Colonizarea Sistemului Solar va fi următoarea etapă a cuceririi universului și o soluție la problema energiei de pe Terra. Cum ar fi posibilă colonizarea planetei Venus, planeta noastră soră, un mediu extrem de neprielnic și totuși, din multe puncte de vedere, similar cu cel terestru. Terraformarea unei planete inospitaliere pentru a o transforma într-un mediu locuibil este un vis mai recent al omenirii, proiectat în general către planeta Marte. Însă, așa cum o va arăta această prezentare, Venus este o țintă mult mai bună, mai viabilă economic și din punct de vedere al timpului necesar acestui proces.
Încă din cele mai vechi timpuri, privind cerul, oamenii au devenit conștienți de importanța lui Venus. În antichitate era supranumită deopotrivă ”Luceafărul de Dimineață” și ”Luceafărul de Seară”, datorită apariției sale strălucitoare pe cer la răsărit și apus. În cele din urmă, astronomii au înțeles că Venus era, de fapt, o planetă care, precum Terra, se rotește în jurul Soarelui. Iar datorită numeroaselor misiuni spațiale către această planetă, actualmente știm exact ce fel de condiții de mediu oferă Venus.
Având o atmosferă atât de densă încât fotografierea suprafeței este imposibilă, o temperatură la suprafață ce ar putea topi plumbul și ploi de acid sulfuric, această planetă ne-ar putea da puține motive pentru a merge acolo. Dar, așa cum am înțeles în perioada recentă, Venus a fost cândva un loc foarte diferit, ce a avut continente și oceane. Și cu tehnologia necesară, deasupra norilor, în zone sigure, ar putea fi construite colonii care să reziste condițiilor dure.
Întrebarea esențială este DE CE AM PUTEA DORI SĂ COLONIZĂM planeta Venus? Ca și alte locații propuse pentru colonizare în sistemul nostru solar – și aceasta necesită tipul corect de metode și tehnologii, precum și timpul pe care dorim să-l petrecem pentru a coloniza această planetă.
EXEMPLE ÎN FICȚIUNE:
Încă de la începutul secolului al XX-lea, ideea colonizării planetei Venus a fost explorată intens în science fiction, mai ales sub forma teraformării sale. Primul exemplu cunoscut este lucrarea lui Olaf Stapleton ”Primii și ultimii oameni” (1930), cu două capitole ce tratează modul în care descendenții umanității au teraformat Venus după ce Terra a devenit nelocuibilă; în acest proces, ei au comis un genocid asupra vieții acvatice native.
Către 1950 – 1960, terraformarea apare în mai multe lucrări Science Fiction. Paul Anderson a scris foarte mult despre terraformare în anii 1950. În romanul său din 1954, ”Marea Ploaie”, Menus este alterată datorită unor tehnici de inginerie planetară de-a lungul unei perioade foarte mari de timp. Cartea s-a bucurat de un succes atât de mare, încât de atunci expresia ”Marea Ploaie” a devenit sinonimul terraformării lui Venus.
În 1991 autorul G. David Nordley a sugerat în povestirea sa scurtă ”Zăpezile de pe Venus” terra formarea acestei planete printr-un export atmosferic de masă și recondiționarea unei zile venusiene ca echivalent cu 30 de zile terestre. Autorul Kim Stanley Robinson a devenit faimos datorită descrierii realiste a terraformării în ”Trilogia lui Marte”, care a inclus Marte Roșu, Marte Verde și Marte Albastru.
În 2012, acesta a continuat această serie cu romanul science fiction ”2312” – în care a tratat colonizarea întregului sistem solar – incluzând Venus. Romanul a explorat metodele prin care Venus ar putea fi terraformată, începând cu răcirea globală și până la sechestrarea carbonului, toate fiind propuneri inspirate de către eseuri ale studenților.
METODE PROPUSE PENTRU TERRAFORMAREA PLANETEI VENUS:
Cele mai multe metode propuse pentru colonizarea planetei Venus evidențiază ingineria ecologică (terraformarea) pentru a face planeta locuibilă. Cu toate acestea, au fost realizate sugestii privind modul în care oamenii ar putea trăi pe Venus fără a altera în mod substanțial mediul.
