Situată la nord de planul ecliptic, micuța constelație Lynx a fost pentru prima oară introdusă în secolul al XVII-lea de către Johannes Hevelius, în 1687 și mai târziu recunoscută ca una dintre cele 88 de constelații moderne de către Uniunea Astronomică Internațională. Conform legendei, Lynx a fost numită așa pentru că este o constelație relativ vagă și se considera că e nevoie de ochii unui Linx pentru a putea vedea această constelație cu ochiul liber. Acoperind 545 de grade pătrate ale cerului, este în medie a 28-a cea mai mare constelație de pe cer. Deși are doar 4 stele principale care formează asterismul său, Lynx conține 42 de stele cu denumiri Bayer/Flamsteed. Are graniță cu constelațiile Ursa Major, Camelopardalis, Auriga, Gemini, Cancer, Leo și Leo Minor. Lynx este vizibilă tuturor observatorilor situați între latitudinile de +90 grade și -55 de grade și poate fi urmărită cel mai bine la culminația sa în timpul lunii martie.
De vreme ce Lynx nu a fost recunoscută ca și constelație până în secolul al 17-lea, nu are nici o mitologie asociată și ar părea că Hevelius încerca mai degrabă să umple prin acest asterism spațiul gol dintre constelații, creând o figură mitică? Oare așa stau lucrurile? În fapt doar puțină cercetare este necesară asupra condițiilor din vremea lui Johannes Hevelius, pentru a sesiza că acesta era foarte interesat de studiile în natură, în particular cele din America de Nord. La acea vreme, linxul era nativ în Europa, dar foarte aproape de dispariție. Dar nu și pe Noile Pământuri – în America de Nord.
Pentru indienii nord-americani, linxul era un animal legendar, retras, un animal fantomă care vede fără să fie văzut. Era numit ”păstrătorul secretelor pădurii”, un animal cu puteri magice a cărui ale cărui secrete erau bine păzite. Destul de ciudat, linxul a fost ales ca emblemă a Accademia dei Lincei (Academia Lincșilor), una dintre cele mai vechi societăți științifice. Așa încât poziționarea linxului pe cer de către Hevelius s-ar putea să nu fie doar o asociere nevinovată ci una plină de sens.
Acum luați binoclurile pentru a ne uita la singura stea pe care Bayer a numit-o cu o literă grecească – Alpha Lyncis – simbolul ”a” de pe hartă. Aflată la 220 de ani lumină de Terra, giganta Alpha de clasă K (K7) nu are un nume propriu și totuși strălucește puternic de la această depărtare, având o temperatură stelară de 3860 grade Kelvin. Are o vârstă cam de 1,5 milioane de ani și nu este foarte specială, cu excepția faptului, poate, că strălucește cam de 700 de ori mai puternic decât soarele nostru. Totuși, priviți către geamăna sa, steaua 31. Acum, aceasta chiar a primit un nume – Alsciaukat sau ”Spinul”. Este aproape identică cu Alpha în toate caracteristicile, cu excepția distanței față de noi, respectiv 390 de ani lumină. Luminozitatea lor, temperatura lor, dimensiunea și vârsta … Aproape gemene! Numai că Alsciaukat este de asemenea o variabilă ușoară, modificându-și magnitudinea cam cu 0,05. De ce este un pic diferită? Sunt șanse ca aceasta să fie a doua strălucire și să se pregătească pentru a deveni o variabilă Mira de termen lung.
Pentru telescoape, priviți către 38 Lyncis. Hevelius a privit-o cu simțul umorului, pentru că a numit-o Maculosa și Maculata, care s-ar traduce ”Pătata”. Puteți ghici de ce? Exact! Asta pentru că 38 Lyncis este o stea binară. Locată la 120 de ani de sistemul nostru solar, această stea are câteva componente. Steaua primară de 3,9 este de asemenea o binară spectroscopică, dar priviți spre steaua C de magnitudine 7, pentru a o rezolva și va apărea un foarte îndepărtat companion D, de magnitudine 11. În timp ce primara va apărea, de obicei, într-o culoare albă, uitați-vă spre o ușoară tentă de verde, precum și albastru, în coloritul stelei C. Steaua dublă este prezentă pe multe liste de observații.
