EVENIMENTELE ASTRONOMICE ALE LUNII IULIE 2017

EVENIMENTELE ASTRONOMICE ALE LUNII IULIE 2017 PE CERUL BĂII MARI

1 iulie 2017 

Roiul stelar deschis IC 4756, din constelația Serpens este bine plasat pentru observații astronomice, atingând cel mai înalt punct pe cer către miezul nopții (ora locală). Din Baia Mare, acest obiect va fi vizibil întreaga noapte, devenind vizibil către ora 23:15, la 39 grade deasupra orizontului sud-estic. Va dispărea în lumina zorilor către ora 93:46, la 38 de grade deasupra orizontului sud-vestic. Cu o magnitudine de 5.0, IC 4756 este prea difuz pentru a fi perceput cu ochiul liber, însă ar putea fi observat cu binoclul sau un telescop mic.

Cometa 71P/Clark la periheliu. Această cometă atinge punctul său cel mai apropiat de Soare, la o distanță de 1,59 unități astronomice. Din Baia Mare nu va fi ușor de observat, de vreme ce rezidă atât de departe spre sud, încât nu va răsări niciodată pe o poziție mai înaltă de 8 grade, deasupra orizontului.

Luna în primul pătrar. Luna va domina cerul de seară, până către miezul nopții, când va apune. Din Baia Mare, Luna va deveni vizibilă către ora 21:49, la 32 grade deasupra orizontului sud-vestic. Va apune la ora 01:31. În cadrul ciclului fazelor Lunii, aceasta va apărea pe jumătate luminată.

Conjuncție Lună și Makemake. Luna și planeta pitică 134472 Makemake se vor afla pe aceeași ascensie dreaptă, cu Luna trecând la 26°43′ sud de Makemake. Luna va avea o vârstă de 7 zile. Din Baia Mare, perechea va deveni vizibilă către ora 21:50, la 56 grade deasupra orizontului sud-vestic. Vor trece împreună sub linia orizontului la ora 03:52. Luna va avea magnitudinea de -11,9 în constelația Virgo, iar Makemake – cu magnitudinea de 17.1, se va afla în constelația vecină Coma Berenices.

Apropiere Lună și Jupiter, la ora 12.15, cu distanță de pasaj de numai 2°33′. Vârsta Lunii: 7 zile. Din Baia Mare, perechea va deveni vizibilă către 21:50, la 30 grade deasupra orizontului sud-vestic. Vor apune împreună la ora 01:27. Luna va avea magnitudinea de -11,9, iar Jupiter -2,1, ambele fiind situate în constelația Virgo. În telescop vor apărea cu o separație prea mare, așadar opțiunea optimă de vizualizare este prin binoclu.

3 iulie 2017

Conjuncție Lună și planeta pitică Haumea, la ora 00:02. Luna și 136108  vor împărți aceeași ascensie dreaptă, cu Luna trecând la 24°58′ sud de Haumea. Vârsta Lunii: 8 zile. Din Baia Mare, perechea va deveni vizibilă către ora 21:47, la 57 grade deasupra orizontului sud-vestic. Vor apune împreună la 04.10. Luna va avea magnitudinea de -12,1 în constelația Virgo, iar Haumea – magnitudinea de 17,4, în constelația vecină Bootes.

Terra la afeliu, ora 23:12. Mișcarea anuală poartă Terra pe orbita în jurul Soarelui către cel mai îndepărtat punct față de Soare – afeliul său – la o distanță de 1,02 unități astronomice. Distanța Terrei față de Soare variază cu 3%, în timpul anului, deoarece orbita sa este ușor ovală sau eliptică. Practic, această variație este foarte mică, orbita terestră fiind aproape circulară (dacă ar fi să ne raportăm cu alte planete, este aproape perfect circulară). Acest moment marchează apariția ușor mai mică în dimensiune a soarelui pe cer decât în orice alt moment al anului. Modificările anuale ale vremii, comparativ între vară și iarnă, sunt dictate nu de această variație ci de înclinarea axei de rotație a Pământului.

6 iulie 2017

Apogeul Lunar survine la ora 07:29. Luna atinge cel mai îndepărtat punct de-a lungul orbitei sale în jurul Terrei și va apărea ușor mai mică decât în alte perioade. Distanța Lună-Terra variază întrucât orbita lunară nu este perfect circulară, ci mai degrabă eliptică. Pe măsură ce Luna traversează această traiectorie eliptică lună de lună, distanța sa față de Terra variază cu 10%, între 363.000 km și 405.000 km. Dimensiunea sa unghiulară variază de asemenea, cu același factor, iar strălucirea Lunii se modifică de asemenea, deși în practică este dificil de sesizat asta, dat fiind faptul că fazele Lunii se modifică în același timp. Apogeul din 6 iulie 2017 va surveni când Luna se va afla foarte aproape de faza de Lună Plină, așa încât va apărea ușor mai mică și mai puțin strălucitoare decât în alte perioade ale anului.

7 iulie 2017

Apropiere Lună și Saturn, la ora 06:50, cu pasaj de numai  3°13′, între cele două obiecte. Vârsta Lunii: 13 zile. Din Baia Mare, perechea va deveni vizibilă pe cerul de seară, către ora 21:47, la 14 grade deasupra orizontului sud-estic. Împreună vor atinge cel mai înalt punct pe cer la ora 23:50 și vor rămâne observabile până la 03:07 când apun împreună, la 7 grade deasupra orizontului sud-vestic. Luna va avea magnitudinea -12,5 și Saturn 0,0 – ambele fiind situate în constelația Ophiucus.

8 iulie 2017

Dușul meteoric al Capricornidelor va atinge maximum de activitate pe 8 iulie (cu o rată de 5 meteori pe oră), dar unele dintre stelele căzătoare asociate acestui curent meteoric ar putea fi vizibile în fiecare noapte din iulie până în august. Pentru a observa totuși 5 meteori pe oră, se presupune că ne aflăm într-o noapte cu cer perfect vizibil pentru că radiantul se află chiar deasupra capului. Din Baia Mare, radiantul dușului meteoric va apărea la 17 grade deasupra orizontului sud-estic la miezul nopții, așteptările pentru această poziție de observare implicând doar un meteor pe oră, radiantul fiind într-o poziție foarte joasă.

Conjuncție Jupiter – Makemake, la ora 09:58, cele două obiecte împărțind aceeași ascensie dreaptă, cu Jupiter trecând la 29°26′ sud de Makemake. Din Baia Mare, perechea va deveni vizibilă către ora 21:47, la 52 grade deasupra orizontului sud-vestic și vor apune împreună la ora 03.24. Magnitudine Jupiter: -2,0 în constelația Virgo, iar Makemake: 17,1 – în constelația Coma Berenices.