De exemplu, încă din anii 1970, studiul semnat de oameni de știință precum Viorel Bădescu și Kris Zacny – cu titlul ”Sistemul Solar Interior: Prospectarea Energiei și Resurselor Materiale” sugera că oamenii ar putea mai degrabă coloniza atmosfera venusiană, decât să încerce să trăiască la suprafață, într-un mediu ostil.
Mai recent, cercetătorul Geoffrey A. Landis a scris studiul numit ”Colonizarea planetei Venus”, în care a propus construirea unor orașe deasupra norilor lui Venus. La o altitudine de 50 km în raport cu suprafața, asemenea orașe sunt sigure: ”Atmosfera planetei Venus este mediul cel mai apropiat ca și caracteristici față de cel terestru din sistemul solar. Propunerea ar fi ca – pentru început – explorarea planetei Venus să se realizeze dintr-un vehicul aerostat în atmosferă, iar în viitorul îndepărtat – așezări permanente ar putea fi construite sub forma unor orașe proiectate pentru a zbura la o altitudine de 50 km în atmosfera lui Venus.”
La o altitudine de 50 km de la suprafață, mediul oferă o presiune atmosferică ușor mai mică față de cea de la nivelul apei mării de pe Terra. Temperatura în aceste regiuni variază între 0 – 50 grade Celsius, iar protecția față de radiația cosmică ar putea fi realizată de către atmosfera de deasupra, cu un scut de masă echivalent cu cel terestru.
Habitatele venusiene, conform propunerii lui Landis, ar consta inițial din aerostate umplute cu aer respirabil (un mix de 21:79 oxigen-nitrogen). Această propunere se bazează pe conceptul că aerul ar fi un gaz de portanță în atmosfera densă de dioxid de carbon, posedând peste 60% din puterea de portanță pe care heliul o are pe Terra.
Aceste condiții ar putea fi inițial suficiente pentru viața coloniștilor și ar putea acționa în sensul terraformării, convertind gradual atmosfera venusiană în ceva vivabil, așa încât coloniștii ar putea migra la suprafața planetei. Una dintre căile posibile ar utilizarea acestor orașe ca umbre solare, de vreme ce prezența lor în nori ar putea preveni ajungerea radiației solare la suprafață.
Aceasta ar funcționa mai ales dacă aceste orașe zburătoare ar fi realizate din materiale cu albedo scăzut. Alternativ, baloane reflective și sau pături de nanotuburi din carbon sau grafene ar putea realiza această funcție. Acestea oferă avansul alocării resurselor in situ, deoarece reflectoarele atmosferice ar putea fi construite utilizând sursa locală de carbon.
În plus, aceste colonii ar putea servi ca platforme acolo unde elementele chimice au fost introduse în atmosferă în cantități mari – sub forma prafului de calciu și magneziu (care ar putea sechestra carbonul in forma carbonaților de calciu și magneziu), sau aerosoli de hidrogen (producând grafit și apă, ultima putând cădea către suprafață și acoperind aproape 80% din suprafață sub forma oceanelor).
NASA a început să exploreze posibilitatea angajării de misiuni cu echipaj uman pe Venus, ca parte a Conceptului Operațional Venus de înaltă altitudine (HAVOC), care a fost propus în 2015. Așa cum a subliniat Dale Arney și Chris Jones de la Centrul de Cercetări Langley, conceptul acestei misiuni solicită ca toate porțiunile cu echipaj uman să fie realizate din orbită sau nave mai ușoare ca aerul.
BENEFICII POTENȚIALE:
Există multe beneficii potențiale ale colonizării planetei Venus. Pentru început, Venus este planeta cea mai apropiată de Terra, ceea ce înseamnă bani mai puțini și un timp redus pentru trimiterea misiunilor, în comparație cu alte planete din sistemul solar. De exemplu, sonda Venus Express a ajuns la planeta Venus în numai cinci luni de zile, în timp ce sonda Mars Express a ajuns în condiții excepționale, o fereastră ce a survenit după 65.000 de ani, pe Marte în șase luni de zile.
