ANTLIA sau MAȘINA PNEUMATICĂ din video-seria ”Ghidul cerului de noapte”

A doua constelație în ordine alfabetică este ANTLIA, Mașina Pneumatică sau Pompa cu Aer

Antlia este una dintre constelațiile numite de Nicolas Louis de Lacaille la mijlocul secolului al XVIII-lea, desemnat să cartografieze emisfera sudică. Antlia reprezintă pompa cu aer, care (la acea vreme) fusese recent inventată de Robert Boyle. Antlia este localizată într-o secțiune mai degrabă deschisă și distantă a cerului emisferei sudice și conține numai 9 stele desemnate de Bayer/Flamsteed. Uniunea Astronomică Internațională (IAU) a adoptat Antlia printre cele 88 de constelații oficiale. Dinspre nord începând, Antlia este înconjurată de şarpele de mare Hydra, compasul (Pyxis), de velele (Vela) mitologicei corăbii Argo şi în sfârşit de centaur, Centaurus.

Pagina de pe site: http://planetariubm.ro/2010/09/07/pove%C8%99tile-cerului-constela%C8%9Bia-antila/

Digitizarea constelațiilor într-o formulă multimedia reprezintă o contribuție la proiectul pl@NETour, o asociere tematică cu proiectul CRT și o diversificare a temelor de comunicare cu publicul prin popularizarea astronomiei.

www.planetariubm.ro
www.crt-ro.com
www.planetour.ro

Ciprian Crișan

HAI LA PLANETARIU!

Hai la Planetariul Baia Mare, cel mai modern planetariu din Romania! Știință, cultură, divertisment într-o experiență inedită și superlativă!
www.planetariubm.ro

SEARĂ DE OBSERVAŢII ASTRONOMICE LA PLANETARIUL BAIA MARE

1239479_593695037340646_1143820743_n

În cadrul ”Toamnei Băimărene”, Planetariul Baia Mare organizează mâine, 24 septembrie 2013, între orele 21.00 – 01.00,  o seară de observații astronomice ce propune participanților trecerea în revistă a constelațiilor vizibile şi a unor obiecte de tip deep sky, demonstrații digitale, o lectură publică și filme documentare de gen. Programul serii va fi adaptat în funcție de condiţiile atmosferice.

LA CEREREA PUBLICULUI: REDESCHIDEREA PENTRU 2 LUNI DE ZILE A EXPOZIȚIEI CONSTELAȚII ROMÂNEȘTI TRADIȚIONALE

afisnoumic

Muzeul de Mineralogie și Planetariul Baia Mare întâmpină noul an – 2013 cu o surpriză culturală, prin redeschiderea la cererea publicului a celei mai de succes expoziții temporare din istoria planetariului: expoziția digitală multimedia ”Constelații Românești Tradiționale”.

Expoziția ”Constelații Românești Tradiționale”, prezentată în perioada septembrie – noiembrie 2012, a focalizat atenția publicului asupra unor nuanțe ale identității culturale românești și relevarea unor valori esențiale ale imaginarului social asociat cerului dar și a unor importante deslușiri și achiziții din domeniul științei populare și al astronomiei populare.

Solicitările venite de la momentul închiderii expoziției și până în prezent nu fac decât să reitereze interesul publicului local, județean și regional asupra valorii culturale și educaționale ale acestei expoziții experiment, care a adus în premieră muzeală națională inovația hi-tech în conceptul general al expoziției. Cei peste 5.000 de vizitatori care au trecut pragul acestei expoziții au lăsat înscrise în cartea de onoare a muzeului impresii extraordinare privind utilitatea socială a unui asemenea proiect și ne încurajează să oferim și altor vizitatori ocazia de a o vizita.

Așadar, începând de Joi, 10 ianuarie 2013 și până la începutul lunii martie, expoziția temporară ”Constelații Românești Tradiționale” poate fi vizitată la Planetariul Baia Mare. Considerăm această expoziție digitală multimedia foarte importantă pentru că este expoziția de inaugurare a unui sector expozițional nou al planetariului, sectorul expozițiilor digitale – care pe platforma simezelor digitale va prezenta începând cu luna martie o serie de noi expoziții surpriză care se vor constitui într-un portofoliu cultural important în așteparea implementării noului aparat de proiecție stelară, care va plasa Planetariul Baia Mare din nou în fruntea topului celor mai moderne instituții de prezentare și promovare astronomică.

Cele două publicații ale proiectului – harta stelară și broșura proiectului CRT – alături de alte mijloace informative, printre care regăsim și site-ul planetariului (www.planetariubm.ro) se vor regăsi într-un colț informativ pentru vizitatorii care doresc să aprofundeze acest domeniu al astronomiei populare, iar pentru cei mici sunt în pregătire o serie de materiale educaționale care să facă chiar mai plăcută experiența vizitării expoziției.

Ciprian Crișan

PR – Muzeul de Mineralogie Baia Mare – Maramureș

Sesiune de observații – „Constelații Românești Tradiționale”

Până pe data de 15 noiembrie, expoziția „Constelații Românești Tradiționale” mai poate fi vizitată gratuit. În data de 13 noiembrie Planetariul Baia Mare organizează o sesiune specială de observații astronomice dedicată  în primul rând constelațiilor românești. Reprezentațiile din cupola Planetariului se vor muta în aer liber, astfel că doritorii vor putea admira „live” grupările de stele tradiționale românești. Vestea bună e că nu vom avea Luna pe cer în acea noapte, vestea rea e că nu vom putea scăpa de „minunata” poluare luminoasă a orașului (iluminatul stradal și nu numai). Sperăm că data de 13 va fi cu noroc și vremea să țină cu noi. Bonus: planeta Jupiter văzută prin telescop.

Așadar, vă așteptăm marți 13 noiembrie, între orele 20 și 24 în curtea Planetariului pentru o incursiune în lumea poveștilor românilor despre cer și stele. Intrarea va fi liberă.

Ovidiu Ignat

POVEȘTILE CERULUI. CONSTELAȚIILE DE LA A LA V (adică Z) PREZENTATE DE PLANETARIUL BAIA MARE

De când Umanitatea a început să recunoască tipare în stele, am considerat necesar să le dăm un înțeles, prin conectarea celor mai strălucitoare, de la punct la punct și asociindu-le apoi personaje ale miturilor și legendelor. Fie că sunt reprezentări ale unor animale, ale unor eroi sau figuri fanteziste – aceste prime etichete puse pe tiparele stelare au reprezentat începutul constelațiilor.

