11 DESCOPERIRI ȘTIINȚIFICE CARE AU MODELAT ÎNȚELEGEREA ACTUALĂ A UNIVERSULUI

Cu exact un secol în urmă, concepția asupra Universului era cu totul diferită față de cea actuală. Stelele din interiorul Căii Lactee și distanțele între ele erau cunoscute, însă imaginea unui Univers conceput ca fiind static, se limita la dimensiunea calculată a galaxiei noastre, obiectele din adâncime părând să aparțină structurii acestuia. Teoria graviației a lui Newton guverna înțelegerea cosmosului, nefiind încă depășită de teoria revoluționară a lui Einstein, iar idei științifice precum Big-Bang-ul, materia neagră și energia neagră nu apăruseră. Fiecare decadă, începând de acum un veac, a fost marcată prin avans sau salturi conceptuale și tehnologice semnificative, până în zilele noastre și fiecare asemenea avans a condus treptat la modelarea înțelegerii științifice a Universului din prezent.

Anii 1910 – Confirmarea Teoriei lui Einstein . Relativitatea Generală a fost faimoasă pentru că a oferit explicații pe care gravitația newtoniană nu le-a putut da: precesia orbitei lui Mercur în jurul Soarelui. Dar nu este suficient ca o teorie să explice ceva deja observat; trebuie să poată oferi predicții asupra a ceva ce nu a fost încă văzut. În timp ce multe asemenea predicții au fost confirmate de-a lungul secolului trecut, precum dilatarea gravitațională a timpului, deplasarea spre roșu datorită gravitației etc. – prima asemenea confirmare a fost cea a curbării luminii stelare, realizată în timpul unei eclipse solare totale, observată de Eddington și colaboratorii săi, în 1919 – ce confirma teoria lui Einstein și infirma teoria lui Newton. Din acest punct, înțelegerea asupra Universului se va modifica substanțial.

Anii 1920 – Încă nu știam de prezența unui Univers mult mai mare, dincolo de granițele Căii Lactee, dar totul s-a schimbat odată cu contribuția științifică a lui Edwin Hubble. În timp ce observa câteva nebuloase spiralate pe cer, Hubble a reușit să fixeze individual câteva stele variabile de același tip cu cele cunoscute în Calea Lactee. Numai că strălucirea lor era atât de redusă încât ar fi trebuit să fie dispuse la milioane de ani lumină depărtare, plasându-le astfel mult mai departe în raport cu granițele galaxiei noastre. Hubble nu s-a oprit însă aici, ci a măsurat viteza de îndepărtare și distanțele pentru o duzină de galaxii, descoperind vastul Univers în expansiune pe care astăzi îl cunoaștem destul de bine.

Anii 1930 – Mult timp s-a considerat că dacă am putea măsura toată masa cuprinsă în stele și – poate, dacă am adăuga gazul și praful, am putea calcula toată materia din Univers. Totuși, prin observarea galaxiilor dintr-un cluster galactic foarte dens (precum roiul galactic Coma), Fritz Zwicky a arătat că stelele observate și ceea ce cunoaștem ca ”materie normală” (ex. atomi) erau insuficiente pentru a explica mișcările interne din cadrul roiului galactic. El a botezat materia lipsă cu numele de ”materie neagră”, însă observațiile lui Zwicky au fost ignorate până în anii 1970, când materia normală a fost mai bine cunoscută, iar materia neagră a fost arătată a fi prezentă din abundență, individual, în galaxiile aflate în rotație. Acum știm că raportul de masă între materia neagră și materia normală este de 5 la 1.

Anii 1940 – În timp ce marea majoritate a resurselor observaționale și experimentale au fost dirijate spre sateliții de spionaj, realizarea de rachete și dezvoltarea tehnologiei nucleare, fizicienii teoreticieni nu s-au oprit din studiul cosmologiei. În 1945, extrapolarea lui George Gamow aplicată universului în expansiune a condus la următoarea ipoteză: dacă Universul prezent este în expansiune și se răcește, atunci în trecut trebuie să fi fost mai fierbinte și mai dens. Mergând și mai departe în timp, trebuie să fi existat un moment în care a fost atât de fierbinte și de dens, încât atomii neutri nu se puteau forma, iar înainte nici nucleii atomici nu se puteau forma. Dacă toate acestea erau adevărate, atunci înainte chiar ca stelele să se poată forma, acel material din care Universul a început să existe trebuie să fi avut un raport specific al celor mai ușoare elemente și trebuie să fi lăsat o amprentă energetică ce permează Universul actual în toate direcțiile, având o temperatură de numai câteva grade deaupra lui zero absolut. Această concepție este astăzi cunoscută sub denumirea de ”Big-Bang” și reprezintă cea mai importantă idee a anilor 1940.

Anii 1950 – O teorie competitoare pentru ideea Big-Bang-ului a fost cea a modelului Steady-State, propusă de Fred Hoyle și susținută de alți cercetători, de-a lungul timpului. Spectaculos, ambele părți argumentează că toate elementele mai grele prezente pe Terra astăzi s-a format într-un stadiu mai timpuriu al Universului. Argumentul diferit al lui Hoyle și al colaboratorilor săi era că aceste elemente grele nu au fost create însă în timpul unei stări timpurii, fierbinți și dense ale universului, ci mai degrabă în generații anterioare de stele. Hoyle, împreună cu colaboratorii săi, Willie Fowler și Geoffrey și Margaret Burbidge, au detaliat exact cum elementele ar construi tabelul periodic prin fuziunea nucleară ce se produce în stele. Cea mai spectaculoasă a fost predicția fuziunii heliului în carbon printr-un proces care nu a fost niciodată anterior observat: procesul triplu-alfa, necesitând o nouă stare a carbonului pentru a exista. Această stare a fost descoperită de către Fowler câțiva ani după ce a fost teoretizată de Hoyle și este cunoscută sub numele de Starea Hoyle a carbonului. Din această teorie confirmată am învățat că toate elementele existente pe Terra în prezent își datorează originea tuturor generațiilor anterioare de stele.

Anii 1960 – După 20 de ani de dezbatere, observația cheie care va decide istoria Universului a fost dezvăluită: descoperirea acelei amprente energetice, rămășiță a Big-Bang-ului, sau Fondul Cosmic de Microunde. Această radiație uniformă cu valoarea 2,725K a fost descoperită în 1965 de către Anrno Penzias și Bob Wilson, nici unul dintre aceștia ne știind la început ce anume au descoperit. Însă, de-a lungul timpului, întregul spectru a acestei radiații și chiar și fluctuațiile sale au fost măsurate, arătând că universul totuși a început cu un !BANG.

