – 23 Octombrie). Balanța este singura figură care nu personifică o făptură în Zodiac și a fost adăugată mai recent. Balanța este cea mai tânără constelație a zodiacului, deoarece talerele balanței au fost inițial văzute ca și clești ai ”Scorpionului” (sau SCORPIUS), care este următoarea constelație din zodiac.  Soarele stă puțin timp în această constelație: din 23 noiembrie în 30 noiembrie (dar în Astrologie: 24 octombrie -22 noiembrie). Cu toate acestea, este o constelație mare și impresionantă, cel mai adesea localizată în emisfera sudică. Partea de jos a constelației nu poate fi vazută din multe locuri ale emisferei nordice. Considerată în reprezentarea integrală, acesta chiar corespunde imagistic unui scorpion, pregătit de atac. In fundalul acestei constelații, sunt vizibile nebuloase și norii de gaz ai Caii Lactee.

Alături de cele 12 constelații originale, granițele unei a 13-a constelații au fost trasate de astronomi în cadrul zodiacului: Constelatia ”Ophiuchus” sau ”OMUL CU SARPELE”. Soarele se află în fața acestei constelații din 30 noiembrie și până în 18 decembrie. Din această cauză, constelația este de asemenea numită al 13-lea semn (Să fie cu noroc, zicem noi!). Ofiucus este reprezentat ca un bărbat purtând un șarpe. Interpunerea corpului său fracționeaza constelația șarpelui Serpens în două părți, care sunt totuși considerate ca o singură constelație.

Dupa aceea, Soarele ajunge in constelatia: ”Sagittarius” or ”Sagetatorul”. Soarele rămâne în această constelație din 18 decembrie și până pe 19 ianuarie (în Astrologie: 23 noiembrie – 21 decembrie). Săgetătorul are aparența puternică a unei figuri zvelte, ARCAȘUL, desemnându-și ținta în direcția ”Scorpionului” (știe el ce știe, nu-i așa?). Și daca includem alte câteva stele strălucitoare, ARCAȘUL pare a avea un trup de cal.

Din 19 ianuarie și până în 16 februarie, Soarele se află în constelația ”CAPRICORN” sau ”Țapul cu coarne” (în Astrologie: 22 decembrie – 20 ianuarie). Aceasta constelație este una dintre cele mai puțin vizibile pe cer, alaturi de ”Cancer-RAC”, dar în ciuda acestui fapt, este una dintre cele mai vechi constelații care au fost identificate. A fost considerată dintotdeauna foarte importantă, pentru că Soarele atingea cea mai sudica poziție, care este cunoscută în emisfera nordică ca și Solstițiul de Iarnă, după care zilele devin lungi din nou. Linia pe Pamant, unde soarele este direct deasupra este numita ”Tropicul Capricornului”.  Cauzat de ”precesia echinocțiilor”, solstițiul de iarnă are loc în mod curent când Soarele este în constelația Săgetător. Constelatia este de asemenea numita: ”Țapul de mare”, deoarece se află într-o zonă, cunoscută sub denumirea de: ”MAREA”. Iată de ce constelația este adesea ilustrată ca un țap cu o coadă de pește.

Dupa CAPRICORN urmează larga dar puțin impozanta constelație ”Aquarius” sau VĂRSĂTORUL. Soarele se află în această constelație din 16 februarie până în 12 martie (în Astrologie: 21 ianuarie- 19 februarie). Aquarius este una dintre cele mai vechi constelații din Zodiac. Încă din timpuri străvechi, aceasta constelație marca începutul sezonului ploilor. Reprezintă un om cu o galeată din care se scurg fire de apă. Exista și o cale alternativă de a conecta stelele constelației Aquarius, în care este reprezentat alergând în timp ce poartă un vas din care este vărsată apa.

În sfârșit, Soarele ajunge în constelația zodiacală ”Pisces” sau ”PEȘTI”. Punctul echinocțiului de primavară este în prezent localizat în cadrul acestei constelații. Echinocțiul survine din nou pe 20 martie, dar cu aproximativ 6 ore mai tarziu decat în anul anterior.  Ca rezultat, la fiecare 4 ani, echinocțiul se va deplasa cu o zi,  dar din cauza introducerii unei convenții echinocțiul va surveni tot în jurul datei de 20 martie. Soarele este în fața constelației PEȘTI din 12 Martie și până în 19 aprilie (în Astrologie: 20 Februarie – 20 Martie). Este o constelație lungă, conținând însă numai stele puțin vizibile. Constelatia ilustrează doi pești, înotând, depărtându-se unul de celălalt. Dar cozile pestilor sunt legate de acelasi punct sub ecliptica, cu o coarda de lungime mare. Urmând PEȘTILOR, Soarele va ajunge din nou la începutul zodiacului reluând același ciclu…

Sfârșitul episodului 3. Pentru că orice internaut al zilelor noastre vrea ”respect”, cu respect vă așteptăm, foarte curând, la episodul 4 al poveștii unui război de peste 2000 de ani, dintre astronomie și astrologie!

Planetariul Baia Mare