Acum să trecem ca o stea triplă vizuală de câmp larg, 12 Lyncis. Gazdă de asemenea, pe multe liste de observații, aceasta este recompensă ușoară și binemeritată pentru telescoapele mici. Priviți către primara de 5,4, acompaniată de o stea B de magnitudine 6 și urmată mai departe de steaua C, de magnitudine 7,3. Localizată la 230 de ani lumină depărtare, vă puteți gândi că Otto Struve a descoperit-o în 1828!
Pentru stele variabile, nu evitați R Lyncis (RA 07:01:18 Dec +55:19:50). Este o stea variabilă de tip Mira care are și dispariții în reprezentația sa. Pentru o lungă perioadă de timp, R apare mai degrabă ca o stea roșie obișnuită de magnitudine 7 … apoi dispare de pe hartă iar, când se întoarce, revine cu o magnitudine de 14,3. Straniu? Exact! R Lyncis aparține unui mic grup de variabile de perioadă lungă cu un spectru S – o gigantă roșie rece care arată prezența oxidului de zirconiu.
Acum vom lăsa deoparte ”ochii de pisică”, vom lua telescoapele și vom căuta unul dintre cele mai îndepărtate obiecte din galaxie – NGC 2419 (RA 07:38:08.51 Dec +38:52:54). Ca obiect telescopic exclusiv, acest studiu de magnitudine 11,5 solicită un cer întunecat și clar și o apertură de cel puțin 150 mm. De vreme ce Lynx este o constelație dificilă, veți găsi acest obiect cam la 7 grade nord de Castor. Veți ști dacă aveți câmpul corect dacă două stele vor apărea către marginea vestică a unui petece pufos. Există un motiv bun pentru care acest cluster globular atât de eluziv este atât de special. Cunoscută mai bine sub numele de ”Minunea Intergalactică”. NGC 2419 este atât de îndepărtată încât la un moment dat a fost considerată a fi în afara galaxiei noastre. Aproape toate clusterele globulare se află în interiorul haloului nostru galactic, o regiune se află cam la 65.000 de ani lumină în jurul centrului galactic. Ei bine, NGC 2419 se află la cel puțin 210.000 de ani lumină distanță față de locul în care ar trebui să se afle. NGC 2419 este la fel de îndepărtată precum și vecinii noștri galactici, Norii Magellanici. Dar nu vă faceți griji, galaxia noastră are suficientă gravitație pentru a ține Minunea Intergalactică pe aproape, atât de aproape cât să îi puteți captura imaginea cu telescopul.
Gata pentru următoarea țintă? Păstrați telescoapele pe măsură ce călătorim către galaxia spirală NGC 2683 (RA 08:52.7 Dec +33:25). Situată la 16.000 de ani lumină depărtare de galaxia noastră Calea Lactee, această superbă galaxie a fost descoperită de către Sir William Herschel pe 5 februarie 1788. Având o luminoasă și respectabilă magnitudine 10, apare în telescoapele mici iar telescoapele mari vor fi capabile să sesizeze în variate grade structura spiralei galactice, incluzând indicii ale benzii de praf întunecat și un nucleu luminos bombat. Este obiectul Herschel cu numărul 400, așa încât merită să vă notați acest obiect.
Aveți nevoie de o provocare? Atunci încercați-vă norocul cu NGC 2776 (RA 9:12.2 Dec +44:57). La o magnitudine aproape de 12, această micuță galaxie spiralată nu va fi ușor de găsit, dar un telescop puternic îi va putea face față. Cu o față perfect vizibilă, priviți către semnătura rotundă a structurii cu un miez luminos și cu o vedere la ceva rezoluție a brațelor, în condiții bune.
Mai mult? Ce-ar fi să urmărim atunci galaxia spirală barată IC 2233 (RA 08:13:58 Dec +45 44:32). Numită uneori ”Andreaua”, pentru prezentarea pe care o are.
Sursa: UniverseToday; Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