Anii 1970 – La sfârșitul anului 1979, un tânăr om de știință a avut ideea vieții sale. Alan Guth, căutând o cale de rezolvare a unora dintre problemele neexplicate ale Big-Bang-ului – de ce universul era spațial atât de plat, de ce există aceeași temperatură în toate direcțiile și de ce nu sunt prezente relicve ale energiei ultra-înalte, a avut o idee strălucită, cunoscută sub numele de inflație cosmică. Aceasta spune că înainte ca Universul să existe într-o stare fierbinte și densă, se afla într-o stare de expansiune exponențială, în care toată energia era legată în țesătura spațiului însuși. Au fost necesare câteva îmbunătățiri alle ideilor inițiale ale lui Guth, pentru a crea teoria modernă a inflației, însă observațiile subsecvente – incluzând fluctuațiile din CMB, pe structura la scară largă a Universului și asupra felului în care galaxiile se formează și clusterizează – toate sunt confirmări ale predicțiilor teoriei inflației. Universul nu doar a început cu un BANG, ci a existat o stare anterioară producerii Big-Bang-ului.

Anii 1980 – S-ar putea să nu pară prea mult, dar în 1987, cea mai apropiată supernova în raport cu Terra s-a produs în peste 100 de ani. A fost, de asemenea, prima supernovă ce a survenit în momentul când dețineam detectori online capabili să identifice neutrini produși de aceste avenimente. În timp ce multe alte supernove au fost identificate în alte galaxii, nici un asemenea eveniment nu s-a produs atât de aproape, încât neutrinii să poate fi observați. Acești aproximativ 20 de neutrini marchează începutul astronomiei neutrinilor, iar descoperirile subsecvente au condus la descoperirea oscilațiilor, maselor acestora și a neutrinilor produși la distanțe mai mari de un milion de ani lumină. Detectorii actuali, în cazul următoarei supernova din galaxia noastră, ar putea detecta peste o sută de mii de neutrini.

Anii 1990 – Dacă vă gândiți că materia neagră și descoperirea modului în care Universul a început să existe au făcut mare vâlvă, atunci vă puteți imagina șocul produs în 1998 al descoperirii modului în care Universul se va sfârși. Istoric au fost imaginate trei asemenea modele pentru soarta universului: 1. expansiunea universului s-ar dovedi insuficientă în raport cu atracția gravitațională a întregului și universul va colapsa într-un Big-Crunch; 2. Expansiunea universului va fi prea mare pentru gravitația combinată a totului și disiparea în univers va fi infinită, rezultând într-un Big-Freeze (n.t. !”Iarna se apropie!”); 3. Ori ne aflăm la granița dintre cele două cazuri și rata de expansiune va scădea către zero, fără însă a atinge vreodată zero: universul critic.

Realitatea, însă, este că supernovele indepărtate îndică accelerarea expansiunii Universului prin îndepărtarea galaxiilor unele de altele. Nu numai că Universul va îngheța, dar toate galaxiile care nu sunt deja conectate unele de altele vor dispărea în cele din urmă dincolo de orizontul nostru cosmic. În afară de galaxiile grupului nostru local, nici o altă galaxie nu va interacționa cu Calea Lactee, iar soarta noastră va fi una rece și singuratică. Peste 100 de miliarde de ani nu vom mai putea vedea alte galaxii dincolo de galaxia noastră.

Anii 2000 – Descoperirea Fondului Cosmic de Microunde nu s-a încheiat în 1965, ci măsurătorile noastre asupra fluctuațiilor CMB au condus la descoperirea compoziției Universului. Imaginea modernă a Universului arată după cum urmează: 0,01% – radiație în forma fotonilor; 0,1% – neutrini, care contribuie la halourile gravitaționale ce înconjoară galaxiile și roiurile; 4,9% – materie obișnuită, ce include tot ce este compus din particule atomice; 27% – materie neagră, sau particulele misterioase, non-interactive – cu excepția gravitației, care dau Universului structura pe care o observăm; 68% – energie neagră, care este inerentă spațiului insuși.

Anii 2010 – Această decadă nu este încă încheiată, însă până acum deja au fost descoperite primele planete potențial locuibile, asemănătoare Terrei, printre miile de noi exo-planete descoperite de misiunea Kepler a NASA, printre altele. Cu toate acestea, cea mai mare descoperire a deceniului de până acum este însă detectarea directă a undelor gravitaționale prin intermediului sistemului LIGO, o confirmare epocală a imaginii asupra gravitației propusă de Einstein în 1915. La mai bine de un secol de când teoria lui Einstein a început competiția cu cea a lui Newton privind regulile gravitației în Univers, relativitatea generală a trecut toate testele de confirmare.

Povestea nu are sfârșit, pentru că sunt multe alte enigme în Univers și ceva-uri ce așteaptă a fi descoperite. Însă, acești 11 pași realizați într-un secol, ne-au facilitat înțelegerea, dinspre un univers cu o vârstă necunoscută, nu mai mare decât galaxia noastră, compus în mare parte din stele, către un univers în expansiune și răcire, a cărui motor este materia neagră, energia neagră și materia obișnuită, în care planetele locuibile ar putea fi nenumărate, un univers cu vârsta de 13,8 miliarde de ani, cu origine într-un Big-Bang, care în sine a fost produs prin inflație cosmică. Cunoaștem originea Universului nostru, soarta sa, cum arată astăzi și cum a ajuns să arate așa. Probabil că următorii 100 de ani vor conduce la multe alte salturi științifice, revoluții și surprize pentru noi toți.

Sursa: Forbes.com; By Ethan Siegel – contributor
Traducere și Adaptare: Ciprian Crișan


11 descoperiri care au modelat cunoașterea actuală
Versiune audio - via Ruxandra Munteanu

ROVERUL MARȚIAN CURIOSITY A ”SERVIT” PRIMUL EȘANTION DE PULBERE GRI DE ROCĂ

Roverul marțian Curiosity al NASA a realizat această imagine a uneltei de procesare și livrare a eșantionului imediat ce unealta a livrat o porțiune de praf de rocă în instrumentul de analiză SAM. Această unealtă de colectare și manevrare pentru analiza in situ a rocilor marțiene (CHIMRA) a livrat porțiuni a primului eșantion care a fost obținut vreodată din interiorul unei roci marțiene - atât către SAM cât și către CheMin - cele două laboratoare integrate. Credit: NASA/JPL-Caltech/MSSS

Roverul marțian Curiosity al NASA a realizat această imagine a uneltei de procesare și livrare a eșantionului imediat ce unealta a livrat o porțiune de praf de rocă în instrumentul de analiză SAM. Această unealtă de colectare și manevrare pentru analiza in situ a rocilor marțiene (CHIMRA) a livrat porțiuni a primului eșantion care a fost obținut vreodată din interiorul unei roci marțiene – atât către SAM cât și către CheMin – cele două laboratoare integrate. Credit: NASA/JPL-Caltech/MSSS

Roverul Curiosity al NASA a început analiza chimică a primelor probe de praf de rocă gri extrasă din interiorul unei roci marțiene.

