APOD AUGUST 2020

ASTRONOMY PICTURE OF THE DAY - IMAGINEA ZILEI DIN ASTRONOMIE - RUBRICĂ OFERITĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ DE MUZEUL DE ȘTIINȚE ASTRONOMICE BAIA MARE - PLANETARIU

SS 433: MICRO-QUASAR ÎN SISTEM BINAR
Animation Credit: DESY, Science Communication Lab

SS 433 este unul dintre cele mai exotice sisteme stelare cunoscute. Numele său banal provine din includerea sa într-un catalog al stelelor Căii Lactee, care emit radiație caracteristică hidrogenului atomic. Comportamentul său remarcabil este datorat calității de obiect compact, gaură neagră sau stea neutronică, care a produs discuri de agregare cu jeturi. Pentru că discul și jeturile de la SS 433 seamănă cu cele care înconjoară găurile negre super-masive din centrele galaxiilor distante, SS 433 este considerat un micro-quasar. Așa cum apare ilustrat în animația video, realizată pe baza datelor observaționale, o stea masivă, fierbinte și normală este blocată în orbită cu un obiect compact. Pe măsură ce animația începe, observăm cu materialul stelei normale este absorbit către discul de agregare. Steaua centrală expulzează, de asemenea, jeturi de gaz ionizat în direcții opuse – fiecare cam cu o pătrime din viteza luminii. Videoclipul desfășoară apoi perspectiva, pentru a arăta o vedere de sus a jeturilor de precesie care produc o spirală în expansiune. De la distanțe și mai mari, jeturile de disipare sunt apoi vizualizate lângă centrul rămășiței supernovei W50. În urmă cu doi ani, obiectul SS 433 a fost surprins în mod neașteptat de către matricea de detectoare HAWC din Mexic emițând raze gamma cu energie neobișnuit de mare (gama TeV). Surprizele continuă, întrucât o analiză recentă a datelor de arhivă luate de satelitul Fermi al NASA constată o sursă de raze gamma – separată de stelele centrale așa cum se arată – care pulsează în raze gamma cu o perioadă de 162 zile – la fel ca perioada de precesie a jetului SS 433 – din motive încă necunoscute.

LINK TO ORIGINAL APOD

NGC 6357: CATEDRALA STELELOR MASIVE
Image Credit: NASA, ESA and Jesús Maíz Apellániz (IAA, Spain); Acknowledgement: Davide De Martin (ESA/Hubble)

Cât de masivă poate fi o stea normală? Estimări făcute de la distanță, considerând luminozitatea și modelele solare standard, au dezvăluit o stea, în grupul deschis Pismis 24, de 200 de ori mai masivă decât Soarele, făcând din aceasta una dintre cele mai masive stele cunoscute. Această stea este cel mai strălucitor obiect situat chiar deasupra frontului de gaz din imaginea prezentată. O inspecție de aproape, realizată cu telescopul spațial Hubble a dezvăluit, însă, că Pismis 24 nu își derivă strălucirea foarte mare dintr-o singură stea, ci din cel puțin trei stele. Stelele componente ar deține și acestea cel puțin 100 de mase solare, fiind astfel în topul celor mai masive stele înregistrate până în prezent. Către partea de jos a imaginii, stelele continuă să se formeze în nebuloasa de emisie asociată, NGC 6357. Având parcă forma unei catedrale gotice, stelele energetice aproape de centrul imaginii, par să izbucnească, luminând un cocon spectaculos.

LINK TO ORIGINAL APOD

CLAROBSCUR MARȚIAN
Image Credit: HiRISE, MRO, LPL (U. Arizona), NASA

Umbrele adâncite creează contraste dramatice de lumină – întuneric, în acest instantaneu de aproape de pe suprafața marțiană. Înregistrată pe 24 ianuarie 2014, de către camera HiRISE de la bordul orbiterului Mars Reconnaissance, scena se întinde pe 1,5 kilometri. De la o altitudine de 250 kilometri, deasupra planetei roșii, camera scrutează câmpul cu dune de nisip într-un crater sudic. Capturată când Soarele se afla la doar 5 grade deasupra orizontului local, doar crestele dunelor au fost surprinse în lumina solară. O iarnă lungă și rece venea în emisfera sudică, iar crestele strălucitoare înghețate acoperă dunele marțiene. Mars Reconnaissance Orbiter, una dintre cele mai vechi nave spațiale care operează pe Planeta Roșie, a sărbătorit, la 12 august, cea de-a 15-a aniversare a lansării sale de pe planeta Pământ.