PRIMELE CONSTELAȚII

Modelele stelare sunt cunoscute ca asterisme – o asociere de stele bazată pe ceea ce vedem, iar nu o relație fizică reală între ele. Primele constelații au fost bazate pe asterisme, grupuri de stele ce păreau să reconstituie ceva și se aflau într-o poziție a cerului care le dădea o anume semnificație. În acest caz, semnele Zodiacului – sau constelațiile zodiacale – au fost cel mai probabil printre primele care au fost recunoscute inter-cultural. Deși stelele s-ar putea afla la sute de ani lumină depărtare între ele și în relația lor cu Soarele, Luna și planeta Terra la alte mii de ani depărtare, fiecare civilizație a recunoscut aceste modele stelare particulare situate pe o cale imaginară a Soarelui și a Lunii de-a lungul cerului, numită planul ecliptic. Chiar înainte ca oamenii să știe că există și alte planete, le-a fost dat să înțeleagă că zone anumite ale cerului pot conține alte stele, așa încât au simțit nevoia să le exprime.

Dacă în mod tradițional noi cunoaștem constelațiile zodiacale sub numele de Aries, Taurus, Gemini, Cancer, Leo, Virgo, Libra, Scorpio, Sagittarius, Capricorn, Aquarius și Pisces, acestea au alte multe nume în culturi și religii variate – de obicei având însă același înțeles. Spre exemplu, cultura Hindu se referă la Aries sub numele de Mesa, care este ”Berbecul” iar la Gemini ca Mthuna, adică ”Gemenii”. Plasarea unor nume definitive pentru constelațiile zodiacului a survenit probabil către 2700 î. Chr., pe măsură ce au apărut primele noastre sisteme cu coordonate. Dacă fiece cultură și-a ales un sistem particular de coordonate – de exemplu, grecii au ales timpul tropical, în timp ce Hindu și chinezii s-au bazat pe timpul sideral – important este faptul că aceste asterisme au devenit rapid universal cunoscute.

Cu timpul, alte asterisme din apropiere au căpătat formă și au devenit constelații în adevăratul sens al cuvântului – fiecare cu numele și semnificația sa culturală. Totuși, exista o singură mare problemă. Aceste prime constelații nu aveau o definiție, nici granițe și nici consistență. Pe măsură ce primii navigatori au început să călătorească, ei au început să adauge tot mai multe stele pe hărțile lor, comparându-le apoi cu hărțile timpului și întreaga chestiune a devenit foarte confuză. Ar fi foarte dificil să navighezi către o stea pe care nu o poți vedea decât când ajungi acolo – ca să nu mai vorbim de o constelație care nu a fost cartografiată pe hărțile dumneavoastră!

PRIMELE CONSTELAȚII OFICIALE

Către secolul al II-lea, astronomul grec Ptolemeu a decis că este timpul unei activități serioase pentru unificarea acestor asterisme și asocierea unor nume pentru constelații. Activitatea sa în acest sens este numită Almageste – un tratat matematic și astronomic propunând mișcările complexe ale stelelor și căile planetelor cunoscute. Lucrarea în sine a fost genială, acoperind problematica mișcărilor diurne ale obiectelor cerești, măsurarea timpului zilei, determinarea latitudinii, punctele în care Soarele este vertical, umbrele ceasului solar la echinocții și solstiții, și alte observații care se schimbă odată cu poziția observatorului. A acoperit mișcarea planetară retrogradă, mișcarea Lunii, paralaxa lunară, mișcarea apogeului lunar, eclipsele, precesia echinocțiilor, mișcarea Soarelui și a stelelor fixe. Dar, foarte important, această lucrare ne-a dat primele 48 de constelații oficiale. Și, credeți sau nu, cele 48 de constelații descrise de Ptolemeu sunt încă utilizate astăzi de către astronomi.

Totuși era o mică problemă cu Almageste și constelațiile sale. Hărțile pe care Ptolemeu le-a utilizat proveneau din vremea lui Hipparchus și a inclus numai stelele ce puteau fi văzute din poziția acestuia. Nu a trecut mult până ce această lucrare a fost îmbunătățită de către cultura islamică, ai cărei astronomi au descris observațiile asupra stelelor, poziției lor, magnitudinii, strălucirii și culorii, adăugând chiar și desene pentru fiecare constelație. Prin urmare, chiar și astăzi unele dintre cele mai strălucitoare stele catalogate sunt menționate încă prin numele lor arabe.

Încă o dată, nu a trecut mult timp până ce lumea a avut nevoie de un sistem și mai bun, moment care a survenit o dată cu astronomul german Johann Bayer, și astronomul englez John Flamsteed. Aceștia nu au creat și mai multe constelații – treaba lor a fost să atribuie litere grecești și numere celor mai strălucitoare stele din fiecare constelație, pentru a le da un standard. Situația a devenit însă mai confuză pe măsură ce astronomii au călătorit în emisfera sudică, adăugând și mai multe stele, respectiv constelații.

CONSTELAȚIILE MODERNE

Formată în 1919, Uniunea Astronomică Internațională (UAI) este o colecție de astronomi profesioniști a căror sarcină este să acționeze ca o autoritate recunoscută internațional pentru atribuirea denumirilor.  În 1930 UAI a decis să aleagă lucrarea astronomului belgian Eugene Joseph Delporte ca un standard internațional. La acest punct, el fixase granițele moderne dintre toate constelațiile cerului, împreună cu liniile de ascensiune dreaptă și declinație pentru epoca B1875 și cele 88 de constelații recunoscute oficial au devenit standard mondial.

Pentru că Delporte alesese o epocă atât de timpurie, aceste schițe ce aveau o vârstă de 80 de ani nu mai sunt perfect verticale sau orizontale, datorită precesiei echinocțiilor și într-o bună zi, vor trebui reajustate. Totuși, un standard fusese adoptat și numele constelațiilor, tiparele și granițele constelațiilor în sfârșit recunoscute.

CE ESTE O CONSTELAȚIE

O constelație este un tipar de stele recognoscibil care are granițe oficiale și o desemnare oficială. Există 88 de asemenea constelații recunoscute oficial.

Nu uitați că deseori recunoaștem modele stelare – dar acestea sunt asterisme iar nu constelații. De exemplu, ”Carul Mare” este un asterism și parte a mai marii constelații Ursa Major – la fel cum avem ”Marele Pătrat al lui Pegasus” sau ”Cheia de piatră” din Hercules. Veți afla multe asemenea asterisme pe măsură ce veți călători pe cerul de noapte: ”Triunghiul de Vară”, ”Centura lui Orion”, ”Crucea Nordului”, ”Crucea Sudului”, ”Cercul de Iarnă” … Să nu uitați …

Pentru a fi o constelație trebuie să aibă granițe oficiale și o desemnare oficială!