9 iulie 2017

Luna la afeliu, la ora 00:08. Orbita lunară în jurul Terrei va purta satelitul nostru natural către cel mai îndepărtat punct față de Soare, afeliul Lunii, la o distanță de 1,0193 față de Soare. Aceasta se întâmplă atunci când Luna se află pe orbita terestră în partea îndepărtată față de Terra, așa cum se poate vedea de pe Soare, cam la momentul când traversează faza de Lună Plină.

Lună Plină, la ora 07:58. În acest moment din ciclul lunar al fazelor Lunii, satelitul natural al Terrei este plasat exact în partea opusă Soarelui, pe cer, Luna fiind plasată mare parte a nopții mult deasupra liniei orizontului. La momentul când atinge faza de Lună Plină, Luna rezidă la o declinație de -19°14′ în constelația Sagittarius, motiv pentru care va apărea într-o poziție foarte înaltă pe cer.

Conjuncție Lună și Pluto, la ora 09:41. Luna și 134340 Pluto vor împărți aceeași ascensie dreaptă, cu Luna trecând la 2°18′ de Pluto. Vârsta Lunii: 15 zile. Din Baia Mare, perechea va fi vizibilă între orele 22:13 și 04:51, cu răsăritul la 7 grade deasupra orizontului sud-estic și cu zenit la ora 01:34, la 20 grade deasupra orizontului sud-estic. Luna va avea magnitudinea de -12,5 iar Pluto – magnitudinea de 14,8, ambele obiecte fiind situate în constelația Sagittarius. Cele două obiecte sunt observabile împreună doar cu binoclul.

13 iulie 2017 

Apropiere Lună și Neptun, la ora 21:19. Cele două obiecte se vor afla în trecere apropiată la numai 0°49′ unul de celălalt. Vârsta Lunii: 19 zile. Din Baia Mare, perechea va deveni vizibilă pe cerul dimineții, cu acces de la ora 00:24, când vor răsări împreună la 7 grade deasupra orizontului estic. Vor atinge cel mai înalt punct pe cer la ora 05:02, la 35 grade deasupra orizontului sudic. Vor dispărea la 05:18, la 35 grade deasupra orizontului sudic. Ambele obiecte se vor afla în constelația Aquarius și vor prezenta magnitudini de -12,4 (Luna) și 7,8 (Neptun).

15 iulie 2017

Conjuncție Uranus și Eris, la 17:41. Cele două obiecte vor împărți aceeași ascensie dreaptă, cu Uranus trecând la 12°28′ Nord, de 136199 Eris. Din Baia Mare, însă – perechea nu va fi observabilă, pentru că aceste obiecte vor atinge zenitul în timpul zilei, iar la apusul Soarelui nu se vor afla la o poziție mai înaltă de 21 grade deasupra orizontului. Uranus va avea magnitudinea de 5,8 în constelația Pisces, iar 136199 Eris, magnitudinea de 18,8 – în constelația vecină Cetus.

16 iulie 2017

Luna în ultimul pătrar, la ora 22,27. Luna va deveni proeminentă pe cerul de noapte, răsărind către miezul nopții. Din Baia Mare, va fi observabilă pe cerul de noapte, răsărind la ora 00:58, atingând o altitudine de 39 grade deasupra orizontului sud-estic înainte de a dispărea în lumina zorilor, către ora 05:22.

20 iulie 2017 

Conjuncție Lună – Venus, la ora 14:13. Luna și planeta Venus vor împărți aceeași ascensie dreaptă, cu Luna trecând la 2°43′ sud de Venus. Vârsta Lunii 26 zile. Cam la același moment, cele două obiecte vor realiza o trecere apropiată, numită tehnic apuls. Din Baia Mare, perechea va deveni vizibilă pe cerul de dimineață, răsărind la 02:55 și atingând cea mai mare altitudine de 22 grade, deasupra orizontului estic înaintea de a dispărea în lumina zorilor, către ora 05:24. Ambele obiecte vor fi în constelația Taurus, prezentând magnitudini de -10,5 (Luna) și -4,0 (Venus).

21 iulie 2017

Dușul meteoric al alfa Cygnidelor atinge maxim de activitate, cinci meteori pe oră, cu vizibilitate dificilă datorită prezenței radiantului chiar deasupra.

Perigeu lunar, la ora 20:13. Luna va atinge cea mai apropiată poziție de Terra, pe orbita terestră și va apărea ușor mai mare decât în alte perioade. Perioada exactă a ciclului lunar între perigeu (cea mai mare apropiere de Terra) și apogeu (cea mai mare depărtare de Terra) și reluare ciclu – cuprinde 27,555 zile, perioadă numită luna anomalistică, perioadă foarte apropiată de cea orbitală a Lunii (27,322 zile), dar ușor mai lungă. Întrucât perigeul din 21 iulie 2017 va surveni foarte aproape de faza de Lună nouă, Luna va apărea ca o semilună crescândă foarte subțire. Cu această ocazie, Luna se va afla la o distanță de 361.000 km față de Terra.

23 iulie 2017

Lună nouă, la ora 12:47. Luna va trece aproape de Soare și va deveni invizibilă în strălucirea solară timp de câteva zile. Mișcarea orbitală a Lunii în jurul Terrei, o dată la fiecare patru săptămâni, are ca rezultat ciclul fazelor Lunii:Lună Nouă, Primul Pătrar, Lună Plină și Ultimul Pătrar, un ciclu de 29,5 zile. Această mișcare înseamnă, de asemenea, că Luna călătorește mai mult de 12 grade de-a lungul cerului, de la o noapte la alta, provocând răsăritul și apusul Lunii cu o oră întârziere, de la o zi la alta. În faza de Lună Nouă, Terra – Luna – Soarele sunt poziționate într-o linie aproape dreaptă, cu Luna în mijloc, apărând în fața strălucirii solare. În această configurație, noi vedem aproape exact partea opusă a Lunii care este luminată de Soare, făcând-o de dublu neobservabilă, pentru că partea pe care am vedea-o (dar nu o vedem) nu este luminată de Soare.