LINK TO ORIGINAL APOD

VALEA DIN ORION
Visualization Credit: NASA, ESA, F. Summers, G. Bacon,
Z. Levay, J. DePasquale, L. Frattare, M. Robberto, M. Gennaro (STScI) and R. Hurt (Caltech/IPAC)

Această incitantă vedere din Nebuloasa Orion este o vizualizare realizată pe baza datelor astronomice și a unor tehnici de randare video. În concordanță cu imaginea unei pepiniere stelare faimoase, văzută în mod obișnuit de la o distanță de 1500 de ani lumină, cadrul modelat digital, oferă o perspectivă de aproape, trecând de la reprezentarea în lumină vizibilă, bazată pe datele de la Telescopul Spațial Hubble, din stânga, către datele obținute în infraroșu de la Telescopul Spațial Spitzer, în dreapta. Perspectiva centrală privește de-a lungul unei văi cu o lățime de un an lumină, în regiunea peretelui norului molecular gigant. Valea lui Orion se închide într-o cavitate sculptată de către vânturile energetice și radiația stelelor masive centrale ale roiului stelar Trapezium. Acest cadru este parte a unui video tridimensional în mai multe lungimi de undă, care permite privitorului experiența imersivă a unui zbor de trei minute prin Marea Nebuloasă a lui Orion.

LINK TO ORIGINAL APOD

GALAXIILE CU CARAPACE DIN PISCES
Image Credit & Copyright: Martin Pugh

Această scenă spațială intergalactică afișează un sistem bizar de galaxii, catalogat ca Arp 227, situat la o distanță de 100 milioane de ani lumină. Înotând în interiorul granițelor constelației Pisces, Arp 227 constă din două galaxii proeminente puțin dreapta față de centrul imaginii, curioasa galaxie carapace NGC 474 și vecinul său albastru, galaxia cu brațe spiralate NGC 470. Arcurile difuze și largi sau învelișul galaxiei NGC 474 este posibil să se fi format prin contactul gravitațional cu galaxia vecină NGC 470. Alternativ, învelișurile pot fi cauzate de fuziunea cu galaxii mai mici, producând un efect analog undelor pe suprafața unui iaz. Galaxia majoră din partea de sus, în stânga imaginii, NGC 467, pare să fie și aceasta înconjurată de învelișuri difuze, indicii ale interacțiunilor dintr-un alt sistem galactic. Aceste galaxii de fundal ciudate sunt răspândite în jurul unui când ce include de asemenea stele strălucitoare de prim plan. Desigur, aceste stele rezidă în galaxia noastră Calea Lactee. Câmpul vizual este întins pe o suprafață de 25 minute de arc, sau aproximativ 1/2 grade ale cerului.