Brațul robotic a livrat eșantioane de mărimea unei pastile de aspirină – de praf pulverizat către instrumentul de analiză chimică și mineralogică (CheMin) și cel de analiză a probelor marțiene (SAM) de 22 – 23 februarie.

Ambele laboratoare chimice integrate au început deja analiza probelor – însă datorită complexității operațiunilor implicate, nu sunt așteptate rezultate foarte curând.

”Analizele au debutat însă studiul va lua câteva săptămâni”, a spus Guy Webster, purtător de cuvânt al JPL NASA pentru Universe Today.

Eșantioanele au fost colectate de la primul sit de foraj cunoscut sub numele de ”John Klein” – format dintr-o lespede plată de culoare roșie, cu granulație fină, rocă sedimentară cu vene împușcate de sulfat de calciu format în apă.

”Informațiile de la instrumentele științifice au confirmat livrările”, a precizat Managerul Misiunii Curiosity – Jennifer Trosper de la Laboratorul Jet Propulsion al NASA.

Curiosity a repurtat un succes istoric - prima excavare într-o rocă marțiană în zona John Klein - pe 8 februarie 2013, prezentată în această vedere mozaic a bazinului Yelloyknife - imagine surprinsă pe 26 ianuarie, unde robotul lucrează actualmente. Brațul robotic presează în jos pe suprafață. Credit: NASA/JPL-Caltech/Ken Kremer/Marco Di Lorenzo

Curiosity a repurtat un succes istoric – prima excavare într-o rocă marțiană în zona John Klein – pe 8 februarie 2013, prezentată în această vedere mozaic a bazinului Yelloyknife – imagine surprinsă pe 26 ianuarie, unde robotul lucrează actualmente. Brațul robotic presează în jos pe suprafață. Credit: NASA/JPL-Caltech/Ken Kremer/Marco Di Lorenzo

Pe 8 februarie 2013, Curiosity a utilizat instrumentul de foraj montat pe turela unealtă din capătul brațului robotic lunf de 2,1 metri pentru a realiza un orificxiu circular de 16 mm lărgime și aproximativ 64 mm adâncime în zona ”John Klein”, care a produs o tulburare de steril de culoare gri.

Sterilele de culoare gri prezintă o perspectivă cu totul nouă pe Marte, care conferă un contrast puternic față de dominantele de praf ruginit roșu-portocaliu, oxidat.

Eventualele rezultate de la SAM și CheMin ar putea da indicii despre ceea ce înseamnă aceste diferențe de culoare. Una dintre teorii este că ar putea fi vorba despre diferite stadii de oxidare ale fierului care ne-ar putea informa potențial asupra habitabilității locului de aterizare al roverului din Craterul Gale.

”Capacitatea de forare în rocă este un avans semnificativ. Ne permite să pătrundem dincolo de stratul de suprafață al rocii, deschizând o capsulă a timpului – arătând care era starea planetei Marte cu 3-4 miliarde de ani în urmă”, a spus Louise Jandura, inginerul șef al sistemului de sondare al Curiosity, de la JPL.

Porțiuni suplimentare ale primului eșantion John Klein ar putea fi livrate către SAM și CheMin, dacă rezultatele justifică această acțiune.

Instrumente foarte avansate testează pulberea gri pentru a elucida compoziția chimică și a căuta molecule organice simple și complexe pe bază de carbon, care sunt pietrele de temelie ale vieții așa cum o cunoaștem.

Camera MAST a Curiosity a surprins acest mozaic foto a primelor găuri de inserție în roca marțiană la aflorimentul John Klein, in interiorul bazinului Yellowknife unde robotul lucrează actualmente. Observați pudra de culoare gri ieșită din interiorul rocii. Credit: NASA/JPL-Caltech/MSSS/Ken Kremer/Marco Di Lorenzo

Camera MAST a Curiosity a surprins acest mozaic foto a primelor găuri de inserție în roca marțiană la aflorimentul John Klein, in interiorul bazinului Yellowknife unde robotul lucrează actualmente. Observați pudra de culoare gri ieșită din interiorul rocii. Credit: NASA/JPL-Caltech/MSSS/Ken Kremer/Marco Di Lorenzo

Echipa științifică a misiunii Curiosity crede că această zonă de lucru din interiorul craterului Gale, numită Yellowknife Bay, a experimentat infiltrări repetate de apă curgătoare cu mult timp în urmă, când planeta Marte era mai caldă și mai umedă – de aceea potențial locuibilă și sursă a evoluției vieții.

Curiosity se află de aproape 7 luni de zile într-o misiune cu o durată de 2 ani. Până în prezent a realizat peste 45.000 de imagini.

”Misiunea este condusă de descoperire”, a spus John Grotzinger, cercetătorul șef al misiunii Curiosity de la Institutul de Tehnologie.

Este foarte probabil ca roverul să rămână în zona John Klein pentru alte câteva luni pentru a obține o caracterizare științifică completă a zonei care a suferit episoade multiple de curgere a apei lichide.

În cele din urmă, mega roverul cu șase roți va porni pe un traseu de aproape un an către destinația sa principală – straturile sedimentare de la baza muntelui de 5 km numit Muntele Sharp, cam la 10 km depărtare de actuala locație.

Sursa: Ken Kremer – UniverseToday

NASA | SDO: AL TREILEA AN

Pe 11 februarie 2010 NASA a lansat în spațiu un observator solar ale cărui capacități sunt fără precedent. Solar Dynamics Observatory (SDO) a fost lansat cu o rachetă Atlas V, purtând instrumente care, după oamenii de știință, ar trebui să ducă la revoluționarea observațiilor asupra Soarelui. Dacă totul urma să meargă conform planului, SDO urma să ofere imagini de o rezoluție incredibilă asupra întregului disc solar cu o frecvență de o secundă.

Când echipa științifică a publicat primele sale imagini în aprilie 2010, informațiile de la SDO au depășit toate speranțele și așteptările, oferind detalii uimitoare ale soarelui. În cei trei ani care au trecut de atunci, SDO a continuat să ne uimească cu imagini și filme ale evenimentelor solare eruptive. Dar aceste imagini nu sunt doar frumoase ci oferă și material de studiu științific. Prin sublinierea diferențelor valorilor luminii, cercetătorii pot determina mișcarea materialelor în interiorul soarelui. Iar această mișcare oferă indicii asupra a ceea ce cauzează exploziile gigant a căror efecte pot deranja tehnologia de comunicare spațială.

SDO este prima misiune a programului NASA – Trăind cu o stea – al cărei scop este de a dezvolta înțelegerea științifică necesară privind acele aspecte de relație între Soare și Pământ care ne pot afecta direct viețile și societatea. Centrul de Zbor Spațial Goddard al NASA din Greenbelt a construit, operat și administrat sonda SDO pentru Directoratul Misiunii pentru Știință al NASA din Washington D.C.