24 iulie 2017

Luna la periheliu, la ora 09:35. Cel mai apropiat punct de Soare al Lunii, pe orbita în jurul Terrei, la o distanță de 1,0134 unități astronomice față de Soare. Periheliul se produce atunci când Luna se află pe orbită între Soare și Terra, cam la același moment cu pasajul de Lună Nouă. La momentul periheliului lunar, Terra va rezida la o distanță de 1,0158 unități astronomice în raport cu Soarele, iar distanța dintre Lună și Terra va fi de 366.000 km. Soarele și Luna se află în constelația Racul.

25 iulie 2017

Conjuncție Lună și Mercur, la ora 11:50. Luna și Mercur vor împărți aceeași ascensie dreaptă, cu Luna trecând la 0°51′ nord de Mercur. Vârsta Lunii: 2 zile. Din Baia Mare, perechea nu va fi observabilă – pentru că cele două obiecte vor atinge cea mai înaltă poziție pe cer în timpul zilei, iar în amurg se vor la 6 grade deasupra orizontului. Magnitudinea Lunii va fi de -9,5 iar a lui Mercur, de 0,2 – ambele obiecte fiind în constelația Leo.

27 iulie 2017

Planeta Marte: conjuncție solară la ora 04:17. Marte va trece foarte aproape de Soare pe măsură ce orbita poartă această planetă către partea îndepărtată a sistemului solar, văzut de pe Terra. La cea mai mare apropiere, Marte va apărea cu o separație de numai 1°06′ în raport cu Soarele, devenind total neobservabilă timp de câteva săptămâni în care se va pierde în strălucirea solară. Cam la același moment, Marte se va afla de asemenea în punctul cel mai îndepărtat față de Terra, îndepărtându-se la o distanță de 2,66 unități astronomice, de vreme ce aceste două planete vor rezida în părți opuse ale sistemului solar. Dacă Marte ar putea fi observat la acest moment, și-ar face cea mai mică și mai difuză apariție dintre toate, dată fiind distanța uriașă și ar măsura un diametru de 3,5 secunde de arc.

28 iulie 2017

Mercur la dihotomie – ora 02:18. În emisfera sudică, Mercur va fi bine plasat pentru observații astronomice pe cerul de seară, strălucind cu o magnitudine de 0,2. Din Baia Mare însă, Mercur nu va fi observabil – atingând cel mai înalt punct pe cer în timpul zilei și nu se va afla în amurg la o altitudine peste 2 grade deasupra orizontului. Orbita lui Mercur este mai apropiată de Soare, decât orbita terestră, însemnând că întotdeauna va apărea mai aproape de Soare și va fi dificil de observat cea mai mare parte a timpului. Mercur este observabil doar câteva zile de câte ori atinge cea mai mare elongație față de Soare. Fazele lui Mercur depind de poziția sa relativă față de Terra. Când Mercur trece între Soare și Terra, de exemplu, partea care este întoarsă către Terra este în întregime neiluminată, la fel ca în cazul Lunii Noi. Dar, atunci când rezidă în zona opusă Terrei, pe orbita sa, trecând aproape în spatele Soarelui, Mercur apare în întregime iluminat, precum Luna Plină. Totuși, la acest moment, se află poziționat la cea mai mare distanță față de Terra, așa încât este un obiect mult mai difuz decât în alte perioade. Mercur prezintă și o fază intermediară, numită dihotomie, aproape de momentul când apare în cea mai îndepărtată poziție față de Soare, la marea elongație. Cele două momente pot diferi într-un interval temporal de numai câteva ore, numai pentru că orbita lui Mercur nu este perfect aliniată cu ecliptica.

30 iulie 2017

Mercur la Marea Elongație Estică – ora 03:24. Orbita lui Mercur este mai apropiată de Soare, decât orbita terestră, însemnând că întotdeauna va apărea mai aproape de Soare și va fi dificil de observat cea mai mare parte a timpului. Mercur este observabil doar câteva zile de câte ori atinge cea mai mare elongație față de Soare. Aceste apariții se succed alternativ pe cerul de dimineață și pe cerul de seară, în funcție de poziția estică sau vestică față de Soare a lui Mercur. Când este poziționat către est, Mercur răsare și apune la scurt timp după Soare și este vizibil în crepusculul timpuriu al serii. Când rezidă la vest de Soare, Mercur răsare și apune la scurt timp înaintea Soarelui și este vizibil un timp scurt chiar înainte de răsăritul Soarelui.

Luna în primul pătrar – la ora 18:25. Luna va domina cerul de seară, apunând către miezul nopții. La Baia Mare, Luna va deveni vizibilă către ora 21:25, la 26 grade deasupra orizontului sud-vestic. Apoi va coborî către orizont, apunând la ora 00:45. La acest moment, în ciclul fazelor, Luna va apărea aproape exact jumătate luminată.

Sursa: In-The-Sky.org

Traducere și adaptare: Ciprian Crișan


Evenimentele astronomice ale lunii iulie 2017
Versiune audio - via Ruxandra Munteanu

UN CAZ DE MODESTIE COSMICĂ – VIAȚA ÎN UNIVERS TREBUIE CĂUTATĂ ÎN TOATE FORMELE POSIBILE

”Sunt multe motive pentru a fi modest”, obișnuia să-mi spună mama în copilărie. Dar după câteva decenii de activitate ca astronom, pot adăuga un alt motiv: bogăția universului din jurul nostru.

Înaintea dezvoltărilor astronomiei moderne, oamenii tindeau să conceapă lumea fizică centrată pe OM. Soarele și stelele erau considerate a se roti în jurul Terrei. Deși era, retrospectiv, o perspectivă naivă, acesta este un punct de start natural. Copiii, la o vârstă fragedă, au tendința de a gândi lumea centrată pe ei. Dezvoltarea lor portretizează cumva o miniatură accelerată a istoriei umane. Pe măsură ce cresc, se maturizează și obțin o perspectivă mult mai complexă.

Similar, observarea cerului ne atrage atenția asupra imaginii de ansamblu și ne învață să fim modești. Acum știm că Terra nu este situată în centrul Universului, pentru că planeta noastră orbitează Soarele, care se rotește în jurul centrului galaxiei Calea Lactee, care și acesta se deplasează cu o viteză bizară de 0,001 din viteza luminii în raport cu restul structurii cosmice.

Cu toate acestea, mulți oameni consideră că ne aflăm, totuși, în centrul Universului biologic; altfel spus, că viața este rară în Univers sau chiar unică, pe Terra. În contrast, ipoteza mea de lucru, creionată pe baza exemplului de mai sus privind universul fizic, este că noi nu suntem generic speciali, nu doar în ceea ce privește coordonatele fizice, dar și ca formă de viață. Adoptând această perspectivă, implicația este că nu suntem singuri în Univers. Ar trebui ca viața să se afle în abundență atât în forme primitive, cât și inteligente. Această concluzie, indusă de principiul ”modestiei cosmice”, are implicații. Dacă viața poate fi prezentă în Univers, atunci ar trebui să o căutăm în toate formele posibile.