LINK TO ORIGINAL APOD

CYGNUS ÎNTR-O SCENĂ COSMICĂ
Image Credit & Copyright: Alistair Symon

Cu interesante răbufniri în coloristica dată de praful interstelar și hidrogenul gaz lucios, această scenă celestă spectaculoasă este pictată de-a lungul planului galactic al Căii Lactee, aproape de capătul nordic al Marelui Rift și de constelația Cygnus, Lebăda. Compusă prin utilizarea a 22 de imagini diferite și 180 de ore de scanare a cerului, mozaicul de câmp larg se întinde pe o suprafață impresionantă de 24 grade cerești. Steaua Alpha din Cygnus, strălucitoare și fierbinte, super-giganta Deneb, este situată aproape de centru, sus. Înghesuită de stele și nori gazoși luminoși, Cygnus găzduiește de asemenea, nebuloasa întunecată obscură ”Sac cu cărbuni” (Northern Coal Sack Nebula), extinzându-se de la Deneb către centrul imaginii. Strălucirea roșiatică a regiunilor de formare stelară NGC 7000 și IC 5070, Nebuloasa America de Nord și Nebuloasa Pelican, se află la stânga stelei Deneb. Nebuloasa Veil (Voal) se află expusă dedesubt și la stânga față de centru. O rămășiță de supernova, Voalul este situat la 1400 ani lumină depărtare, dar multe alte nebuloase și roiuri stelare sunt identificabile în interiorul scenei cosmice. Desigur, Deneb este, de asemenea, cunoscută iubitorilor cerului din emisfera nordică pentru poziția sa în cele două asterisme – marcând vârful Crucii Nordului și zenitul Triunghiului de Vară.

LINK TO ORIGINAL APOD

VIZUALIZARE: DISCUL DE ACREȚIE AL UNEI GĂURI NEGRE
Visualization Credit: NASA’s Goddard Space Flight Center, Jeremy Schnittman

Cum ar arăta o gaură neagră dacă ne-am roti în jurul ei? Dacă gaura neagră a fost înconjurată de către un disc turbionar de gaz lucios în agregare, atunci gravitația mare a găurii negre ar devia lumina emisă de disc, imaginea rezultată fiind astfel foarte neobișnuită. Videoclipul prezentat oferă o vizualizare a acestui fenomen. Video-ul începe cu Dumneavoastră, observatorul, privind gaura neagră chiar puțin de deasupra planului discului de agregare. În jurul găurii negre centrale este o imagine circulară subțire a discului orbital care marchează poziția sferei fotonice – în interiorul căreia rezidă orizontul evenimentului găurii negre. Către stânga, părți ale imaginii principale mari apar mai strălucitoare, pe măsură ce acestea se apropie de Dvs. Pe măsură ce filmul continuă, dați ocol găurii negre, curând privind în jos de deasupra, apoi trecând prin planul discului de pe partea îndepărtată, apoi revenind în punctul inițial de observare. Discul de agregare induce câteva inversiuni ale imaginii – dar nu apare niciodată plat. Vizualizări precum aceasta sunt relevante mai ales în prezent, cânt găurile negre sunt scanate în detalii fără precedent de către Telescopul Orizontul Evenimentului (Event Horizon Telescope).

LINK TO ORIGINAL APOD

LUNA ÎN CREȘTERE HDR
Image Credit & Copyright: Miguel Claro (TWAN, Dark Sky Alqueva)

Cum de arată Luna în creștere așa? Unul din motive ar fi că ochii noștri nu pot discerne simultan regiunile întunecate și cele luminoase, așa cum sunt prezentate aici. Numită strălucirea Pământului sau strălucirea da Vinci, partea neluminoasă a unei Luni în creștere este vizibilă, dar de obicei greu de văzut pentru că este mult mai difuză decât partea de arc luminată de soare. În era digitală, totuși, diferențele de strălucire pot fi artificial reduse. Imaginea prezentată este de fapt o compoziție digitală de 15 expuneri scurte ale crescentului luminos, și 14 expuneri mai lungi ale restului difuz. Originea strălucirii da Vinci, așa cum a fost explicată de Leonardo da Vinci acum 510 ani, este lumina solară reflectată întâi de către Terra către Lună și apoi cu retur, dinspre Lună către Terra.

LINK TO ORIGINAL APOD

NEBULOASA HELIX DE LA BLANCO ȘI HUBBLE
Image Credit: C. R. O’Dell, (Vanderbilt) et al. ESA, NOAO, NASA

Cum a creat o stea nebuloasa Helix? Formele nebuloasei planetare precum Helix sunt importante pentru că ele dețin indicii privind finalul vieții unor stele precum Soarele. Observațiile realizate cu Telescopul Spațial Hubble și Telescopul de 4 metri Blanco din Chile, totuși, au arătat că Helix nu este doar o simplă spirală. Mai degrabă, aceasta incorporează două discuri aproape perpendiculare, dar și arce, șocuri chiar caracteristici care nu sunt încă bine înțelese. Chiar și așa, multe simetrii geometrice bătătoare la ochi rămân în atenție. Cum a reușit o singură stea de tipul Soarelui nostru să creeze o asemenea frumusețe și complexitate geometrică, este încă subiect de studiu. Nebuloasa Helix este cea mai apropiată nebuloasă planetară de Terra, rezidând la numai 700 ani lumină în direcția constelației Aquarius, având o suprafață de 3 ani lumină.