Music: Mistake (Davide Rossi Re-Work – Instrumental) courtesy of Moby Gratis.

sursa: Youtube.com

Traducere și adaptare: C. Crișan

NASA SE ALĂTURĂ MISIUNII EUROPENE DE CERCETARE A ENERGIEI NEGRE

Un concept artistic asupra telescopului (de studiu a energiei negre) Euclid în spațiu. Agenția Spațială Europeană și NASA vor lansa telescopul în spațiu în anul 2020. CREDIT: ESA


Un concept artistic asupra telescopului (de studiu a energiei negre) Euclid în spațiu. Agenția Spațială Europeană și NASA vor lansa telescopul în spațiu în anul 2020. CREDIT: ESA

NASA a aderat oficial la misiunea Euclid a Agenției Spațiale Europene, un telescop spațial ce va fi lansat în 2020 pentru a studia misterioasa materie întunecată și energia neagră ce predomină în Univers.

Oficialii agenției au anunțat că NASA va contribui la misiune cu 16 detectori în infraroșu și patru piese de schimb pentru unul dintre cele dotă instrumente științifice ale telescopului. NASA a nominalizat de asemenea 40 de noi membru pentru Consorțiul Euclid, un corp internațional de 1000 de oameni de știință care vor supraveghea misiunea și dezvoltarea acesteia.

”NASA este bucuroasă să contribuie la misiunea ESA de a înțelege unul dintre cele mai mari mistere științifice ale vremurilor noastre”, a declarat John Grunsfeld, administrator asociat pentru Directoratul NASA al Misiunii Științifice.

Astronomii cred că materia normală, pe care o putem vedea și atinge reprezintă doar 4% din Univers. Restul este compus din materie întunecată și energie întunecată – elemente ciudate a căror existență cercetătorii au determinat-o prin influența pe care o are asupra celor 4% din materia normală.

Energia întunecată este în mod special interesantă, deoarece oamenii de știință o consideră responsabilă pentru expansiunea accelerată a Universului. Dar ce este în sine energia întunecată este deocamdată un mister.

Misiunea Euclid speră să aducă puțină lumină în cele mai întunecate colțuri ale Universului După lansarea într-un punct gravitațional stabil – numit punctul Langrange 2 Soare-Pământ, sonda de 2.160 km va petrece șase ani cartografiind și studiind pnă la două miliarde de galaxii din tot Universul.

Observațiile Euclid asupra acestor galaxii și a distribuției lor ar trebui să permită astronomilor să înțeleagă mai bine modificările în timp ale accelerării universului, dezvăluind informații cheie privind natura materiei negre și a energiei negre, au spus oficialii NASA.

”Misiunea Euclid a ESA este proiectată să sondeze una dintre cele mai fundamentale întrebări ale cosmologiei moderne și urăm bun venit contribuției NASA la acest efort important, cel mai recent dintr-o istorie lungă de cooperare în știința spațiului cosmic dintre cele două agenții”, a precizat Alvaro Gimenez, Directorul Explorării Științifice și Robotice al ESA.

Misiunea Euclid are un cost estimat de 606 milioane euro. NASA are în vedere dezvoltarea propriei misiuni privind cercetarea energiei negre, prin telescopul WFIRST (Wide-field Infrared Survey Telescope). Dacă acesta va primi undă verde totuși oficialii NASA nu cred că va putea fi lansat înainte de anul 2025.

Sursa: Space.com
Traducere și adaptare: C. Crișan

150x

 

CENTURILE VAN ALLEN ŞI MAREA EVADARE A ELECTRONILOR!!!

 

În timpul anilor 1950 și chiar înainte de începutul ”Cursei Spațiale”, oameni de știință precum Kristian Birkeland, Carl Stormer și Nicholas Christofilos au început să acorde atenție unei teorii ce implica un inel de particule încărcate prizoniere în jurul Terrei. Această gogoașă de plasmă ținută pe loc de către câmpul magnetic al planetei noastre a fost mai târziu confirmată de către primele trei misiuni Explorer coordonate de către Dr. James Van Allen. Alimentate probabil de vânturile solare sau razele cosmice, aflarea existenței acesteia a generat serii de coșmar pentru publicul neavizat.

În timp ce ”radiația” poate afecta obiectele care traversează această zonă, ea nu ajunge pe Terra însă această amenințare aparentă a fost de ajuns pentru a stimula teama de moarte. Totuși, există încă multe întrebări fără răspuns despre Centurile de Radiație Van Allen, întrebări care mistifică știința modernă.

De-a lungul timpului am învățat că aceste zone de radiație sunt compresii de electroni și particule încărcate energetic. Am documentat faptul că acestea se pot la fel de bine micșora sau mări în funcție de cantitatea de energie solară pe care o primesc, însă cercetătorii nu au putut să fixeze exact ce anume cauzează aceste reacții de răspuns. Particulele vin și plează – insă nu avem un răspuns solid fără dovezi. O întrebare pertinentă trebuie să determine dacă aceste particule evadează în spațiul interplanetar, atunci când centurile se micșorează – sau acestea cad pe Pământ? Până acum, răspunsul a fost o enigmă, dar un nou studiu ce implică mai multe sonde sunt puse la treabă pentru a lua urma particulelor și a le urmări traiectoria.

 

”Multă vreme s-a crezut că particulele ar putea să se precipite în zona inferioară a centurilor”, a spus Drew Turner, cercetător la Universitatea California, Los Angeles și prim autor al unui studiu apărut online în ”Nature Physics”, pe 29 ianuarie 2012. ”Dar mult mai recent, cercetătorii au teoretizat că poate particulele s-ar putea întinde spre exterior. Rezultatele noastre indică sigur că nu avem nici o creștere în precipitare spre interior”.

Acesta nu este doar un răspuns simplu la o întrebare simplă. Înțelegerea mișcării particulelor poate juca un rol critic în protejarea sistemelor noastre de sateliți, pe măsură ce aceștia traversează centurile Van Allen – și este departe de a atinge extensiile radiațiilor.  Precum știm, Soarele produce cantități enome de particule încărcate, difuzate prin vânturile stelare și – la un moment dat acestea pot fi direcționate spre noi în timpul ejectărilor de masă coronară sau șocurilor cauzate de vânturile solare rapide care se suprapun peste vânturile încete numite regiuni de interacțiune co-rotativă. Când acestea sunt direcționate spre noi, acestea afectează magnetosfera Pământului, într-un eveniment numit furtună geomagnetică.

În timpul unei asemenea ”furtuni”, particulele din centura de radiație par să scadă numeric și să golească centura în numai câteva ore … o epuizare ce poate să dureze câteva zile. În timp ce acest fenomen este documentat, pur și simplu nu cunoaștem cauza sau cauzele ce determină particulele să plece!