Civilizația umană a atins o importantă piatră de temelie. Avem în prezent acces la tehnologii noi ultraperformante pentru căutarea vieții extraterestre, atât primitive, cât și inteligente. Cautarea vieții extraterestre primitive este actuală și bine finanțată, însă căutarea vieții inteligente nu se află în interesul agențiilor federale de finanțare. Nu ar trebui să fie așa, dat fiind faptul că singura planetă cunoscută pentru susținerea vieții – TERRA – prezintă atât viață primitivă, cât și viață inteligentă.

Primele semnale radio emise de om în spațiu au ajuns la o distanță de peste 100 de ani lumină și este posibil ca foarte curând să primim un răspuns. În loc să ne ghidăm după paradoxul Fermi: ”Unde sunt extratereștrii?” sau după argumente filozofice privind raritatea inteligenței în Univers, ar trebui să investim mai mulți bani în observatoare astronomice mai performante și să căutăm o varietate mai largă de semnale artificiale pe cerul de noapte. Civilizațiile situate la nivelul nostru tehnologic ar putea produce cele mai slabe semnale. De exemplu, un război nuclear pe cea mai apropiată planetă din afara sistemului nostru solar nu ar putea fi vizibil de pe Terra nici cu cele mai mari telescoape.

Dar civilizații mult mai avansate tehnologic ar putea fi detectate potențial până la marginea universului observabil, datorită impulsurilor energetice mult mai puternice. Dovada prezenței unei civilizații extraterestre s-ar putea să nu se prezinte în forma tradițională a semnalelor comunicării radio. Mai degrabă, ar putea implica detectarea artefactelor pe planete, via marginile spectrale ale celulelor solare, poluării industriale a atmosferelor, lumini artificiale sau explozii de radiații de la surse artificiale.

Aflarea răspunsului la această întrebare importantă: ”Suntem singuri în Univers?” va schimba perspectiva noastră asupra locului nostru în univers, și va deschide noi câmpuri de cercetare interdisciplinară, precum astro-lingvistica (cum să comunicăm cu extratereștrii), astro-politica (cum să negociem cu ei), astro-sociologia (cum să interpretăm comportamentul lor colectiv), astro-economia (cum să facem schimburi de resurse materiale spațiale) și așa mai departe. Am putea scurta calea progresului uman învățând de la civilizațiile care au beneficiat de un start bun acum câteva miliarde de ani.

Unui copil, fără îndoială, imaginea de ansamblu a lumii îi inspiră modestie personală. Similar, sondajul telescopului spațial Kepler asupra stelelor din apropiere, le-a permis astronomilor sugestia existenței mai multor planete locuibile cu masa Terrei, decât numărul grăunțelor de nisip de pe toate plajele de pe Pământ.

Chiar de-a lungul ultimului an, astronomii au descoperit o planetă potențial locuibilă, Proxima b, în jurul celei mai apropiate stele de Soare, Proxima Centauri și alte trei planete potențial locuibile din seria de șapte planete ce evoluează în jurul alte stele apropiate TRAPPIST-1, iar dacă viața s-a format pe una dintre acestea, este probabil să se fi transferat și altora. Aceste stele pitice, ale căror mase echivalează cu 12% și 8% din masa Soarelui nostru, vor continua să existe în această formă încă 10 trilioane de ani, cam de 10 ori mai mult decât Soarele. De aceea, ele oferă material de prospecție pentru viață în viitorul îndepărtat, mult timp după ce Soarele va muri și se va transforma într-o stea pitică rece.

De aceea, eu mi-am invita prietenii să investească într-o proprietate pe Proxima b, doarece valoarea acestea va crește dramatic în viitor. Dar aceasta ridică de asemenea o importantă întrebare științifică: ”Există probabilitatea emergenței vieții într-un timp cosmic prezent aproape de o stea precum Soarele?”. Prin sondarea locuibilității universului prin intermediul istoriei cosmice de la nașterea primelor stele la 30 de milioane de ani după Big-Bang și până la moartea ultimelor stele, peste 10 trilioane de ani, am putea concluziona că, dacă nu cumva locuibilitatea este suprimată în jurul stelelor de masă redusă, viața este foarte probabil să existe aproape de stele pitice roșii precum Proxima Centauri și Trappist-1 mii de miliarde de ani începând de acum.

Chimia ”vieții așa cum o cunoaștem noi” necesită apă în stare lichidă, dar distanța corectă față de steaua părinte, pentru a beneficia de o temperatură confortabilă la suprafața planetei nu este o condiție suficientă pentru viață. Planeta trebuie să aibă de asemenea atmosferă. În absența unei presiuni atmosferice externe, căldura stelară ar transforma gheața direct în gaz, fără faza apei lichide.

Semnalul de alarmă poate fi găsit chiar în apropierea noastră: Marte deține doar o zecime din masa Terrei și și-a pierdut atmosfera inițial prezentă. Dar Proxima b are o atmosferă? Dacă are o atmosferă, atunci aceasta și orice suprafață oceanică ar deține vor modera contrastul de temperatură dintre zi și noapte. Telescopul spațial James Webb, programat pentru lansare în octombrie 2018, va fi capabil să distingă temperatura de contrast așteptată, dacă Proxima b este aridă, comparată cu cazul în care climatul său este moderat de o atmosferă, posibil împreună cu un ocean.

O perspectivă cosmică asupra originilor noastre ar putea de asemenea contribui la o vedere de ansamblu modestă. Elementele grele care s-au asamblat pentru a forma Terra au fost produse în inima unei stele masive din apropiere, care a explodat. O fărâmă din acest material i-a forma corpului nostru în timpul vieții, dar apoi revine în natură.

Ce suntem noi atunci, dacă nu o formă tranzitorie pe care o fărâmă de material a ia pentru un moment foarte scurt al istoriei cosmice pe suprafața unei planete dintre atâtea altele? Cu toate astea, viața rămâne cele mai prețios fenomen pe care îl tezaurizăm pe Terra. Ar fi extrem de grozav să găsim dovezi ale ”vieții așa cum o cunoaștem” la suprafața altei planete, cu atât mai remarcabil dacă telescoapele noastre vor suprinde evidențele unei tehnologii spațiale avansate extraterestre.