LISTA CONSTELAȚIILOR EMISFEREI NORDICE ȘI EMISFEREI SUDICE

ANDROMEDA

ANTLIA (MAȘINA PNEUMATICĂ)

APUS (PASĂREA PARADISULUI)

AQUARIUS (VĂRSĂTORUL)

AQUILA (VULTURUL)

ARA (ALTARUL)

ARIES (BERBECUL)

AURIGA (VIZITIUL)

CAELUM (DALTA)

CAMELOPARDALIS (GIRAFA)

CANCER (RACUL)

CANES VENATICI (CÂINII DE VÂNĂTOARE)

CANIS MAJOR (CÂINELE MARE)

CANIS MINOR (CÂINELE MIC)

CAPRICORNUS (CAPRICORNUL SAU ȚAPUL)

CARINA (CARENA)

CASSIOPEIA

CENTAURUS (CENTAURUL)

CEPHEUS (CEFEU)

CETUS

CHAMAELEON (CAMELEONUL)

CIRCINUS (COMPASUL)

COLUMBA (PORUMBELUL)

COMA BERENICES (PĂRUL BERENICEI)

CORONA AUSTRALIS (COROANA SUDULUI)

CORONA BOREALIS (COROANA NORDULUI)

CORVUS (CORBUL)

CRUX (CRUCEA SUDULUI)

CYGNUS (LEBĂDA)

DELPHINUS (DELFINUL)

DORADO (PEȘTELE DE AUR)

DRACO (DRAGONUL)

EQUULEUS (MÂNZUL)

ERIDANUS (RÂUL)

FORNAX (CUPTORUL)

GEMINI (GEMENII)

GRUS (COCORUL)

HERCULES (HERCULE)

HOROLOGIUM (OROLOGIUL)

HYDRA (HIDRA)

HYDRUS

INDUS

LACERTA (ȘOPÂRLA)

LEO (LEUL)

LEO MINOR (LEUL MIC)

LEPUS (IEPURELE)

LUPUS (LUPUL)

LYNX (LINXUL)

LYRA (LIRA)

MENSA (PLATOUL)

MICROSCOPIUM (MICROSCOPUL)

MONOCEROS (LICORNUL)

MUSCA

NORMA (ECHERUL)

OCTANS (OCTANTUL)

OPHIUCUS (A 13-A CONSTELAȚIE ZODIACALĂ)

ORION (ORION VÂNĂTORUL)

PAVO (PĂUNUL)

PEGASUS (PEGAS)

PERSEUS (PERSEU)

PHOENIX

PICTOR (PICTORUL)

PISCES (PEȘTII)

PISCIS AUSTRINUS (PEȘTELE AUSTRAL)

PUPPIS (PUPA)

SAGITTA (SĂGEATA)

SAGITTARIUS (SĂGETĂTORUL)

SCORPIUS (SCORPIONUL)

SCULPTOR (SCULPTORUL)

SCUTUM (SCUTUL)

SERPENS CAPUT (CAPUL ȘARPELUI)

SERPENS CAUDA (COADA ȘARPELUI)

SEXTANS (SEXTANTUL)

TAURUS (TAURUL)

TELESCOPIUM (TELESCOPUL)

TRIANGULUM (TRIUNGHIUL)

TRIANGULUM AUSTRALE (TRIUNGHIUL SUDIC)

TUCANA (TUCANUL)

URSA MAJOR (URSA MARE)

URSA MINOR (URSA MICĂ)

VELA (VELELE)

VIRGO (FECIOARA)

VOLANS (PEȘTELE ZBURĂTOR)

VULPECULA (VULPEA)


UPDATE 2016: GHID PRACTIC DE ORIENTARE PE BOLTA CEREASCĂ

Acum mai bine de cinci ani de zile (în 2011), Planetariul Baia Mare își începea ciclul de articole dedicate constelațiilor, studii, traduceri și adaptări din limba engleză ale unor materiale pe care le-am considerat foarte utile oricui dorește să se instruiască în acest domeniu formidabil de interesant – astronomia. Acest ciclu de articole publicat sub titulatura ”Poveștile Cerului” reprezintă în schema de vizitare a sitului, una dintre locațiile predilecte ale internauților. Această platformă educațională este încă în dezvoltare (dovadă ghidul de mai sus și intenția de a adăuga materiale multimedia pentru fiecare constelație – activitate în derulare). 

Poveștile Cerului. Constelația Vulpecula sau Vulpea

Constelația Vulpecula este neobișnuită pentru că nu a aparținut original celor create de Ptolemeu – ci se datorește activității lui Johannes Hevelius. Vulpecula a fost inclusă în Firmamentum Sobiescianum, un atlas de 56 de pagini, creat de Hevelius, care a subliniat 7 noi constelații care au supraviețuit timpului – și multe care nu au supraviețuit. Poziționată la nord de planul ecliptic, ea acoperă 268 de grade pătrate ale cerului, ocupând poziția 55 ca mărime. Are 5 stele principale în asterismul său și 33 de stele clasificate Bayer/Flamsteed. Vulpecula are graniță cu constelațiile Cygnus, Lyra, Hercules, Sagitta, Delphinus și Pegasus. Cel mai bine poate fi văzută la culminația sa în timpul lunii septembrie.

De vreme ce Vulpecula este considerată o constelație „modernă”, nu are nici o mitologie asociată cu ea – deși tiparul stelar era foarte vizibil grecilor antici și romanilor. La sfârșitul secolului al XVII-lea, astronomul Johannes Hevelius a creat constelația Vulpecula când și-a pregătit propriul set de stele cunoscut sub numele de Firmamentum Sobiescianum. La acel moment, el a numit această constelație ”Vulpecula Cum Ansere”, ceea ce literal înseamnă ”vulpea cea mică cu gâsca” – iar ilustrarea consta într-o vulpe cu o gâscă între fălcile ei. La acea vreme Hevelius nu a considerat acest aspect ca fiind două constelații separate – deși mai târziu s-a realizat divizarea Vulpecula și Anser ”Gâsca”. Când hărțile stelare au fost din nou consolidate, aceste două constelații au fost unite din nou pentru a fi cunoscute sub numele modern asociat de către Uniunea Astronomică Internațională, ca Vulpecula, iar steaua primară, pentru a reține amintirea vechii constelații Anser, a primit acest nume propriu.

Să începem turul nostru binocular al constelației Vulpecula cu o privire către steaua Alpha – „a”, Anser. Numele său se traduce literal „gâsca”, dar această stea gigant de clasă M este orice altceva numai zburătoare nu. Rezidând la 297 de ani lumină de Terra, Anser răspândește de 390 de ori mai multă energie luminoasă decât Soarele nostru, fiind de 45 de ori mai mare. Are un miez mort de heliu, începând să fuzioneze hidrogen – și ar putea avea un nucleu mort de carbon – oxigen, așteptând după a doua iluminare înainte de a se transforma într-o stea de clasă K. Dacă ați observat o altă stea în apropiere, bravo vouă! Deși este numai un companion de linie, 8 Vulpeculae face ca vizita lui Anser să merite efortul.