Pentru a avea o idee mai clară asupra a ceea ce se petrece, este nevoie de o măsurătoare în mai multe puncte sincron, ce se poate realiza cu sonde multiple. Astfel, cercetătorii ar putea să determine dacă o acțiune care se petrece într-un anumit loc, afectează și alte zone.

Așteptăm așadar cu nerăbdare rezulatele misiunii Sondelor de Furtună a Centurii de Radiație, deși aceasta este programată să fie lansată doar în august 2012. Între timp, cercetătorii au combinat informațiile de la două sonde separate pentru a obține o determinare primară a ceea ce se întâmplă în timpul unui eveniment de golire.

Dar de unde provine suportul primar de informație? Din fericire, echipa a putut să observe o mică furtună geomagnetică ce a survenit pe 6 ianuarie 2011. Angajând efortul a trei sonde NASA (THEMIS), două GOES (Sateliți de studiu a mediului operațional geostaționari), operate de Administrația Națională Atmosferică și Oceanică (NOAA) și 6 sonde POES (Sateliți Operaționali Polari pentru Mediu), împreună cu sonda Organizației Europene pentru Exploatare a Sateliților Meteorologici), aceștia au reșit să captureze electroni în mișcare cu o viteză aproape de viteza luminii, pe măsură ce au fost aruncați din centură, timp de 6 ore. Orbitând zonele ecuatoriale ale Terrei, navele THEMIS și GOES sunt doart o parte a echipei, Nava POES traversează centurile de radiație de câteva ori pe zi, în timp ce navighează la altitudine mică și aproape de poli. Prin combinarea datelor, cercetătorii au reușit să realizeze câteva zone de observație și au dovedit – fără îndoială – că particulele au părăsit centura depărtându-se în spațiu și nu au revenit către Terra.

”Aceasta a fost o furtună foarte simplă”, a spus Turner. ”Nu este un caz extrem, așa încât am putea avea de a face cu un model a ceea ce se întâmplă în general, iar rezultatele obținute din alte studii statistice susțin acest lucru”.

Descoperirea cauzei și a mecanismului de evadare al particulelor va fi una dintre sarcinile misiunii RBSP, a spus David Sibeck de la Centrul de Zbor Spațial Goddard al NASA din Greenbelt, care este cercetătorul misiunii pentru RBSP și cercetătorul proiectului THEMIS.

”Acest tip de cercetare reprezintă cheia înțelegeri și eventual a prezicerii evenimentelor periculoase din centurile de radiație ale Terrei”, a spus Sibeck. ”Este un exemplu excelent de înțelegere a ceea ce vom putea urmări în viitor prin misiunea RBSP.

Sursa: UniverseToday

29 martie în istoria astronomiei. Naveta americană Mariner 10, fără echipaj uman, a devenit în 1974 prima navetă spațială care a vizitat planeta Mercur, trimițându-ne peste 2000 de imagini ale acestei planete

Mariner 10 a fost o sondă spațială robotică lansată de NASA pe 3 noiembrie 1973, pentru a zbura către planetele Mercur și Venus. Ea a fost lansată la aproximativ 2 ani după Mariner 9 și a fost ultima navă din programul Mariner (Mariner 11 și 12 au post relocate programului Voyager și au fost desemnate ca Voyager 1 și Voyager 2). Obiectivele misiunii au fost măsurarea mediului planetei Mercur, atmosfera, suprafața și caracteristicile telurice, și realizarea unor investigații similare asupra planetei Venus. Obiectivele secundare au constat în realizarea de experimente în mediul interplanetar și obținerea de experiență cu o misiune asistată gravitațional de două planete.

Mariner 10 a fost prima navă spațială care să utilizeze manevre de ”praștie gravitațională” interplanetară, utilizând Venus pentru corectarea căii și a aduce periheliul său până la nivelul orbitei lui Mercur. Această manevră, inspirată de către calculele mecanicii orbitale ale italianului Giuseppe Colombo, a pus nava intr-o orbită care i-a permis evadarea spre Mercur. Mariner 10 a utilizat presiunea radiației solare pe panourile sale solare și antena sa mare ca mijloace de control al altitudinii în timpul zborului, fiind astfel prima navetă care să utilizeze controlul presiunii solare active.  Cele 10 instrumente incluse ale lui Mariner 10 au fost: două camere gemene pentru unghi larg cu video-recorder digital, spectrometru de ultraviolete, radiometru de infraroșu, instrumente de analiză a plasmei solare, particulelor încărcate și a câmpurilor magnetice, instrumente de radio ocultație și mecanică celestă.

În timpul primei săptămâni de zbor, Mariner 10 și-a testat sistemul de camere, transmițând 5 imagini mozaic ale Terrei și 6 ale Lunii. A obținut de asemenea fotografii ale regiunii nordice polare a Lunii, zonă acoperită anterior cu mari lacune. Aceasta a oferit o bază pentru cartografi să actualizeze hărțile lunare și să îmbunătățească rețeaua de control lunar.

Croaziera spre Venus. O manevră de corectare a traiectoriei a fost realizată pe 13 noiembrie 1973. A trajectory correction maneuver was made on November 13, 1973. Urmând imediat acestei manevre, trackerul stelar s-a reorientat imediat către un fulg lucios de vopsea de pe navă și a pierdut ghidajul către steaua Canopus. Un protocol automat de siguranță a fost activat și a regăsit Canopus, dar această problemă avea să revină de încă vreo câteva ori. De asemenea, computerul de bord a suferit ocazional unele resetări neprogramate, care au făcut necesară reconfigurarea secvenței ceasului și a sub-sistemelor.  Probleme periodice cu antena principală au apărut de asemenea în timpul croazierei. În ianuarie 1974, Mariner 10 a realizat observații ultraviolete asupra Cometei Kohoutek. O altă corecție medie de curs a fost realizată pe 21 ianuarie 1974.

Survolarea lui Venus. Nava spațială a trecut pe lângă Venus pe 5 februarie 1974, cea mai mare apropiere fiind de 5768 km, la 17.01 UT. Utilizând filtrul de apropiere-ultraviolet, a fotografiat norii venusieni, realizând și alte studii atmosferice. S-a descoperit că un nor extins cu detalii putea fi văzut prin filtrele ultraviolet ale camerelor lui Mariner. Învelișul de nori a lui Venus este o caracteristică aproape sesizabilă în lumina vizibilă. Observații de la sol în ultraviolet au revelat pete nedistincte chiar înainte de Mariner 10, însă detaliile oferite de această sondă au reprezentat o surpriză pentru toți cercetătorii.

Prima survolare a lui Mercur. Prima întâlnire cu Mercur s-a produs pe 29 martie 2974, la 20.47 UT, la o distanță medie de 703 km, trecând peste partea umbrită.

A doua survolare a lui Mercur. După ce a realizat o orbită în jurul soarelui, în timp ce Mercur a completat două orbite, Mariner 10 s-a apropiat din nou de Mercur pe 21 septembrie 1974, la o distanță mai mare, de 48.069 km, sub emisfera sudică.