LINK TO ORIGINAL APOD

YOGI ȘI PRIETENII ÎN 3D
Image Credit & Copyright: IMP Team, JPL, NASA

Din iulie 1997, o rampă de pe landerul Pathfinder, roverul robot Sojourner, airbag-urile, o canapea, Barnacle Bill și Yogi Rock apar împreună în această vedere stereo 3D a suprafeței de pe Marte. Barnacle Bill este stânca tocmai lăsată de Sojourner, cu panourile sale solare. Yogi este marele bolovan cu aspect prietenos, în dreapta sus. „Canapeaua” este forma de rocă unghiulară vizibilă aproape de centru, la orizont. Privește imaginea cu ochelari 3D stereoscopici (roșiu/albastru) pentru a obține perspectiva 3D dramatică. Vizualizarea stereo a fost înregistrată de camera remarcabilă Imager pentru Mars Pathfinder (IMP). IMP a avut două căi optice pentru imagistică stereo și variație și a fost echipat cu o serie de filtre de culori pentru analiza spectrală. Funcționând ca prim observator astronomic pe Marte, IMP a înregistrat, de asemenea, imagini cu Soarele și Deimos, cea mai mică din cele două luni minuscule ale lui Marte. În luna iulie 2020 a avut loc lansarea Mars Perseverance Rover a NASA, într-o misiune pe Planeta Roșie.

LINK TO ORIGINAL APOD

DEȘIRÂND M51
Image Credit & Copyright: Data – Hubble Heritage Project, Unwinding – Paul Howell

Brațele spiralei unei galaxii situate la 60.000 de ani lumină sunt deșirate în această transformare digitală a portretului magnific realizat de Telescopul Spațial Hubble pentru M51. De fapt, M51 este una dintre nebuloasele spiralice originale, brațele sale descriind o curbă matematică, sau o spirală logaritmică, a cărei separație se amplifică geometric în raport cu sporirea distanței față de centru. Aplicarea logaritmilor pentru a muta coordonatele pixelilor în imaginea Hubble relative la centrul M51 cartografiază brațele spiralei galactice în linii drepte diagonale. Imaginea transformată prezintă dramatic că chiar brațele brațele însele sunt trasate de formarea stelară, în linie cu regiuni de formare stelară rozacee și roiuri cu stele albastre tinere. Galaxia companion NGC 5195 (sus) pare să altereze urmele brațului din fața sa și rămâne relativ neafectată de această desfășurare a M51. Cunoscute și sub numele de spira mirabilis, spiralele logaritmice pot fi găsite în natură la orice scară. De exemplu, spiralele logaritmice pot descrie, de asemenea, uraganele, urmele particulelor subatomice dintr-o cameră cu bule și, desigur, conopida.

LINK TO ORIGINAL APOD

CUM ARATĂ TITAN
Image Credit: VIMS Team, U. Arizona, U. Nantes, ESA, NASA

Învăluită într-o atmosferă groasă, cea mai mare lună a lui Saturn, Titan, este cu adevărat dificil de surprins. Particulele mici suspendate în atmosfera superioară provoacă o ceață aproape impenetrabilă, reflectând puternic lumina vizibilă și ascunzând caracteristicile de suprafață ale lui Titan față de privirile curioase. Dar suprafața lui Titan a fost mai bine scanată în infraroșu. Dispuse în jurul imaginii centrale, capturată în lumina vizibilă, sunt câteva dintre cele mai clare vederi în infraroșu ale satelitului Titan. În culori false, cele șase panouri prezintă informații consistente colectate timp de 13 ani, în infraroșu, imagini obținute de la spectrometrul Visual-Infrared Mapping Spectrometer (VIMS) de la bordul sondei Cassini. Acestea oferă o comparație uluitoare cu imaginea de la Cassini în lumină vizibilă.