Acum poziționați spre Collinder 399. Acest asterism frumos este deseori numit ”Clusterul Brocchi” sau ”Umerașul” și este un obiect splendid în binocluri sau în telescopul de câmp bogat. Această colecție unică de stele care este cunoscută încă din anul 964, când astronomul Al Sufi a înregistrat-o, a fost independent redescoperită de către Giovanni Hodierna în secolul al XVII-lea. În 1920, D.F. Brocchi, un astronom amator și cartograf al Asociației Americane a Observatorilor Stelelor Variabile – a creat o hartă a acestui obiect pentru utilizarea în calibrarea fotometrică. Datorită dimensiunii mari de peste 60 de minute de arc, ea a scăpat atât catalogului Messier, cât și Herschel. Doar o jumătate de duzină de stele au aceeași mișcare proprie, ceea ce face ca acest obiect să fie un cluster mai degrabă asemănător Pleiadelor, dar studiile sugerează că este pur și simplu un asterism … dar unul cu două stele binare în inima sa!

Următoarea noastră țintă este magnificul Messier 27 (RA 19 : 59.6 Dec +22 : 43). Această incredibilă nebuloasă planetară apare ca un nucleu cu o ușoară nuanță de măr verde și este fără îndoială, cel mai strălucitor studiu de tipul său. Ușor de localizat cam la o lățime de deget nord de Gamma Sagittae, nu este cea mai mare dintre toate planetarele, dar este cea mai mare de felul său, de pe lista Messier. M27 crește și luminozitatea sa sugerează că este destul de aproape de sistemul nostru solar. Unii cred că este destul de greu de găsit, dar aici avem o șmecherie. Priviți către steaua primară din Sagitta, apoi spre vest către strălucitoarea Albireo. Notați distanța dintre cele două și căutați aceeași distanță spre nord de indicatorul săgeții … și veți găsi M27. Messier în 1764, cu un telescop ce avea lungimea focală de 3,5 m.

Sunteți pregătiți pentru un cluster stelar galactic atât pentru binocluri cât și pentru telescop? Atunci reveniți la Alpha și vă deplasați cam două lățimi de deget către sud-est și apoi, chiar pe ecuatorul galactic, veți găsi NGC 6823 (RA 19 : 43.1 Dec +23 : 18). Primul lucru pe care îl veți observa este un cluster deschis destul de mare, cumva concentrat, de magnitudine 7. Rezolvat în telescoapele mari, privitorul ar putea observa că aceste stele sunt fierbinți, de o varietate alb-albastră. NGC 6823 s-a format doar acum 2 miliarde de ani. Deși se află cam la 6000 de ani lumină distanță și ocupă în jur de 50 de ani lumină de spațiu, acesta împarte câmpul cu o foarte mare emisie sau reflecție de nebuloasă – NGC 6820.

Înspre exteriorul ciorchinelui de stele, noi stele se formează în mase de gaz și praf și radiația fierbinte este revărsată dinspre cele mai strălucitoare membre stelare ale acestei pereche. Alimentat de emisii, NGC 6820 nu este totdeauna un obiect vizual facil – este vag și acoperă o zonă de patru ori mai mare decât clusterul. Dar luați urma cu grijă, de vreme ce granițele sunt mai luminate decât regiunea clusterului central. Să vă faceți timp pentru a observa acest obiect! Procesele sale sunt foarte asemănătoare cu cele din zona ”Trapezium” din nebuloasa Orion. Marcați acest obiect în notele de observare. NGC 6823 este Herschel VII.18 și NGC 6820 este de asemenea cunoscut ca Marth 401!

Dacă doriți să încercați ceva nou, reveniți la M27 și vă deplasați 2 grade vest – nord-vest pentru a găsi NGC 6830 (RA 19 : 51.0 Dec +23 : 04). Acest cluster deschis bogat, cu magnitudine 7,9 este o țintă buna. Continuați alte 2 grade în aceeași direcție pentru a selecta clusterul NGC 6823, de magnitudine 7,1.

Acum să lucrăm asupra unei pereche de clustere stelare atât pentru binocluri cât și pentru micile telescoape, începeți cu NGC 6885 (RA 20 : 12.0 Dec +26 : 29). Această cluster scânteietor de magnitudine 6, care include o stea O strălucitoare, este de asemenea cunoscut ca și Caldwell 37. În binocluri vom vedea în apropiere o altă compresie în apropiere notată ca NGC 6882 (RA 20 : 11.7 Dec +26 : 33). Dacă nu conține o stea strălucitoare precum vecina sa, NGC 6882 este o frumoasă colecție în formă de inel.

Ultima țintă oficială în Vulpecula este un cluster stelar galactic superb – NGC 6940 (RA 20 : 34.6 Dec +28 : 18). Acest nor de stele de magnitudine 6, cu o dimensiune de 31 de minute de arc, cu siguranță va delecta orice observator cu binocluri sau cu telescopul. Cu cât este mai mare apertura, cu atât mai multe sunt stelele rezolvate. Descoperit de către Sir William Herschel în 1784 și catalogat ca H VIII.23, acest cluster galactic de vârstă intermediară vă va uimi într-o apertură mare. Deși vizibil în binocluri, pe măsură ce crește apertura, câmpul explodează în 100 de stele puternic comprimate, un nor bogat. Deși nu este vizitat foarte des, NGC 6940 este pe multe liste de observații. Utilizați puterea mică pentru a obține efectul integral al acestui câmp stelar senzațional!

Dacă NGC 6834 (RA 19 : 52.2 Dec +29 : 25) este oficial listată în Cygnus, de ce să nu o vizitați? Sunteți în împrejurimi! Este un foarte bogat și compact cluster stelar mic care este o țintă de selectat din câmpul stelar al Căii Lactee!

Sursa: UniverseToday

 

Poveștile Cerului. Constelația Volans sau Peștele Zburător

Constelația sudică circumpolară Volans a fost pentru prima oară introdusă în 1589 de către Petrus Plancius, pe un glob ceresc și mai târziu a fost adăugată în atlasul lui Johann Bayer – Uranometria, în 1603. Volans se întinde pe 141 de grade pătrate ale cerului, fiind a 76-a constelație ca mărime. Are 6 stele principale în asterismul său și 12 stele cu designații Bayer/Flamsteed. Volans are graniță cu constelațiile Carina, Pictor, Dorado, Mensa și Chamaeleon și cel mai bine poate fi văzută la culminația sa în timpul lunii martie.

De vreme ce Volans este considerată o constelație nouă, nu are nici o mitologie asociată cu ea – ci doar ceea ce intenționează constelația să reprezinte. Constelația Volans a fost creația originală a lui Petrus Plancius din observațiile navigatorilor olandezi Pieter Dirkszoon Keyser și Frederick de Houtman, când aceștiaau explorat emisfera sudică. Modelul stelar al lui Volans a devenit cunoscut prin apariția pe un glob ceresc în 1597 și a fost considerată constelație în urma introducerii în Uranometria, sub numele de Piscis Volans – adică ”Peștele Zburător”. Când a fost mai târziu adoptată ca o constelație permanentă de către Uniunea Astronomică Internațională, numele a fost simplificat,  rămânând doar Volans.