By Abraham Loebm, șef departament de astronomie la Universitatea Harvard, director fondator al Inițiativei Black-Hole și director al Institutului pentru Teorie și Calcul al Centrului Smithsonian – Harvard pentru Astrofizică.

Via: Scientific American – Blogs, 28 iunie 2017

Traducere și adaptare: Ciprian Crișan


Viața în Univers trebuie căutată în toate formele posibile
Versiune audio - via Ruxandra Munteanu

CENTURILE VAN ALLEN ŞI MAREA EVADARE A ELECTRONILOR!!!

 

În timpul anilor 1950 și chiar înainte de începutul ”Cursei Spațiale”, oameni de știință precum Kristian Birkeland, Carl Stormer și Nicholas Christofilos au început să acorde atenție unei teorii ce implica un inel de particule încărcate prizoniere în jurul Terrei. Această gogoașă de plasmă ținută pe loc de către câmpul magnetic al planetei noastre a fost mai târziu confirmată de către primele trei misiuni Explorer coordonate de către Dr. James Van Allen. Alimentate probabil de vânturile solare sau razele cosmice, aflarea existenței acesteia a generat serii de coșmar pentru publicul neavizat.

În timp ce ”radiația” poate afecta obiectele care traversează această zonă, ea nu ajunge pe Terra însă această amenințare aparentă a fost de ajuns pentru a stimula teama de moarte. Totuși, există încă multe întrebări fără răspuns despre Centurile de Radiație Van Allen, întrebări care mistifică știința modernă.

De-a lungul timpului am învățat că aceste zone de radiație sunt compresii de electroni și particule încărcate energetic. Am documentat faptul că acestea se pot la fel de bine micșora sau mări în funcție de cantitatea de energie solară pe care o primesc, însă cercetătorii nu au putut să fixeze exact ce anume cauzează aceste reacții de răspuns. Particulele vin și plează – insă nu avem un răspuns solid fără dovezi. O întrebare pertinentă trebuie să determine dacă aceste particule evadează în spațiul interplanetar, atunci când centurile se micșorează – sau acestea cad pe Pământ? Până acum, răspunsul a fost o enigmă, dar un nou studiu ce implică mai multe sonde sunt puse la treabă pentru a lua urma particulelor și a le urmări traiectoria.

 

”Multă vreme s-a crezut că particulele ar putea să se precipite în zona inferioară a centurilor”, a spus Drew Turner, cercetător la Universitatea California, Los Angeles și prim autor al unui studiu apărut online în ”Nature Physics”, pe 29 ianuarie 2012. ”Dar mult mai recent, cercetătorii au teoretizat că poate particulele s-ar putea întinde spre exterior. Rezultatele noastre indică sigur că nu avem nici o creștere în precipitare spre interior”.

Acesta nu este doar un răspuns simplu la o întrebare simplă. Înțelegerea mișcării particulelor poate juca un rol critic în protejarea sistemelor noastre de sateliți, pe măsură ce aceștia traversează centurile Van Allen – și este departe de a atinge extensiile radiațiilor.  Precum știm, Soarele produce cantități enome de particule încărcate, difuzate prin vânturile stelare și – la un moment dat acestea pot fi direcționate spre noi în timpul ejectărilor de masă coronară sau șocurilor cauzate de vânturile solare rapide care se suprapun peste vânturile încete numite regiuni de interacțiune co-rotativă. Când acestea sunt direcționate spre noi, acestea afectează magnetosfera Pământului, într-un eveniment numit furtună geomagnetică.

În timpul unei asemenea ”furtuni”, particulele din centura de radiație par să scadă numeric și să golească centura în numai câteva ore … o epuizare ce poate să dureze câteva zile. În timp ce acest fenomen este documentat, pur și simplu nu cunoaștem cauza sau cauzele ce determină particulele să plece!

Pentru a avea o idee mai clară asupra a ceea ce se petrece, este nevoie de o măsurătoare în mai multe puncte sincron, ce se poate realiza cu sonde multiple. Astfel, cercetătorii ar putea să determine dacă o acțiune care se petrece într-un anumit loc, afectează și alte zone.

Așteptăm așadar cu nerăbdare rezulatele misiunii Sondelor de Furtună a Centurii de Radiație, deși aceasta este programată să fie lansată doar în august 2012. Între timp, cercetătorii au combinat informațiile de la două sonde separate pentru a obține o determinare primară a ceea ce se întâmplă în timpul unui eveniment de golire.

Dar de unde provine suportul primar de informație? Din fericire, echipa a putut să observe o mică furtună geomagnetică ce a survenit pe 6 ianuarie 2011. Angajând efortul a trei sonde NASA (THEMIS), două GOES (Sateliți de studiu a mediului operațional geostaționari), operate de Administrația Națională Atmosferică și Oceanică (NOAA) și 6 sonde POES (Sateliți Operaționali Polari pentru Mediu), împreună cu sonda Organizației Europene pentru Exploatare a Sateliților Meteorologici), aceștia au reșit să captureze electroni în mișcare cu o viteză aproape de viteza luminii, pe măsură ce au fost aruncați din centură, timp de 6 ore. Orbitând zonele ecuatoriale ale Terrei, navele THEMIS și GOES sunt doart o parte a echipei, Nava POES traversează centurile de radiație de câteva ori pe zi, în timp ce navighează la altitudine mică și aproape de poli. Prin combinarea datelor, cercetătorii au reușit să realizeze câteva zone de observație și au dovedit – fără îndoială – că particulele au părăsit centura depărtându-se în spațiu și nu au revenit către Terra.

”Aceasta a fost o furtună foarte simplă”, a spus Turner. ”Nu este un caz extrem, așa încât am putea avea de a face cu un model a ceea ce se întâmplă în general, iar rezultatele obținute din alte studii statistice susțin acest lucru”.

Descoperirea cauzei și a mecanismului de evadare al particulelor va fi una dintre sarcinile misiunii RBSP, a spus David Sibeck de la Centrul de Zbor Spațial Goddard al NASA din Greenbelt, care este cercetătorul misiunii pentru RBSP și cercetătorul proiectului THEMIS.

”Acest tip de cercetare reprezintă cheia înțelegeri și eventual a prezicerii evenimentelor periculoase din centurile de radiație ale Terrei”, a spus Sibeck. ”Este un exemplu excelent de înțelegere a ceea ce vom putea urmări în viitor prin misiunea RBSP.