LINK TO ORIGINAL APOD

ROTAȚIA SOARELUI
Video Credit: SDO, NASA; Digital Composition: Kevin M. Gill

Soarele se modifică pe măsură ce se rotește? Da, și aceste schimbări pot fi ca varietate de la subtile și până la unele dramatice. În aceste secvențe time-lapse, Soarele nostru — așa cum a fost fotografiat de Observatorul Dinamicii Solare al NASA — este prezentat în rotație pentru o perioadă de o lună, în 2014. În imaginea mare din stânga, cromosfera solară este ilustrată în lumină ultravioletă, în timp ce imaginea mai mică și mai luminoasă de la dreapta sa, sus, arată fotosfera, mai familiară, în lumină vizibilă. Restul reprezentărilor sunt șase imagini subliniind emisiile de raze-X de către atomii rari de fier situați la diferite latitudini ale coroanei, toate colorate fals pentru a accentua diferențele. Soarele are nevoie de o lună pentru a realiza o rotație completă – rotindu-se mai repede la ecuator. O regiune mai mare, activă, cu pete solare apare în prim plan prin rotație, imediat după ce video-ul pornește. Între efectele subtile enumerăm modificări în textura de suprafață și a formelor din regiunile active. Efectele dramatice includ – printre altele – pulsuri luminoase numeroase în regiunile active și proeminențele eruptive și fâlfâitoare vizibile pe marginea completă a Soarelui. Actualmente, Soarele nostru traversează un minim solar neobișnuit în activitatea de 11 ani a ciclului său magnetic. Către finalul animației, aceeași regiune activă mare cu pete solare revine în imagine, iar de această dată arată diferit.

LINK TO ORIGINAL APOD

TYC 8998-760-1: MULTIPLE PLANETE ÎN JURUL UNEI STELE DE TIPUL SOARELUI
Image Credit: ESO, A. Bohn et al.

Alte stele pot găzdui planete precum Soarele nostru? Dovezi anterioare au adus confirmarea acestui fapt, cele mai multe provenind din reducția luminoasă a stelei atunci când planetele se suprapuneau. Mai recent, totuși, și pentru prima oară, o pereche de planete a fost direct fotografiată în jurul unei stele de tipul Soarelui. Acele exo-planete orbitează steaua desemnată TYC 8998-760-1 și sunt identificate prin săgeți în imaginea prezentată în infraroșu. Cu o vârstă de 17 milioane de ani, steaua părinte este totuși mult mai tânără decât Soarele, care are 5 miliarde de ani. De asemenea, exo-planetele sunt ambele mult mai masive și orbitează ca atare mai departe decât analoagele din sistemul nostru solar: Jupiter și Saturn. Exo-planetele au fost descoperite de către instrumentul ESO Very Large Telescope din Chile, datorită strălucirii lor în infraroșu – după ce lumina de la steaua mamă a fost blocată artificial. Pe măsură ce telescoapele și tehnologia se vor dezvolta în următoarele decenii, este de așteptat ca planete mult mai apropiate de această stea, cum ar fi echivalentul Terrei, să poată fi fotografiate direct, pe măsură ce orbitează această stea.