Să începem turul constelației cu binoclurile, respectiv cu steaua sa Alpha – simbolul „a” de pe hartă. Alpha Volantis este situată la aproximativ 124 de ani lumină de Terra și este o stea sub-gigantă albă de clasă A (A2.5). Dacă nu are nimic special în sine, este cam de două ori mai mare decât Soarele și strălucește de 30 de ori mai puternic. Cumva a căpătat desemnarea de Alpha, deși Beta („B”) este fizic mai strălucitoare și cu 12 ani lumină mai aproape. O călătorie adevărată este spre Delta – simbolul „8”. Deși apare la fel de strălucitoare ca celelalte stele, Delta esre o stea gigantă de tip F care se află la 660 de ani lumină depărtare de sistemul nostru solar.

Acum luați telescopul pentru Epsilon Volantis – forma „3”. Epsilon este un sistem stelar triplu. Situat la aproximativ 642 de ani lumină de Terra, componenta primară, Epsilon Volantis A, este o binară spectroscopică foarte particulară. Este o stea alb-albastră, sub gigantă de tip B cu un companion ca o orbitează atât de aproape încât o putem vedea doar spectroscopic și știm că îi cauzează modificări tot la două săptămâni. Dar o privire mai ageră va scoate în evidență prezența celei de-a treia stele, de magnitudine 8. Epsilon Volantis se află la 6,05 secunde de arc depărtare și este ușor de capturat cu un telescop mic sau binocluri mari.

Dar Gamma Volantis? Este simbolul „Y” de pe hartă. Această stea dublă mare este destinată binoclurilor. Cele două membre sunt mai strălucitoare, vestica Gamma 1 Volantis (magnitudine 5,67) și mai estompata Gamma 2 (magnitudine 3,78). Despărțite de 14,1 secunde de arc, nu veți avea probleme în separarea celor două stele și culorile lor de constrast le fac să fie adevărate premii în telescop. Gamma 2 este o stea gigantă portocalie standard de clasă K (K0) și Gamma 1 este o stea pitică albă de clasă F (F2). Nu este însă o stea dublă optică. Această pereche este fizic legată și ambele stele se află la 142 de ani lumină depărtare.

Pentru cei care își doresc o provocare, este cazul să purcedem pe cerul de adâncime pentru NGC 2442 (RA 7 : 36.4 Dec -69 : 32). La magnitudine 11 și cu o dimensiune de 6 minute de arc, această galaxie spirală barată de suprafață joasă este un studiu grozav pentru un telescop mare. Situată la 50 de milioane de ani lumină de Calea Lactee, NGC 2442 a fost pentru prima oară dscoperită de către John Herschel și conține un nor de gaz întunecat foarte neobișnuit – unul în care lipsesc stelele cu desăvârșire. Cum s-a întâmplat asta? Astronomii consideră că norul a fost pierdut în preajma NGC 2442 de către un companion în timpul unei interacțiuni galactice! De ce nu? În fond, NGC este înconjurată! Dacă dețineți o apertură mare,veți vedea în apropiere PGC 21457, PGC 21406, NGC 2434, PGC 21212, PGC 21323, PGC 21369 și PGC 21426. Câteva dintre aceste galaxii satelit sunt fizic legate cu NGC 2442. Uitați-vă spre două brațe ale spiralei extinzându-se dintr-o bară centrală pronunțată, conferind întregii galaxii aparența unei forme de cârlig.

Sursa: UniverseToday

 

Poveștile Cerului. Constelația Virgo sau Fecioara

Fiind unul dintre semnele zodiacale, Virgo rezidă direct pe planul ecliptic și a fost una dintre cele 48 de constelații cartografiate de către Ptolemeu. Ocupă 1294 de grade pătrate ale cerului și este a doua cea mai mare constelație pe cer. Virgo conține de asemenea punctul unde ecuatorul ceresc traversează planul ecliptic – echinocțiul de toamnă. Asterismul său este compus la alegere din 9 sau 15 stele, iar constelația conține de asemenea 96 de stele cu clasificare Bayer/Flamsteed. Virgo are graniță cu constelațiile Bootes, Coma Berenices, Leo, Crater, Corvus, Hydra, Libra și Serpens Caput. Este vizibilă tuturor observatorilor situați între latitudinile +80 și -80 de grade și cel mai bine poate fi urmărită la culminația sa în timpul lunii mai.

Există două dușuri meteorice anuale asociate cu constelația Virgo. Virginidele au vârful către 10 aprilie, în fiecare an și au aparența provenienței dintr-un punct de cer apropiat de Gamma. Acesta este relativ activ și predictibil și vă puteți aștepta să vedeți cam 10 meteori pe oră, în medie, în condiții ideale. Al doilea este Mu Virginidele, cu vârful către 25 aprilie. Acesta este de asemenea un duș meteoric de bază și puteți aștepta între 7-10 meteori pe oră, sosind dintr-o zonă aproape de granița Virgo-Leo.

În mitologie, Virgo dorea să reprezinte ”fecioara”, dar cine este exact această femeie nu s-a stabilit niciodată – ci doar faptul că a jucat un rol cultural important. Virgo este deseori portretizată purtând doi snopi de grâu, dintre care unul este marcat de steaua strălucitoare Alpha – Spica – și este singurul semn astrologic reprezentat de o femeie. Probabil ea este Astraea, fiica vrgină a lui Zeus, care a fost cunoscută ca și zeiță a justiției. În fond, Libra, balanța, cu talerele în echilibru … este aproape!

Să începem turul constelației Virgo cu cea mai strălucitoare stea – Alpha – simbolul „a” de pe hartă. Alpha Virginis este cel mai bine cunoscută ca Spica. Situată la 262 de ani lumină de Terra, având magnitudinea 1.0, Spica lucește cu lumina combinată a 4 stele nerezolvate și are o luminozitate vizuală de 2100 de ori mai mare ca a Soarelui. Ca o variabilă elipsoidală în rotație, cele patru stele creează un complex de schimbări în luminozitate prin distorsiunea formei celor mai strălucitoare componente. Steaua dominantă Spica A – are masa de 11 ori mai mare ca a Soarelui și prezintă fluctuații în dimensiunea fizică, pe măsură ce variază în strălucire. Steaua primară este la maximum când este cea mai mică, dând cea mai înaltă temperatură fotosferică de suprafață. Spica B are masa a 7 sori. Fiind de tip spectral B, aceste două componente produc mai multă lumină în ultraviolet datorită excesului de temperatură la suprafață. Spica are doi companioni telescopici distanți – de magnitudine 12 către nord-nord est și de magnitudine 10,5, către est-nord est.