Sursa: UniverseToday

PERSPECTIVE NOI ASUPRA MISTERIOSULUI CÂMP MAGNETIC AL LUNII

Încă din era Apollo, oamenii de știință au știut că Luna a avut în trecut un anumit câmp magnetic, pe care în prezent nu îl mai deține. Înțelegerea acestui fenomen este importantă, pentru că ne spune cum sunt generate câmpurile magnetice, cât de mult timp sunt prezente acestea și modul în care dispar. Studii recente asupra unor eșantioane lunare au răspuns unora dintre aceste întrebări însă au lansat chiar mai multe întrebări ce își așteaptă răspunsul.

Eșantioanele lunare aduse de misiunile Apollo arată evidența magnetizării. Rocile sunt magnetizate atunci când sunt încălzite și apoi răcite într-un câmp magnetic. Pe măsură ce acestea se răcesc sub temperatura Curie (cam 800 grade Celsius, depinzând de material), particulele metalice ale rocii se aliniază cu mediul câmpului magnetic și îngheață în această poziție, producând o magnetizare remanentă.

Această magnetizare poate fi de asemenea măsurată din spațiu. Studiile realizate cu ajutorul sateliților orbitali ne arată că magnetizarea Lunii se extinde mult peste regiunile de unde provin eșantioanele culese de astronauții Apollo. Această magnetizare ne conduce spre concluzia că în istoria sa timpurie, Luna trebuie să fi avut un câmp magnetic propriu.

Mare parte a câmpurilor magnetice pe care le cunoaștem în Sistemul Solar sunt generate de un geo-dinam. În general, acesta implică convecția într-un miez cu lichid metaliz, care efectiv mișcă electronii atomilor de metal, creând un curent electric. Acest curent induce un câmp magnetic. Convecția în sine este considerată a fi generată de răcire. Pe măsură ce zonele exterioare se răcesc, porțiunile mai reci se scufundă către interior și permit secțiunilor interioare mai fierbinți să se deplaseze către exterior.

Pentru că Luna este atât de mică un geo-dinam magnetic ce ar fi putut fi activ prin convecția de răcire este de așteptat să se fi oprit cam acum 4,2 miliarde de ani. Așa încât, evidența unei magnetizări ulterioare ar necesita fie o energie, alta decât răcirea pentru a realiza mișcarea unui miez lichid fie un mecanism complet diferit de creare a câmpurilor magnetice.

Experimente de laborator au sugerat o asemenea metodă alternativă. Bazinele largi formate în urma impacturilor pot produce câmpuri magnetice de scurdă durată pe Lună, care ar putea fi înregistrate în materialele ejectate în timpul evenimentului de impact. În fapt, anumite observații asupra magnetizării sunt situate pe Lună la antipod față de marile bazine de impact.

Cum am putea atunci să decidem dacă magnetizarea într-o rocă s-a format printr-un geo-dinam de miez sau dintr-un eveniment de impact? Ei bine, câmpurile magnetice induse de impact durează cam o zi. Dacă o rocă s-a răcit foarte încet, este probabil ca ea să nu înregistreze un asemenea câmp magnetic, cu o durată scurtă, așa încât orice magnetism reținut să fi fost produs de fapt de un geo-dinam. De asemenea, rocile care au fost implicate în impact arată evidența șocului în mineralele sale.

Eșantionul lunar cu numărul 76535, care prezintă evidența unei răciri încete și nu are efecte de soc, deține amprenta unei magnetizări remanente distincte. Aceasta, alăturată vârstei pe care o are eșantionul, sugerează că Luna a avut un miez lichid și un câmp magnetic generat de către geo-dinam acum 4,2 miliarde de ani. Un asemenea geo-dinam miez este logic asociat cu răcirea convectivă. Dar dacă există și eșantioane mai timpurii?

Un studiu recent publicate în ”Știința” de către Erin Shea și colegii săi sugerează o asemenea probabilitate. Erin Shea, studentă licențiată la MIT și echipa sa a studiat eșantionul 10020, un fragment de bazalt recuperat de astronauții Apollo 11. Ei au demonstrat că eșantionul 10020 nu prezintă nici o urmă de impact în mineralele sale și au estimat că eșantionului i-a fost necesar un timp mai mare de 12 zile pentru a se răci, excluzând astfel ideea unui câmp magnetic de impact. Cu toate acestea, studiul arată că eșantionul este puternic magnetizat.

Prin studiul lor, Erin Shea și colegii săi conchid că Luna a avut un puternic geo-dinam magnetic și – de aceea – un miez metalic de mișcare și în urmă cu 3,7 miliarde de ani. Asta înseamnă mult mult timp după ce un geo-dinam cu răcire convectivă ar fi trebuit să se oprească. Nu este totuși clar dacă geo-dinamul a fost continuu activ în perioada 4,2 miliarde de ani (start) – 3,7 miliarde de ani (momentul magnetizării eșantionului), sau dacă mecanismul care a mișcat miezul lichid a fost același în cele două momente, la distanță de 500 milioane de ani. Așa încât, ce căi ar putea exista pentru a menține miezul lichid în mișcare?

O altă cercetare realizată de o echipă de oameni de știință francezi și belgieni sub coordonarea Dr. Le Bars a sugerat că impacturile puternice pot debloca Luna din rotația sa sincronă cu Terra. Aceasta ar putea crea maree în miezul lichid, la fel cu se întâmplă cu oceanele Terrei. Aceste maree de miez ar putea cauza importante distorsiuni la granița dintre miez și crustă, fapt care ar putea conduce la scurgeri importante în miez, creând un geo-dinam.

Într-un alt studiu recent, Dr. Dwyer și colegii său au sugerat că precesia axei de rotație lunare ar putea agita miezul lichid. Proximitatea timpurie a Lunii în raport cu Terra ar fi putut clătina axa Lunii. Această precesie în principiu poate cauza diferite mișcări în miezul lichid și suprapunerea pe crusta solidă, producând o agitație mecanică a miezului, de lungă durată, ce ar putea dura peste un miliard de ani. Dwyer și echipa estimează că un asemenea geo-dinam s-ar fi putut închide natural la 2,7 miliarde de ani după ce Luna s-a îndepărtat de Terra, diminuându-se influența gravitațională a acesteia.

Din păcate, câmpul magnetic sugerat de eșantionul 10020 nu se potrivește niciuneia dintre aceste posibilități. Amândouă aceste modele ar oferi câmpuri magnetice mult prea slabe pentru a produce magnetizarea puternică observată în eșantionul 10020. Va trebui identificată o altă modalitate prin care se fie explicată mobilizarea miezului lichid al Lunii pentru a determina o magnetizare atât de puternică, așa cum a fost înregistrată de noile descoperiri.