LINK TO ORIGINAL APOD

PERSEIDELE ÎN JURUL CĂII LACTEE
Image Credit & Copyright: Jingyi Zhang

De ce ar apărea urmele meteorilor curbate? Efectul de arc apare numai pentru imaginea comprimă artificial aproape întregul cer într-un dreptunghi. Meteorii aparțin curentului meteoric al Perseidelor, care a atins rata maximă săptămâna trecută. Imaginea cu cadre multiple combină nu doar mai multe direcții din proiecția 360, dar și momente diferite în care meteorii strălucitori perseizi au străbătut cerul. Toți meteorii pot fi urmăriți înapoi către punctul de origine în constelația Perseus, în stânga jos, în ciuda traseului curbat (în realitate drept) al acestora. Deși Perseidele întotdeauna indică în spate radiantul Perseus, pot apărea aproape oriunde pe cer. Imaginea a fost înregistrată din Mongolia Interioară, China, unde pășunile întâlnesc dunele de nisip. Multe comori sunt de asemenea vizibile pe cerul de noapte aglomerat, incluzând arcul central al galaxiei noastre Calea Lactee, planetele Saturn și Jupiter, către dreapta, strălucirea colorată în centru stânga, și câțiva nori tereștri în apropiere. Dușul meteoric al Perseidelor atinge vârful său în fiecare August.

LINK TO ORIGINAL APOD

NGC 6814: GALAXIA SPIRALĂ GRAND DESIGN DE LA HUBBLE

Image Credit: ESA/Hubble & NASA; Acknowledgement: Judy Schmidt

În centrul acestui vârtej stelar senin se află probabil o bestie înfricoșătoare, o gaură neagră. Vârtejul este înconjurat în exterior de miliarde de stele, evidențiate de cele mai strălucitoare și mai albastre. Lărgimea și frumusețea afișajului conferă turbionului desemnarea de galaxie în spirală cu design grandios. Fiara centrală indică prezența unei găuri negre super-masive de aproximativ 10 milioane de ori mai mare decât Soarele nostru. Această creatură feroce devorează stelele și gazul și este înconjurată de o ploaie rotativă de plasmă fierbinte, care emite explozii de raze X. Activitatea violentă centrală îi conferă desemnarea de galaxie Seyfert. Împreună, această frumusețe și bestie sunt catalogate ca NGC 6814 și apar împreună în direcția constelației Vulturului (Aquila) de mai bine de un miliard de ani.

LINK TO ORIGINAL APOD

MARTE – LA MARGEA LUNII
Image Credit & Copyright: Sergio Scauso

Luna blochează vreodată vederea planetei Marte? DA, ocazional, Luna se deplasează în fața tuturor planetelor sistemului nostru solar. Chiar Duminica trecută, din perspectiva de observatori din America de Sud, Luna în scădere a eclipsat Marte. Imaginea de aici a fost înregistrată din Cordoba, Argentina, capturând bine această ocultație, arătând în prim plan Luna cu cratere familiare, cu strălucitoarea planetă Marte neobișnuit de adiacentă. În numai câteva secunde, Marte a dispărut în spatele Lunii, pentru a reapărea câteva minute mai târziu în cealaltă parte. Astăzi Luna se deplasează aproape de, dar nu în fața planetei Venus. Deoarece aliniamentele nu se vor schimba foarte mult, următoarele două dăți când Luna va trece prin această parte a cerului – la începutul lunii septembrie și începutul lunii octombrie – va oculta și Marte, așa cum se vede din unele regiuni ale Americii de Sud.

LINK TO ORIGINAL APOD

NGC 5189: O NEBULOASĂ PLANETARĂ NEOBIȘNUIT DE COMPLEXĂ
Image Credit: NASA, ESA, Hubble, HLA; Reprocessing & Copyright: Jesús M. Vargas

De ce este această nebuloasă atât de complexă? Când o stea de tipul Soarelui nostru este pe moarte, aceasta va expulza straturile sale exterioare, de obicei într-o formă asamblată comun. Uneori această formă este o sferă, alteori un lob dublu, iar câteodată un inel sau o spirală. În cazul nebuloasei planetare NGC 5189, totuși, alături de forma de ansamblu a literei „Z” (imaginea prezentată este răsucită orizontal și apare ca un „S”), nu avem emergența unei asemenea structuri simple. Pentru a rezolva acest mister, Telescopul Spațial Hubble a observat NGC 5189 în detalii foarte fine. Descoperirile anterioare sugerau prezența unor epoci multiple de material expulzat, incluzând o epocă recentă care a creat un torus luminos dar distorsionat rulând orizontal în centrul imaginii. Rezultatele lui Hubble par să confirme ipoteza că steaua muribundă este parte a unui sistem stelar binar cu o axă simetrică de precesie. NGC 5189 se întinde pe o suprafață de trei ani lumină și rezidă la 3000 de ani lumină în direcția constelației sudice Musca.