Acum fixați către Beta – simbolul „B”. Numită Zavijava și situată la 36 de ani lumină depărtare de sistemul nostru solar, această stea are un loc foarte special în istorie, datorită poziției sale pe cer. Pentru că este atât de aproape de planul ecliptic, ea poate fi frecvent ocultată de către Luna, ocazional de către o planetă și chiar de către Soare. În cazul Zavijava, aceasta are onoarea de a fi steaua pe care a utilizat-o Einstein în timpul eclipsei solare din 21 septembrie 1922, pentru a determina viteza luminii în spațiu. Mai mult, conform studiilor, Beta Virginis ar putea găzdui două sau trei planete de mărimea lui Jupiter

Sunteți pregătiți pentru Gamma Virginis? Acesta este simbolul „Y”. Cel mai bine cunoscută ca și Porrima, această stea binară a fost un obiect facil pentru astronomii amatori, dar acum distanța aparentă mică dintre stele necesită un telescop mai mare. Pentru că perioada sa orbitală este relativ rapidă, adică 168,93 ani veți auzi referințe despre Porrima ca fiind ”Steaua care se micșorează”. La începutul anului 2009, această pereche era separată nu numai 0,04 minute și îi va lua alți 11 ani înainte ca ele să se despartă destul de mult cât să poată fi ușor rezolvate cu un telescop mic.

Pentru că sunt extrem de multe obiecte de cer în adâncime în Virgo, adnotarea tuturora pe o hartă ar face această hartă dificil de citit. Să începem cu harta de deasupra, care subliniază cele mai strălucitoare obiecte în Virgo – unele care pot fi ușor văzute cu binocluri și telescoape mici. Gata pentru dans?

Prima noastră țintă va fi Messier 104 (RA 12 : 40.0 Dec -11 : 37). Pornim din Spica și la 11 grade către vest veți găsi formidabilul M104. Cunoscut de asemenea sub numele de ”Galaxia Sombrero”, această magnifică galaxie în spirală a fost descoperită de către Pierre Mechain în 1781, adăugată de mână catalogului Messier și observată independent de către William Herschel, ca obiectul H I.43 – care probabil a fost primul care a notat componenta sa întunecată. Umflătura centrală a galaxiei Sombrero este o compresie a câtorva sute de clustere globulare și poate fi surprinsă doar în binoclurile mari și telescoapele mici. Aperturile mari vor revela interiorul acestei galaxii, benzi de praf întunecate, groase și de calitate – transformând acest obiect într-o favorită de sezon.

Acum să aruncăm o privire către unul dintre cei mai strălucitori membri ai clusterului Virgo – Messier 49. Situată cam la 8 grade nord-vest de Delta Virginis, aproape la mijlocul perechii de stele de magnitudine 6 (RA 12 29 46 Dec +07 59 59), galaxia eliptică gigant M49 are distincția de a fi prima galaxie care a fost descoperită în clusterul Virgo – și doar a două din grupul nostru local. La magnitudinea de 8,5 – acest tip de galaxie E4 va apărea ca o formă de ou iluminată în majoritatea telescoapelor și ca un petic vag în binocluri. Dacă un posibil eveniment supernova ar fi putut apărea în 1969, nu vă lăsați confuzați de steaua din față notată de Herschel, ca fiind ceva nou! Deși majoritatea telescoapelor nu vor reuși să selecteze separat această regiune, sunt în apropierea lui M49 mulți companioni, incluzând NGC 4470. Dar un observator cu ochi de vultur, numit Halton Arp, le-a sesizat și notat ca Galaxia Stranie 134 – una cu ”fragmente”.

Următoarea oprire: Messier 87 (RA 12 : 30.8 Dec +12 : 24). Este o galaxie sursă radio atât de luminoasă că poate fi văzută în binocluri –M87 de magnitudine 8,6, cam la două lățimi de deget nord-vest de Rho Virginis. Această galaxie eliptică gigantă a fost descoperită de Charles Messier în 1781 și catalogată ca M87. Răspândită pe o distanță de 120.000 de ani lumină, este o galaxie incredibil de luminoasă, conținând mult mai multă masă și stele decât galaxia noastră Calea Lactee – distorsionând gravitațional cele patru galaxii satelite ale sale. M87 este cunoscută pentru excesul de câteva mii de clustere globulare – până la 150.000, mult mai multe decât cele 200 ale noastre. În 1918, HD Curtis de la Observatorul Lick a descoperit altceva – M87 are un jet de material gazos extinzându-se din nucleul său pe o distanță de câțiva ani lumină în spațiu. Acest jet puternic perturbat prezintă aceeași polarizare ca radiația sincrotonă – o proprietate a stelelor neutronice. Conținând o serie de mici noduri și nori, precum au fost observați de Halton Arp la Palomar în 1977, el a descoperit de asemenea o a doua galaxie jet în 1966, cu erupție în direcție opusă. Grație acestor două proprietăți, M87 a devenit numărul 152 din catalogul lui Arp de ”Galaxii ciudate”. În 1954 Walter Baade și R. Minkowski au identificat M87 cu sursa radio Virgo A, descoperind un halo galactic mai slab în 1956. Poziția sa peste un nor de raze X, extins peste clusterul Virgo, face ca M87 să fie o sursă cu cantități incredibile de raze X. Datorită multiplelor sale proprietăți stranii, M87 rămâne o țintă pentru investigația științifică. Telescopul Spațial Hubble a arătat un nucleu violent înconjurat de către un disc de concreștere cu rotație rapidă, gazul căruia putând fi parte a unui sistem uriaș de materie interstelară. Cât despre ziua de azi – doar evenimentul supernova a fost înregistrat – totuși M87 rămâne una dintre galaxiile premiu cele mai intens studiate.

Acum ne îndreptăm spre zona mult mai detaliată a hărții și a câmpurilor galactice din Virgo, cam la 4 lățimi de deget est-sud-est de Beta Leonis. Ca parte a Lanțului Markarian, acest set de galaxii poate fi potrivit în același câmp vizual cu un ocular de 32 mm și un telescop de 12,5”, dar nu oricine are echipamentul  potrivit. Setați vederea către M84 și M86 și haideți să descoperim! Binoclurile mari și micile telescoape pot revela ușor această pereche ca un set de galaxii eliptice. Telescoapele medii vor sesiza că membrul vestic al perechii – M84 – este ușor mai luminos și vizibil mai mic. Către est și ușor spre nord este mai marea M86 – al cărei nucleu este mai larg și mai puțin intens. În telescoape mari, vedem galaxiile săltând literal din ocular chiar și la cele mai modeste magnificații. Destul de ciudat, avem un eșec în ce privește vederea structurilor adiționale. Pe măsură ce crește apertura, una dintre cele mai fascinante caracteristici ale acestei zone devine aparentă. Mulți străini misterioși vor apărea de asemenea. Formând un triunghi cu cele două obiecte Messier și situată cam la 20 de minute de arc în sud, rezidă NGC 4388. La magnitudinea de 11, această spirală galactică are un nucleu stelar estompat pentru telescoapele medii, dar o structură clasică în marile telescoape.