Sursa: UniverseToday

Surse adiționale (EN): Erin Shea – A Long-Lived Lunar Core Dynamo (72 pages!);

A long-lived lunar dynamo driven by continuous mechanical stirring;

An impact-driven dynamo for the early Moon.

A fost identificat un sistem solar ce ar putea avea șapte planete. La 127 de ani lumină de Terra, în jurul stelei HD 10180, se află cea mai apropiată planetă ca mărime de cea a noastră!

Astronomii au descoperit un nou sistem solar care pare să aibă aproape tot atâtea planete ca al nostru. Ei au identificat 5 – 7 planete care orbitează o stea similară Soarelui nostru (ca tip), incluzând o planetă care pare să fie stâncoasă și care are nu mai puțin decât 1,5 ori mărimea Terrei.

Steaua, etichetată HD 10180 rezidă la 127 de ani lumină de noi, în constelația Hydra, șarpele de apă. Colecția sa de lumi cosmice a fost detectată utilizând un telescop gigant operat de către Observatorul European de Sud de la Silla, de pe un vârf de munte din Chile.

Un dispozitiv foarte sensibil, numit HARPS sau ”vânătorul de planete” a fost utilizat pentru analiza luminii colectate de telescopul cu o oglindă de 3,6 metri anvergură, timp de 6 ani.

Acesta a demonstrat evidența pentru cinci planete gigant similare ca dimensiune cu Uranus sau Neptun din sistemul nostru solar. Dar există semnale care conduc către prezența altor două planete, una dintre ele fiind cea mai mică, până acum considerate a orbita o altă stea.

Pozițiile planetelor în noul sistem solar urmează de asemenea un timpar similar celui pe care îl are familia de  8 planete a Soarelui nostru, cu fiecare planeta în ordine de la Soare, de două ori mai mare decât cea anterioară.

Utilizând 190 de măsurători realizate de către spectograful HARPS, echipa de astronomi au analizat micile balansuri în poziția stelei, produse de  atracția gravitațională a planetelor sale. Cele cinci obiecte (planete) cu atracție mai puternică au fost diagnosticate a avea de 13 și până la 15 ori mai mare masa sau dimensiunea Terrei, orbitând steaua pe o scară a timpului ce variază între 6 și 600 de zile.

Celelalte două planete suspectate sunt, una de mărimea lui Saturn, care orbitează steaua în 2.00 de zile sau 6 ani tereștri. Cealaltă ar fi cea mai cea mai puțin masivă planetă care a fost vreodată identificată orbitând în jurul unei stele,  raportul comparativ cu masa Terrei fiind de 1,4 – deci doar puţin mai mare decât Pământul.

Asemănările se sfârşesc aici întrucât această planetă este poziţionată de 50 de ori mai departe de steaua mamă, decât este Terra faţă de Soare şi se roteşte în jurul Soarelui ei într-un interval de 1,18 zile (atât durează anul pe acea planetă!). Cele cinci planete gigant confirmate, toate rezidă, comparativ, în interiorul orbitei planetei Marte din sistemul nostru solar.

Vânătorii de extratereștri vor fi încurajați de această evidență că planetele sunt loc comun în galaxie, existând astfel multe locații potențiale pentru dezvoltarea vieții. Câteva au o poziționare similară cu a planetei Terra în sistemul nostru solar. Iar oamenii de știință pot chiar căuta urme ale activității extratereștrilor în atmosferele planetelor.

Semnalând descoperirea echipei sale într-o publicație franceză, astronomul Cristophe Lovis a precizat: ”Am identificat ceea ce poate fi numit sistemul cu cele mai multe planete descoperite până acum. Această remarcabilă descoperire subliniază de asemenea faptul că intrăm acum într-o eră nouă a cercetării exoplanetelor, depășind identificarea planetelor individuale: studiul sistemelor planetare complexe”.

Descoperiri similare celor realizate de HARPS, au fost făcute de sonda spațială europeană ”Corot”. Rețeaua de senzori de la sol, numită Super WASP și telescopul spațial Kepler, al NASA.

Sursa: The Christian Science Monitor – articol de Paul Sutherland, Skymania News / August 24, 2010

Mesaj în sticlă: lumea noastră este extraordinară!

Trebuie să accelerăm până la 11,2 km pe secundă pentru a părăsi planeta noastră (nu e bine să încercăm asta … acasă!) și 13,6 km pe secundă pentru a putea părăsi sistemul solar, pornind de pe Pământ. Avem însă oare motive suficiente să plecăm de pe Pământ? Lumea noastră este extraordinară! Pare improbabil și aproape imposibil dar … dacă am avea certitudinea că Terra este singura planetă din Univers pe care s-a dezvoltat și există viață, ne-am schimba de maine? Am gandi mai „verde” sau măcar puţin mai „albastru”? Am trata planeta noastră ca și cum ar fi o ființă? Ce ne-a apucat? Astăzi nu este ziua Pământului … nici ora Pământului … DA, este adevărat! Este vorba de un mesaj în sticlă!

Pământul (numit şi „Terra” sau şi „planeta albastră”) este în sistemul solar a treia planetă ca distanţă faţă de Soare şi a cincea ca mărime. Când desemnează planeta, cuvântul se scrie cu majusculă. Terra face parte dintre planetele interioare ale sistemului solar (planetele aflate în interiorul centurii de asteroizi). Este cea mai mare planetă telurică din sistemul solar, şi singura din Univers cunoscută ca adăpostind viaţă (controversele legate de existenţa vieţii extraterestre continuă să existe).

Terra s-a format acum aproximativ 4,57 miliarde (4,57×109) de ani, iar singurul ei satelit natural Luna, numită şi Selena după zeiţa lunii Selene, a început să o orbiteze puţin timp după aceea, cu circa 4,533 miliarde (4,533×109) de ani în urmă1. Pentru comparaţie, vârsta calculată a Universului este de circa 13,7 miliarde de ani. Suprafaţa Pământului este acoperită în proporţie de 70,8% de apă, restul de 29,2% fiind solid şi „uscat”. Zona acoperită de apă este împărţită în oceane, iar uscatul se subîmparte în continente.