După pierderea controlului de rulaj, în octombrie 1974, o a treia întâlnire, ultima și cea mai apropiată cu Mercur, a avut loc pe 16 martie 1975, la o distanță de 327 km, trecând aproape peste polul nord.

Cu gazul de manevră aproape epuizat, Mariner 10 a început o altă orbită a Soarelui. Testele inginerești au continuat până pe 24 martie 1975, când epuizarea completă a rezervei de nitrogen a fost semnalată printr-un semnal de alarmă. Au fost transmise imediat comenzi către navă pentru a-și opri transmițătorul și semnalele radio au încetat.

În prezent, Mariner 10 orbitează încă soarele deși este mai mult decât probabil ca electronica sa de bord să fi fost distrusă de către radiațiile solare.

Descoperirile lui Mariner 10. În timpul survolării planetei Venus, Mariner a descoperit evidența unor nori care se rotesc și prezența unui câmp magnetic foarte slab.

Mariner 10 a survolat planeta Mercur de trei ori. Datorită geometriei orbitei sale – perioada sa orbitală a fost de două ori mai mare decât a lui Mercur – aceeași parte a lui Mercur fiind luminată de fiecare dată, așa încât Mariner a reușit să cartografieze cam 40-45% din suprafața lui Mercur, luând cam 2800 de poze. Mariner a revelat o suprafață a lui Mercur mai mult sau mai puțin asemănătoare cu Luna. De aceea a contribuit enorm la înțelegerea de către noi a acestei planete, a cărei suprafață nu a putut fi cu succes rezolvată prin observații cu telescopul. Regiunile cartografiate cuprind mare parte din dreptunghiurile Shakespeare, Beethoven, Kuiper, Michelangelo, Tolstoj și Discovery, jumătate din Bach și Victoria și mici porțiuni ale Solitudo Persephones, Liguria, and Borealis.

Mariner 10 a descoperit de asemenea că Mercur are o atmosferă rarefiată compusă primar din heliu, precum și un câmp magnetic și un miez mare, bogat în fier. Citirile radiometrului său au sugerat că Mercur are o temperatură de noapte de -183 grade Celsius și o temperatură maximă de zi de 187 grade Celsius.

Sursa: Wikipedia

Proiectul de cartografiere a planetei Marte confirmă prezența apei din abundență. Cazul Hellas Planitia.

Diverse misiuni trimise pe Marte de către NASA și ESA au demonstrat în ultimii ani faptul că zone întinse ale planetei roșii au fost cândva acoperită cu apă. Acum, un efort ce combină toate datele misiunilor anterioare pe planeta vecină oferă o perspectivă mai largă asupra lui Marte, așa cum arăta în trecut.

Pe Marte nu a existat apă, cel puțin în ultimul miliard de ani, explică experții, însă corpul planetei a reținut cumva importante rezerve de apă lichidă înainte ca orbita sa să se schimbe dramatic.

Toată apa care odată acoperea suprafața planetei acum poate fi găsită la baza craterelor de mare adâncime, de-a lungul planetei precum și dedesubtul unei fâșii subțiri, insulare, de nisip din zona celor doi poli. Ultimele descoperiri au fost evidențiate de către Landerul Phoenix Mars în 2008.

Experții știu de prezența apei pe Marte din datele geologice colectate de către roverele Spirit și Opportunity, de către orbiterul Mars Odyssey – care au determinat circulația apei pe planetă, precum și din informațiile oferite de către orbiterele MRO și sonda Mars Express a Agenției Spațiale Europene (ESA).

Împreună, toate aceste mașinării au colectat un volum imens de informații, de-a lungul deceniilor, atât de pe suprafața planetei, cât și de pe orbită și acum – experții sunt pe cale să furnizeze toate aceste informații într-un singur calup.

Scopul este înțelegerea modului în care apa a fost distribuită pe suprafața planetei Marte și de ce. Concluzia cea mai importantă care a derivat până acum este că regiunia cunoscută sub numele de Hellas Planitia, care este localizată în emisfera sudică marțiană, a fost cândva acoperită cu apă. Zona are un diametru cam de 2000 de kilometri. O reconstituire a felului în care probabil a arătat această zonă, vedeți în imagine. Proiectul de cartografiere este condus de către experți de la Institutul de Știință Planetară din Tucson, Arizona. Conform acestei hărți, importante cantități de depozite sedimentare pot fi văzute ca straturi fine de aflorimente de-a lungul zonei Hellas, în noua vizualizare. Rocile au fost depozitate acum 4,5 sau 3,5 miliarde de ani, imediat după formarea Planetei Marte.

”Cartografierea noastră, evaluarea formelor de relief și materialelor din regiunea Hellas de la marginea bazinului și până la bază oferă o panoramă complexă a regimurilor climatice marțiene și a abundenței, distribuției și fluxului volatilelor în istorie” , a afirmat expertul PSI și conducătorul echipei, Dr. Leslie Bleamaster.

El a adăugat că Hellas Planitia – ca și caracteristică de peisaj – a fost produsă în urma unui impact masiv la începutul istoriei planetei roșii. Structura este chiar și acum cel mai mare bazin de impact de pe planetă.

”Aceasta confirmă că într-adevăr a existat cândva un ocean pe Marte”, explică Mark Richards, profesor, expert în studiul Terrei și al științei planetare de la Universitatea California, din Berkeley.

Sursa: News.Softpedia.com

Observatorul stratosferic al NASA – SOFIA – va ajuta la dezlegarea misterelor galaxiei noastre

Cum a fost posibil ca milioane de stele tinere să se formeze în centrul galaxiei noastre Calea Lactee, în prezența unei găuri negre enorme, cu masa de 4 milioane de ori mai mare ca a soarelui nostru? Acesta și alte subiecte importante își vor găsi răspuns în cadrul misiunii SOFIA a NASA, care este programată să realizeze în lunile următoare primele măsurători științifice.

SOFIA (Stratospheric Observatory for Infrared Astronomy – Observator stratosferic pentru Astronomia în infraroșu), un avion liner cu reacție 747SP modificat, este cel mai mare observator aerian din lume. Acesta va zbura în stratorsferă, la o altitudine de aproape 14 kilometri, trei sau patru nopți pe săptămână, pentru următorii 20 de ani, rezultând probabil peste 2800 de zboruri. Misiunea telescopului infraroșu este să detecteze mai degrabă radiația fierbinte decât lumina vizibilă. Condus de piloți ai NASA, cele mai multe croaziere ale acestui telescop zburător vor avea durata între 8 și 10 ore, fiecare.