Cu magnitudine 12, NGC 4387 este situată în centrul triunghiului format de cele două obiecte Messier și NGC 4387 – o galaxie vagă, cu un indiciu de nucleu stelar în telescoapele mici dar cu aspecte detaliate în telescoapele mari. Doar o idee mai la nord de M86 este un petic de nebulozitate chiar mai vag – NGC 4402 – care solicită magnificare înaltă pentru a fi detectată în micile telescoape. Aperturile mari cu putere înaltă vor revela o bandă de praf notabilă. Structura centrală formează o bară curbată de lumină. La est de M86 sunt alte două galaxii luminoase – NGC 4435 și NGC 4438. Printr-un telescop mediu, NGC 4435 este ușor de selectat la putere joasă, arătând ca un nucleu stelar și o structură de mănunchi. NGC 4438 este vagă, dar chiar și aperturile mari fac să pară galaxiile eliptice puțin plictisitoare. Frumusețea în ce privește NGC 4435/4438 este proximitatea lor. 4435 arată o structură eliptică adevărată, chiar iluminată, chiar cu ceva estompare către margine. Cât privește 4438, aici avem o istorie diferită. Această galaxie are anvergura mult mai mare. Un mănunchi de material galactic suspect poate fi văzut întins înapoi către mai luminoasa pereche galactică din apropiere M84/86.

Sunteți gata pentru luminoasa galaxie Messier 58 (RA 12 : 37.7 Dec +11 : 49)? Este o galaxie în spirală descoperită de Messier în 1779! Ca una dintre cele mai strălucitoare galaxii din clusterul Virgo, M58 este una dintre cele patru care au structură barată. A fost catalogată de către Lordul Rosse ca o spirală în 1850. În binocluri va arăta ca celelalte eliptice studiate, dar un telescop mic, în condiții bune, va putea selecta nucleul luminos și un halo vag al unei structuri spiralice de galaxie – în timp ce telescoapele mai mari vor vedea concentrarea centrală a barei de-a lungul nucleului.

La o jumătate de grad sud-est este NGC 4567 și NGC 4569. L.S. Copeland le-a numit ”Gemenele Siameze” dar această pereche de galaxii este de asemenea considerată parte a clusterului Virgo. Văzute de parcă s-ar atinge, din punctul nostru de observație, nu avem nici o evidență a filamentelor strânse sau a distorsiunilor din structură. Ceea ce poate fi văzut ca un mic amuzament puțin mai departe este un eveniment supernova în NGC 4569 care s-ar fi petrecut în 2004. Cele două pot fi văzute și în telescoapele mici, ca nuclee fine, însă telescoapele mari vor surprinde forma V sau modelul de inimă. Dacă vedeți cumva o galaxie vagă în acest câmp, adăugați NGC 4564 în notele dumneavoastră. Mișcându-vă cam un grad spre nord, veți întâlni spirala galaxiei M89, care va prezenta o regiune nucleică frumoasă în cele mai multe dintre telescoape. La o jumătate de grad nord-est este locul de întâlnire cu frumoasa M90 de magnitudine 9,5 – care va arăta benzi de praf întunecat în telescoapele mari. Virgo conține multe alte obiecte de finețe – pe care le puteți găsi cu o hartă stelară detaliată.

Sursa: UniverseToday

 

Poveștile Cerului. Constelația Vela sau Velele

Constelația Vela este localizată la sud de planul ecliptic și a făcut cândva parte dintr-o constelație mult mai mare – Argo Navis, acum divizată în trei părți. Este acum abreviată și Vela înseamnă „velele”. Vela se întinde pe 500 de grade pătrate ale cerului, fiind a 32-a constelație ca mărime. Are 5 stele principale în asterismul său și 50 de stele cu denumiri Bayer/Flamsteed. Vela are graniță cu constelațiile Antlia, Pyxis, Puppis, Carina și Centaurus. Este vizibilă tuturor observatorilor situați între latitudinile +30 și -90 de grade și cel mai bine poate fi văzută la culminația sa în timpul lunii martie.

Există trei dușuri anuale meteorice asociate cu Vela. Primul este al Gamma Velidelor, care survine către noaptea de 6/7 ianuarie în fiecare an. La maximul său, acest curent produce o medie de 8 meteori pe oră. Al doilea este Delta Velidele, care survine către 15 februarie în fiecare an. Acesta este un curent slab cu radiantul aproape de Delta și privitorii se pot aștepta doar la un meteor pe oră, în medie. Ultimul este al Puppid Velidelor, care își începe activitatea spre 1 decembrie și durează cel mult către 15 decembrie. 6 decembrie este data așteptată cu maximum de meteori – cam 10 în medie.

Dacă Vela nu are o mitologie reală asociată, de vreme ce nu era vizibilă grecilor antici și romanilor, are totuși ceva povești interesante și o istorie fascinantă, Argo Navis, sau Argo a fost o constelație sudică mare reprezentând corabia Argo, utilizată de Iason și argonauți în mitologia greacă. Argo a fost construită de către constructorul de nave Argus, iar echipajul se afla sub protecția specială a zeiței Hera. Cea mai bună sursă a mitului este Argonautica a lui Apollonius Rhodius. Diverse surse menționează că această corabie a fost construită sub îndrumarea zeiței Atena și în prora sa conținea o bucată de cherestea din podurea sacră a Dodonei, care putea vorbi și putea face profeții. După succesul expediției argonauților, nava Argo a fost consacrată zeului Poseidon în Istmul Corint. A fost apoi transpusă pe cer și transformată în constelația Argo Navis. Numele ”Vela” este latinul pentru ”velele” corăbiei.

Acum să navigăm la rândul nostru cu binoclurile prin Vela, începând cu cel mai mare obiect al său, rămășița Supernovei Vela. Situată la 800 de ani distanță de Terra și formată acum 11.000 – 12.300 de ani, această cortină a mediului interstelar este rezultatul unei explozii gigantice a unei stele într-o supernova – o explozie atât de mare încât acoperă 8 grade de cer! Când vine vorba de această zonă, cu aspect sferic, unda de șoc în expansiune este cel mai bine vizibilă în raze-X dar nu vă opriți din scanat împrejur. Ocupând o distanță de 100 de ani lumină în spațiu, veți afla urme de nebulozitate, structură filamentară și formațiuni gigantice de șoc, în lumina vizibilă.

Priviți prin binocluri către marginea nordică pentru clusterul deschis Trumpler 10 (RA 08: 47 42 Dec -42: 27 00). Această frumusețe stelară, larg împrăștiată a fost descoperită de către Nicholas Lacaille în 1751, pe când cataloga cerul emisferei sudice. Cu o vechime de 47 de milioane de ani și la o distanță de 1100 de ani lumină, această regiune a fost studiată pentru fântânile galactice și conexiunea lor cu nori de velocitate intermediară precum și pentru stelele neutrinice izolate, în răcire, precum și stelele rătăcitoare albastre din clusterele stelare.