LINK TO ORIGINAL APOD

JUPITER ȘI SATURN RĂSĂRIND DINCOLO DE TRONUL DE PIATRĂ EXTRATERESTRU
Image Credit & Copyright: Marcin Zając

Care sunt planetele din spatele acestui turn neobișnuit de rocă? Saturn (jos stânga) și Jupiter. În această lună, după apus, duo-ul planetar este chiar proeminent către sud-est. Deși reprezentarea pe care o aveți asupra celor mai mari planete din sistemul solar ar putea să nu includă, în prim plan, o sculptură pitorească și nici banda centrală spectaculoasă a galaxiei noastre pe fundal, scena prezentată aici ar trebui să fie totuși atrăgătoare. Imaginea prezentată este o compoziție de expuneri de fundal și de prim plan, toate înregistrate la sfârșitul lunii mai, cu aceeași cameră și din aceeași locație – zonele nefaste ale sălbăticiei Ah-Shi-Sle-Pah din Bazinul San Juan din New Mexico, SUA. Spira de stâncă, supranumită în mod informal „Tron extraterestru”, are o înălțime de aproximativ 3 metri. Planetele Saturn și Jupiter vor rămâne vizibile împreună după apusul soarelui timp de câteva luni.

LINK TO ORIGINAL APOD

COZILE MODIFICATE ALE COMETEI NEOWISE
Image Credit & Copyright: Ignacio Llorens

Păstrați atenția asupra cozii ionice a Cometei Neowise. O poveste a acestei cozi este scrisă în traseul Terrei. La fel ca toate cometele, coada ionică albastră este întotdeauna dispusă în direcția opusă Soarelui. Dar pe măsură ce Cometa C/2020 F3 (NEOWISE) a dat ocol Soarelui, coada sa ionică a fixat ușor direcții diferite. Asta pentru că între 17 iulie și 25 iulie 2020, când au fost înregistrate aceste imagini, Terra s-a deplasat substanțial pe orbita sa în jurul Soarelui. Dart mișcarea Terrei a făcut ca Soarele să apară modificat pe cer. Așa încât, chiar dacă Soarele nu este vizibil direct pe cer în această imagine, direcțiile cozii ionice indică această modificare aparentă a Soarelui. Mișcarea aparentă a Soarelui este desemnată drept ecliptică, planul comun în care toate planetele orbitează. Această compoziție prezentată, de cinci imagini, a fost meticulos asamblată pentru a plasa cu acuratețe fiecare imagine a cometei – și cele cinci poziții solare extrapolate – într-o singură imagine de prim plan de la Muntele Turó de l’Home, nordul Barcelonei, Spania. Cometa NEOWISE nu mai este un obiect impresionant de văzut cu ochiul liber, așa cum a fost luna trecută, dar poate fi încă identificată cu un telescop mic, pe măsură ce se îndreaptă spre Sistemul Solar exterior.

LINK TO ORIGINAL APOD

NORII AGLOMERAȚI DE PE JUPITER
Credit de imagine și licență: NASA / JPL-Caltech / SwRI / MSSS; Procesare: Kevin M. Gill