În plus, ferestrele de lansare către Venus survin mult mai des, la fiecare 584 de zile, când Terra și Venus experimentează o conjuncție inferioară. Această perioadă trebuie comparată cu cele 780 zile cât este necesar pentru ca Terra și Marte să ajungă la opoziție (punctul din orbitele lor când aceste planete se află la cea mai mică apropiere una de cealaltă).
În comparație cu o misiune către Marte, o misiune în atmosfera venusiană ar evita, de asemenea, expunerea astronauților la radiații dăunătoare, datorită proximității imediate dar și datorită magnetosferei indusă a acestei planete – produsă de interacțiunea atmosferei groase a acesteia cu vântul solar.
De asemenea, pentru așezările zburătoare din atmosfera planetei Venus ar fi un risc mai redus al decompresiei explozive, de vreme ce nu ar exista o diferență semnificativă de presiune între habitatele de interior și exterior. Ca urmare, pericolul perforării habitatului ar fi mai redus iar reparațiile ar fi realizate mai ușor.
În plus, oamenii nu ar avea nevoie de costume presurizate pentru a se aventura în exterior, așa cum ar avea nevoie pe Marte sau pe alte planete. Deși ar avea totuși nevoie de tancuri cu oxigen și protecție contra ploilor acide, când vor lucra în exteriorul habitatelor, echipajul ar găsi un mediu de departe mai ospitalier.
Planeta Venus este, de asemenea, apropiată în dimensiune și masă față de Terra, având ca rezultat o gravitație mult mai ușor de suportat (0,904 g). În comparație cu gravitația Lunii, planetei Mercur sau Marte (0,165 și 0,38 g), aceasta ar însemna că efectele negative asupra sănătății umane, asociate pierderea de greutate și microgravitația ar fi neglijabile.
O asemenea colonie ar avea acces la materiale abundente necesare pentru creșterea hranei și materialele de construcție. Întrucât atmosfera venusiană este compusă în mare majoritate din dioxid de carbon, nitrogen și dioxid de sulf, aceste elemente ar putea fi sechestrate pentru a crea fertilizatori și alte componente chimice.
Dioxidul de carbon ar putea fi, la fel de bine, descompus pentru a crea oxigen, iar carbonul rezultat ar putea fi utilizat pentru manufacturare de grafene, nanotuburi de carbon și alte super-materiale. Aceste materiale ar putea fi utilizate ca scuturi solare și exportate pe Terra ca parte a economiei locale.
PROVOCĂRI:
Desigur, colonizarea unei planete precum Venus, vine cu provocări și dificultăți. De exemplu, atunci când coloniile zburătoare vor scăpa de căldura extremă și presiunea de la suprafață, pericolul ploilor acide rămâne activ. Alături de necesitatea unui scut protector al coloniei, echipajele de lucru și navele zburătoare ar avea și ele nevoie de protecție.
În al doilea rând, apa este virtual inexistentă pe Venus, iar compoziția atmosferei nu ar permite producția sintetică. Ca rezultat, apa ar trebui să fie transportată de pe Terra până când ar putea fi produsă local (de exemplu, aducând hidrogen pentru a crea apă din atmosferă) și protocoale de reciclare foarte stricte, care ar trebui să fie instituite.
Cel mai important este însă costul implicat. Chiar cu fereastra de lansare ce survine mai des și cu un timp de tranzit de numai șase luni, tot ar fi nevoie de o investiție substanțială pentru a transporta materialele necesare – pentru a nu menționa roboții care vor asambla așezările aeriene – pentru a construi chiar și o singură colonie zburătoare în atmosfera venusiană.
Cu toată acestea, dacă am dori realizarea acestui proiect, planeta Venus ar deveni gazda unor ”orașe în nori”, unde dioxidul de carbon este procesat și transformat în supermateriale de export. Iar aceste orașe aeriene ar putea servi ca bază pentru introducerea în timp a ”Marii Ploi” pe Venus, care ar putea fi transformată la un moment dat într-o lume care se va putea trăi literalmente ca pe Terra.
Sursa: UniverseToday
Traducere și adaptare: Ciprian Crișan