Telescopul SOFIA va oferi cea mai clară panoramă a centrului galaxiei noastre Calea Lactee în lungimi de undă din regiunea infraroșu a spectrului electromagnetic, cu o sensibilitate de 50 și până la 100 de ori mai mare față de aceea a ochiului uman. Aceste lungimi de undă nu reușesc să pătrundă în atmosfera noastră, dar telescopul SOFIA poate detecta această energie infraroșie invizibilă pentru că zboară deasupra zonei cu vapori de apă din atmosferă.

Mare parte a radiaţiei din regiunea situată în vecinătatea găurii negre şi a centrului galactic, aflată la 26.000 de ani depărtare, este emisă pe aceste lungimi de unde. Milioane de stele tinere, grupate foarte apropiat în această regiune, sunt estompate de către enorme cantităţi de praf dar pot fi uşor observate în infraroşu, deoarece lumina în infraroşu poate penetra praful. Aici se produc mai multe formări de stele decât oriunde altundeva în galaxie.

„Vom privi către centrul galaxiei, atât cât vom putea”, a precizat Eric Becklin, profesor emerit în fizică şi astronomie de la UCLA şi consultant ştiinţific şef pentru SOFIA. „Cu SOFIA, vom culege informaţii pe care nu le-am putea obţine în nici un alt mod”.

Tehnologia infraroşu a SOFIA depăşeşte cu mult pe cea utilizată anterior de telescopul aerian al NASA, respectiv KUIPER, primul laborator astronomic aerian din lume, care a realizat peste 1400 de zboruri prin atmosfera superioară a Pământului, între anii 1975-1995.

„Inovaţia la SOFIA o reprezintă noua instrumentaţie. SOFIA are cateva sute de detectori de imagine în infraroşu şi un telescop de 2,5 metri. În comparaţie, KUIPER avea cam 20 de detectori de imagine infraroşu şi un telescop de 0,9 metri. Abilitatea noastră de a face ştiinţă în stratosferă a crescut substanţial, SOFIA fiind un observator perfecţionat”, a mai spus Becklin.

Calea Lactee are un centru galactic relativ mic, după Becklin, care notează că în timp ce găurile negre din centrul altor galaxii pot avea mase de miliarde de ori mai mari ca a soarelui nostru, cea din centrul galaxiei noastre are numai 4 milioane de mase solare.

„SOFIA ne oferă oportunitatea de a înţelege fizica fenomenor ce au loc acolo, studiindu-le în detaliu”, a continuat Becklin. „Eu cred că vom putea realiza foarte bine această cercetare cu SOFIA”.

Studiile realizate de cercetătorii de la UCLA au dezvăluit că formarea stelelor se realizează în prezenţa imediată a unei găuri negre supermasive.

„Presupunerea anterioară a fost că proximitatea unei găuri negre va face imposibilă formarea unei stele, că forţele mareice nu vor permite colapsul unui nor de gaz şi praf pentru a forma o stea. Dar acest lucru totuşi se întâmplă, la numai un an lumină distanţă de gaura neagră”, a afirmat Mark Morris, profesor de fizică şi astronomie la UCLA şi co-preşedinte al comitetului director ştiinţific al misiunii SOFIA, care va participa la zborurile preconizate. „Încercăm să înţelegem, prin observaţii ce utilizează deopotrivă lungimi de undă scurte şi lungi în infraroşu, ce se întâmplă cu praful şi şi gazul stelar de o manieră care să permită formarea unei stele. Avem deja câteva idei.”

Stelele din apropierea găurii negre pot fi observate de la sol pe lungimi de undă mai scurte – de la observatorul W.M, Keck, din Hawaii, spre exemplu, dar studierea prafului emis de către radiaţia de la aceste stele necesită lungimi de undă mai mari, în infraroşu.

„Praful este materia din care sunt formate stelele şi, deopotrivă, materia din care noi suntem formaţi”, afirmă Becklin. „Înţelegerea modului în care stelele se formează în prezenţa prafului şi a gazului este foarte importantă şi ne conduce către cunoaşterea formării propriului sistem solar şi a răspunsului la întrebarea legată de prezenţa noastră pe Terra. Praful şi gazul sunt carămizile de bază ale planetelor şi ale biosferei noastre. Sunt extrem de importante”.

”Nu putem observa planete în centrul galactic – acesta este mult prea departe – dar putem vedea praf în jurul stelelor nou născute și știm că praful este destinat formării planetelor”, a mai precizat Morris. ”Noi putem studia praful și să vedem din ce este compus, iar cunoscându-i compoziția și mărimea granulară, putem modela istoria revoluționară a prafului și îi putem determina grosimea. Mare parte din energia sosită din centrul galactic provine de la praf. Praful absoarbe lumina solară și o re-emite ca și energie în infraroșu; acesta este motivul pentru care observațiile noastre sunt concentrate pe spectrul infraroșu.”

Cantitatea de praf din centrul galactic, cu o întindere de peste 500 de ani lumină, cuprinde probabil un milion de mase solare, a precizat Morris.

”Aș dori să înțeleg care este efectul produs de către gaura neagră asupra stelelor tinere și care este mecanismul conducător acolo”, a adăugat Becklin. ”Noi credem că este materia ce cade în gaura neagră, dar aș dori să știu dacă putem cuantifica și înțelege formarea stelelor și cum ajung stelele foarte tinere să se formeze în această regiune; vorbim de un puzzle astronomic nerezolvat de multă vreme”.

”Formarea stelelor în această regiune este diferită față de alte zone din galaxie pentru că aici gazul este mult mai turbulent, mai fierbinte și mai dens decât în colțul nostru de galaxie, de pildă.”, a spus Morris.

”Oare norii de gaz interstelar formează stele sau se disipează? Depinde de cât de multă energie se află în nor”, răspunde Morris, care precizează că SOFIA va măsura conținutul energetic al mediului interstelar, gazul și praful care inundă spațiul interstelar.

”SOFIA poate face ceva ce puține alte observatoare pot realiza și acest ceva este studiul câmpurilor magnetice”, a spus Becklin. ”Există foarte multe fenomene care se produc chiar în centrul galaxiei și pe care noi nu le înțelegem foarte bine. Aceasta este zona în care Marc (Morris) a făcut multă cercetare. SOFIA poate surprinde câmpurile magnetice din regiunile centrului galactic, acolo unde este praf. Cred că platforma noastră este unica ce plănuiește să facă asemenea măsurători.”

Formarea stelelor este puternic afectată de prezența unui câmp magnetic. Un câmp magnetic destul de puternic poate preveni colapsul unui nor pentru a forma o stea, a explicat Morris.

”Nu știm aproape nimic despre câmpurile magnetice, decât că există o prezență magnetică puternică în centrul galactic. Dorim să știm cât de puternic este acest câmp magnetic și ce fel de efecte produce”.

Becklin și Morris speră de asemenea să afle care sunt sursele energetice ale centrului galactic, și cum acele surse energetice pătrund prin mediul interstelar, inclusiv praful și sunt radiate departe către restul universului.