Puțin mai departe de rămășița supernovei Vela, în centrul marginii estice este clusterul stelar NGC 2659  (RA 8 : 42.6 Dec -44 : 57), care este o compresie de magnitudine 8, de stele bine rezolvabile într-un telescop mic. Membrele strălucitoare ale NGC 2659 sunt stele neevoluate de tip B și A0, dar clusterul ar putea conține și o stea gigantă de tip A0.

Acum îndreptați atenția către Delta Velorum, simbolul „8” de pe hartă. Delta este a doua cea mai strălucitoare stea aici și cea mai strălucitoare stea de pe cer care nu are un nume propriu. Situată la 80 de ani lumină de sistemul nostru solar, Delta are un sistem propriu. Un sistem stelar multiplu! Această pitică de clasă A1 este un sistem triplu, cel puțin, și ar putea fi chiar mai mare. Atât steaua A cât și B pot fi ușor separate în telescop – iar primara A este de asemenea o stea binară spectroscopică. La un minut de arc depărtare – alte două stele – o pereche de pitice roșii disparate și estompate.

Luați din nou binoclurile și săltați către nord, pentru un uriaș cluster stelar galactic IC 1391 (RA 8 : 40.2 Dec -53 : 04). Numit și ”Clusterul Omicron Velorum”, această bijuterie de magnitudine 2,5 a fost pentru prima oară descrisă de către Al Sufi, către anul 964, în timp ce Louis de Lacaille a descoperit-o independent pe 11 februarie 1752. Conținând în jur de 30 de stele care sunt ușor rezolvabile în telescop, acest obiect se află de asemenea în catalogul Caldwell și este o țintă pe lista Clubului Astronomic a observatorilor cerului sudic cu binoclul.

Păstrând puterea mică și un câmp larg de vedere – micile binocluri și telescoapele de câmp bogat vă vor ajuta să fixați clusterul deschis din apropiere – NGC 2669 (RA 8 : 44.9 Dec -52 : 58). La o magnitudine de 6 această zonă va apărea ca o mică compresie a câmpului stelar care nu este atât de interesant ca și vecinul său dar se află pe toate listele de căutare ale cerului sudic.

Păstrați binoclurile la îndemână pentru a despărți steaua dublă Gamma 1 și Gamma 2. Cea mai vagă stea a perechii – Gamma 1 – este numită Suhail. Este specială? Da! Pentru că are un tipar foarte neobișnuit în semnătura sa spectrală, Suhail este de asemenea cunoscută ca ”Perla Spectrală a Cerurilor Sudice”, pentru că ea conține linii de emisii luminoase în loc de linii întunecate de absorbție. Luați acum un telescop! Gamma 2 este de fapt o stea binară spectroscopică, compusă dintr-o supergigantă albastră și cea mai grea, mai masivă stea Wolf-Rayet cunoscută până în prezent. Companionul binar este o sub-gigantă albastră de tip B care poate fi ușor separată cu binoclurile de binara Wolf-Rayet.

Să fixăm spre sud pentru clusterul stelar NGC 2547 (RA 8 : 10.7 Dec -49 : 16). Această comoară stelară întinsă pe o suprafață de 20 de minute de arc și a fost descoperită de Abbe Lacaille în 1751. Cunoscut de asemenea ca Dunlop 410, Melotte 84 și Collinder 177, această zonă a fost ținta Telescopului Spațial Spitzer, pentru câteva chestii interesante, cum ar fi discurile de praf ale piticelor M candidate. Conform cercetării realizate de către Jan Forbrich: ”Cu numai șase exemple cunoscute, discurile prăfoase ale piticelor M sunt rare, în ciuda faptului că piticele M constituie majoritatea stelelor în galaxie. …”

Acum să luăm în vizor clusterul galactic NGC 2670 (RA 8 : 45.5 Dec -48 : 47). Cu o magnitudine aproape de 8, această configurație de stele ce are forma unui OZN este o țintă serioasă pe listele sudului. A fost intens studiată pentru pierderea de masă a stelelor sale în stadiul de gigante roșii.

Acum uitați-vă spre nord-est pentru clusterul stelar NGC 2910 (RA 9 : 30.4 Dec -52 : 54). Această frumusețe de magnitudine 7 este de asemenea o țintă pe multe liste de observații, în special pentru cerul de adâncime. A fost descoperit de către John Herschel pe 10 aprilie 1834 iar obiectul de studiu a fost declanșarea formării stelare.

Să luăm telescopul pentru a studia clusterul globular NGC 3201 (RA 10 : 17.6 Dec -46 : 25). Descoperit de către James Dunlop pe 28 mai 1826, acest globular de magnitudine 7 este ușor pentru telescoapele de orice mărime, iar telescoapele mari vor reuși să rezolve inclusiv structura sa. Este un cluster globular de latitudine galactică joasă, populația stelară nu este foarte numeroasă – și a fost rezolvat integral de către Telescopul Spațial Hubble.

Păstrați telescopul pe măsură ce sărim spre nord pentru galaxia NGC 3256 (RA 10 : 27.8 Dec -43 : 54). La o magnitudine de 11 și ocupând cam 3 minute de arc – această ciudată galaxie este impresionantă. NGC 3256 aparține complexului super-cluster galactic Hydra-Centaurus – însă ce vedeți aici este restul unei coliziuni galactice care a survenit cu multă vreme în urmă. În telescoapele din curtea casei vedem două regiuni cu nuclee distincte, dar telescopul Hubble a reușit să rezolve filamentele de praf întunecat, neobișnuitele cozi strânse de stele  – rezultatul unei uriașe interacțiuni galactice care încă se desfășoară.

Merită un drum și până la granița cu Antlia! Ținta noastră este NGC 2132 (RA 10 : 07.0 Dec -40 : 26), cunoscută sub numele de ”Nebuloasa Inel Sudic”. La o magnitudine de 8, puteți vedea semnătura nebuloasei planetare cu binoclurile, dar detalii veți surprinde numai cu telescopul. Doar puțin mai mare ca Jupiter în mărimea aparentă a ocularului, Inelul Sudic rezidă cam la 2000 de ani lumină de Soare și conține două stele centrale – una de magnitudine 10 și cealaltă de 16. Da, o nebuloasă planetară formată dintr-o stea binară. Dar care este responsabilă pentru învelișul de nebuloasă pe care-l vedem? Cea mai vagă, pitica albă. Este mai mică decât Soarele nostru, dar extrem de fierbinte – iar fluviul său de radiație ultravioletă aprinde regiunea în luciul fantomatic pe care îl putem vedea.

Sursa: UniverseToday