De la formarea sa Pământul a trecut prin numeroase procese geologice şi biologice majore, astfel încât toate urmele condiţiilor sale iniţiale au fost şterse. Suprafaţa exterioară a Planetei Terra este împărţită în mai multe plăci tectonice, care de-a lungul timpului se deplasează unele faţă de celelalte. Miezul planetei este activ (fierbinte şi lichid), fiind format din mantaua topită şi miezul metalic, generator al câmpului magnetic. Condiţiile atmosferice şi de la suprafaţă, care au permis apariţia vieţii pe Terra, au fost la rândul lor influenţate în mod decisiv de către diversele forme de viaţă. Acestea se află într-o balanţă ecologică fragilă, în permanentă schimbare.

Între Terra şi restul Universului există o permanentă interacţiune. Astfel, Luna este cauza mareelor. În afară de asta, ea a infuenţat continuu viteza mişcării de rotaţie a Terra. Toate corpurile din jurul globului terestru sunt atrase spre Terra; forţa de atracţie se numeşte gravitaţie, iar acceleraţia cu care aceste corpuri cad în câmpul gravitaţional se numeşte acceleraţie gravitaţională (notată cu „g” = 9,81 m/s2). Se crede că motivul apariţiei oceanelor a fost o „ploaie” de comete din perioada timpurie a Pământului. Impacturile ulterioare cu asteroizi au modificat şi ele mediul înconjurător într-o manieră decisivă. Schimbările de orbită ale planetei pot fi considerate răspunzătoare pentru glaciaţiunile produse de-a lungul istoriei, care au acoperit suprafaţă terestră cu un strat de gheaţă. Terra nu are alţi sateliţi naturali în afară de Lună; corpul ceresc Cruithne a fost calificat în mod greşit drept satelit al lui Terra, fiind în realitate un asteroid. Cruithne a fost descoperit în 1986; el urmează o orbită eliptică in jurul Soarelui, asemănătoare cu orbita lui Terra, şi care nu se apropie prea mult de ea. De pe Pământ orbita lui se vede în formă de potcoavă.

Pe baza descoperirilor geologice oamenii de ştiinţă au reuşit să reconstituie o serie de date referitoare la trecutul planetei. Ei au aflat astfel că Pământul s-a format din materia norului gazos al Nebuloasei Solare, alături de Soare şi de celelalte planete ale sistemului solar, acum aproximativ 4,55 miliarde de ani, Luna formându-se ceva mai târziu. Iniţial sub formă lichidă, stratul exterior al planetei avea să se răcească, dând naştere scoarţei terestre. Emanaţiile de gaze şi erupţiile vulcanice au format atmosfera primară. Condensarea vaporilor de apă, alături de gheaţa din comete, aveau să formeze apoi şi oceanele. Această puternică activitate chimică a fost sursa apariţiei, acum circa 4 miliarde de ani, a unei molecule cu capacitatea de a se înmulţi spontan. După alte 500 de milioane de ani, ultimul predecesor comun al fiinţelor dispărea. Dezvoltarea procesului de fotosinteză a permis ca energia Soarelui să fie utilizată direct şi eficient; oxigenul rezultant s-a acumulat în atmosferă şi a dat naştere stratului protector de ozon (O3). Înglobarea celulelor mai mici în unele mai mari a avut ca rezultat naşterea celulelor complexe, numite eucariote. Celulele din cadrul coloniilor s-au profilat pe anumite tipuri de ţesuturi, din acestea rezultând din nou viaţă, în formă unor adevărate organisme multicelulare; apoi, cu ajutorul stratului de ozon ce absorbea radiaţiile ultraviolete ucigaşe, viaţa avea să se împrăştie pe toată suprafaţa Terrei.

De-a lungul sutelor de milioane de ani continentele s-au tot reunit şi despărţit, pe măsură ce se modela şi suprafaţa planetei Terra. În cursul acestor modelări, continentele s-au unit şi au format de câteva ori supercontinente. Cel mai vechi supercontinent cunoscut, Rodinia, s-a destrămat însă din nou – acum aproximativ 750 de milioane de ani. Continentele s-au reunit mai târziu din nou pentru a forma Pannotia – acum 600-540 milioane de ani, şi mai apoi Pangeea, care s-a destrămat acum 180 milioane de ani5.

În anii 1960 s-a lansat o ipoteză conform căreia, în urma unui puternic proces glacial ce a avut loc acum 750-580 milioane de ani, în timpul Neoproterozoicului, o mare parte din planetă a fost acoperită cu un strat de gheaţă. Această ipoteză a fost denumită „Bulgărele de Zăpadă” (Snowball Earth) şi este de un real interes, întrucât conduce la explozia de organisme din perioada Cambrianului, când au început să prospere formele de viaţă multicelulare. De la această explozie, acum aproximativ 535 milioane de ani, au avut loc mai multe extincţii ale vieţii în masă, ultima dintre ele petrecându-se acum 65 de milioane de ani, când o probabilă coliziune a unui asteroid cu Terra a declanşat dispariţia dinozaurilor şi a altor reptile de talie mare, dar a cruţat viaţa animalelor de talie mică precum mamiferele. De-a lungul ultimilor 65 de milioane de ani clasa mamiferelor s-a diversificat. Acum câteva milioane de ani o mică primată africană şi-a dezvoltat capacitatea de a sta în poziţie verticală. Acest lucru i-a dat posibilitatea să folosească unelte şi a încurajat comunicarea, fapt ce a stimulat şi dezvoltarea şi mărirea în volum a creierului. Evoluţia agriculturii şi apoi a civilizaţiei a permis oamenilor să transforme faţa Pământul într-o perioadă scurtă de timp, aşa cum nici o altă fiinţă nu o mai făcuse, modificând atât existenţa şi cantitatea altor forme de viaţă, cât şi clima planetei.

Thanks to Wikipedia.org article about Terra.

Vreți să călătoriți printre stele? Agentia de turism spatial Baia Mare are o ofertă pentru Dumneavoastră!



Vreți să călătoriți printre stele? Agenția de turism spațial Baia Mare (la sediul planetariului) vă pregătește o ofertă de nerefuzat pentru vara aceasta!

Pentru acest weekend oferta de space travel este numai tentantă: o drumeție în sistemul nostru solar! Voiajul se face în circuit intens, cu îmbarcarea de la Planetariu, începând cu orele 8,00 și cuprinde ca obiective turistice principale Soarele, planetele Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Uranus, Neptun, planetele pitice și grupul local de galaxii. Călătoria se va realiza cu minicarul nostru spațial care atinge în 7 secunde viteza gândului (care este de o mie de ori mai mare ca viteza luminii!). Călătoria va dura 45 de minute! Vă așteptăm!

Planetariul Baia Mare