SOFIA, care decolează de la Centrul de Operațiuni Aeriene al Dryden al NASA, din Palmdale, Calif, poate duce la bord 10-15 oameni într-o cabină presurizată, separată de telescop. SOFIA este un program de cooperare între NASA și Centrul Aerospațial German (DLR)

Mai multe informații despre acest program:  www.sofia.usra.edu.

Sursa: ScienceDaily (Aug. 25, 2010)

A fost identificat un sistem solar ce ar putea avea șapte planete. La 127 de ani lumină de Terra, în jurul stelei HD 10180, se află cea mai apropiată planetă ca mărime de cea a noastră!

Astronomii au descoperit un nou sistem solar care pare să aibă aproape tot atâtea planete ca al nostru. Ei au identificat 5 – 7 planete care orbitează o stea similară Soarelui nostru (ca tip), incluzând o planetă care pare să fie stâncoasă și care are nu mai puțin decât 1,5 ori mărimea Terrei.

Steaua, etichetată HD 10180 rezidă la 127 de ani lumină de noi, în constelația Hydra, șarpele de apă. Colecția sa de lumi cosmice a fost detectată utilizând un telescop gigant operat de către Observatorul European de Sud de la Silla, de pe un vârf de munte din Chile.

Un dispozitiv foarte sensibil, numit HARPS sau ”vânătorul de planete” a fost utilizat pentru analiza luminii colectate de telescopul cu o oglindă de 3,6 metri anvergură, timp de 6 ani.

Acesta a demonstrat evidența pentru cinci planete gigant similare ca dimensiune cu Uranus sau Neptun din sistemul nostru solar. Dar există semnale care conduc către prezența altor două planete, una dintre ele fiind cea mai mică, până acum considerate a orbita o altă stea.

Pozițiile planetelor în noul sistem solar urmează de asemenea un timpar similar celui pe care îl are familia de  8 planete a Soarelui nostru, cu fiecare planeta în ordine de la Soare, de două ori mai mare decât cea anterioară.

Utilizând 190 de măsurători realizate de către spectograful HARPS, echipa de astronomi au analizat micile balansuri în poziția stelei, produse de  atracția gravitațională a planetelor sale. Cele cinci obiecte (planete) cu atracție mai puternică au fost diagnosticate a avea de 13 și până la 15 ori mai mare masa sau dimensiunea Terrei, orbitând steaua pe o scară a timpului ce variază între 6 și 600 de zile.

Celelalte două planete suspectate sunt, una de mărimea lui Saturn, care orbitează steaua în 2.00 de zile sau 6 ani tereștri. Cealaltă ar fi cea mai cea mai puțin masivă planetă care a fost vreodată identificată orbitând în jurul unei stele,  raportul comparativ cu masa Terrei fiind de 1,4 – deci doar puţin mai mare decât Pământul.

Asemănările se sfârşesc aici întrucât această planetă este poziţionată de 50 de ori mai departe de steaua mamă, decât este Terra faţă de Soare şi se roteşte în jurul Soarelui ei într-un interval de 1,18 zile (atât durează anul pe acea planetă!). Cele cinci planete gigant confirmate, toate rezidă, comparativ, în interiorul orbitei planetei Marte din sistemul nostru solar.

Vânătorii de extratereștri vor fi încurajați de această evidență că planetele sunt loc comun în galaxie, existând astfel multe locații potențiale pentru dezvoltarea vieții. Câteva au o poziționare similară cu a planetei Terra în sistemul nostru solar. Iar oamenii de știință pot chiar căuta urme ale activității extratereștrilor în atmosferele planetelor.

Semnalând descoperirea echipei sale într-o publicație franceză, astronomul Cristophe Lovis a precizat: ”Am identificat ceea ce poate fi numit sistemul cu cele mai multe planete descoperite până acum. Această remarcabilă descoperire subliniază de asemenea faptul că intrăm acum într-o eră nouă a cercetării exoplanetelor, depășind identificarea planetelor individuale: studiul sistemelor planetare complexe”.

Descoperiri similare celor realizate de HARPS, au fost făcute de sonda spațială europeană ”Corot”. Rețeaua de senzori de la sol, numită Super WASP și telescopul spațial Kepler, al NASA.

Sursa: The Christian Science Monitor – articol de Paul Sutherland, Skymania News / August 24, 2010

”SAY HELLO TO HUBBLE!” LA PLANETARIUL BAIA MARE DE NOAPTEA EUROPEANĂ A MUZEELOR

Planetariul Baia Mare, departament al Muzeului de Mineralogie Baia Mare, să alătură în 2010 instituţiilor băimărene care vor organiza evenimente dedicate Nopții Europene a Muzeelor (noaptea de 15 spre 16 mai 2010), într-un circuit tematic numit ”Say Hello to Hubble!” care marchează aniversarea a 20 de ani de descoperiri realizate de telescopul spațial Hubble. Noaptea albă de la Planetariul Baia Mare vă va surprinde cu vizionări de filme documentare, vizitarea în avanpremieră a noii expoziții permanente ”Sistemul Solar”, vernisajul printului aniversar și a unei expoziții neconvenționale dedicată telescopului spațial Hubble”, un miniconcert de muzică tânără, observații astronomice, testări ale echipamentelor din astromagazin, prezentări tematice și aceasta nu este totul.

Alături de Observatorul Astronomic ”Vasile Urseanu” din București și Observatorul Astronomic al Universității ”Ștefan Cel Mare”, Planetariul Baia Mare este al treilea centru oficial din România care găzduiește manifestări dedicate aniversării lui Hubble, în colaborare cu centrul educațional al Agenției Spațiale Europene care a furnizat printul și albumul aniversar.

Alături de centrul educațional al Agenției Spațiale Europene, printre colaboratorii noștri locali la organizarea acestui eveniment amintim Palatul Copiilor și Colegiul Național ”Mihai Eminescu” și formația ”Next Generation”.

Programul cultural al Nopții Muzeelor de la Planetariul Baia Mare se va derula  între orele 18.00 – 01.00, cu următoarele puncte cheie: 20.00 – vernisarea printului aniversar; 20.30 miniconcert de muzică tânără; 21.00 Film documentar;  22.00 observații astronomice. Alte momente ale programului se pot constitui în surprize care nu vor fi făcute publice!

Fiecare eveniment, aproape, dintre cele organizate la Planetariul Baia Mare ne poartă gândul și spre fanii noștri care nu ne pot onora cu prezența, așa încât organizăm transmisiuni Live pe Internet. Cele mai importante momente ale Nopții albe de la Planetariu dintre 15 spre 16 mai 2010 vor fi transmise așadar Live! Detalii ale programului de transmisiuni veți găsi pe site-ul nostru!

Ne pregătim și pentru situații neprevăzute și în caz de vreme nefavorabilă, activitățile vor fi adaptate ca atare pentru a vă reţine atenţia până la orele 1.00 ale dimineții!

Planetariul Baia Mare