Unde este amoniacul de pe Jupiter? Era de așteptat ca amoniacul gazos să fie observat în atmosfera superioară a lui Jupiter de către sonda spațială orbitală Juno – dar în cei mai mulți dintre nori, acesta este aproape absent. Informațiile cele mai recente de la Juno oferă totuși câteva indicii. Unii nori de nivel înalt par a fi gazda unui tip neașteptat de descărcări electrice, numite fulgere superficiale. Sunt necesare separații de încărcare mari pentru fulgere, care ar putea fi create prin coliziunea bulgărilor de mușchi înălțate prin creșterea fluxurilor de gaze. Amoniacul și apa se lipesc de aceste bule, înălțându-se până devin foarte grele – după care se prăbușesc în atmosfera lui Jupiter și se topesc. Datorită acestui proces, amoniacul ce lipsea din atmosfera superioară a lui Jupiter, a reapărut mai jos. Fotografiați de Juno, norii aglomerați ai lui Jupiter prezintă nu doar o complexitate fascinantă, ci și o varietate interesantă dedusă prin niște nori propulsați de nivel înalt, ce au o culoare deschisă. Înțelegerea dinamicii atmosferei jupiteriene oferă o perspectivă valoroasă a fenomenelor atmosferice și a fulgerelor similare care apar în atmosfera terestră.

LINK TO ORIGINAL APOD

PERSEIDELE DE LA PERSEUS
Image Credit & Copyright: Petr Horálek

De unde provin toți acești meteori? În termenii direcție pe cer, răspunsul indicat este constelația Perseus. Acesta este motivul pentru care ploaia meteorică ce va atinge rata maximă mâine noapte este cunoscută sub numele de Perseide – toți meteorii vor părea să apară din direcția radiantului, constelația Perseus. În termenii corpului părinte, totuși, meteorii perseizi cu dimensiunea grăunțelor de nisip sunt resturi ce provin de la Cometa Swift-Tuttle. Cometa urmează o orbită bine definită în jurul Soarelui și partea de orbită cu apropiere de Terra este suprapusă în fața lui Perseus. De aceea, când Terra intersectează această orbită, punctul radiant al meteorilor apare în Perseus. Aici este prezentată o imagine compusă ce conține înregistrări din opt nopți și conținând peste 400 de meteori, captură realizată anul trecut în august de la Observatorul Kolonica din Slovacia. În 2020, curentul meteoric al Perseidelor promite să fie una dintre cele mai prolifici ploi de stele ale anului.

LINK TO ORIGINAL APOD

ORIGINEA ELEMENTELOR
Image Credit & License: Wikipedia: Cmglee; Data: Jennifer Johnson (OSU)

Hidrogenul din corpul nostru, prezent în fiecare moleculă de apă, provine de Big-Bang. Nu există alte surse consistente de hidrogen în Univers. Carbonul din corpul nostru a fost realizat prin fuziunea nucleară din interiorul stelelor și la fel a fost produs și oxigenul. Mare parte din fierul prezent în corpul nostru a fost produs în timpul fazelor de supernova ale stelelor, care au survenit cu mult timp în urmă și foarte departe. Aurul din bijuteriile noastre a fost creat de stelele neutronice, în timpul coliziunilor care ar fi putut fi vizibile ca rafale de raze gama de scurtă durată sau evenimente de tipul undelor gravitaționale. Elemente precum fosforul și cuprul sunt prezente în corpurile noastre doar în cantități mici, dar sunt esențiale pentru funcționarea tuturor vietăților cunoscute.

Tabelul periodic prezentat este codificat în culori pentru indicarea celei mai bune estimări a umanității cu privire la originea nucleară a tuturor elementelor cunoscute. Siturile de creare nucleară a unor elemente, cum ar fi cuprul, nu sunt foarte bine cunoscute și sunt încă subiecte ale cercetării observaționale și computationale.

LINK TO ORIGINAL APOD

FAZELE LUI SATURN
Image Credit: NASA, ESA, SSI, Cassini Imaging Team

De pe Terra, Saturn nu arată niciodată o fază de creștere. Observat însă dintr-o navă spațială, maiestuoasa planetă gigantă poate arăta doar o felie luminată de Soare. Această imagine a planetei Saturn în fază de creștere, în culori naturale, a fost capturată de către sonda spațială Cassini, în 2007.

Acesta surprinde inelele lui Saturn din partea planului opus Soarelui – partea neiluminată – o altă perspectivă nevăzută de pe Pământ. Vizibile sunt culorile subtile ale benzilor de nori, umbrele complexe ale inelelor pe planetă și umbra planetei pe inele. Lunile Mimas, la ora 2 și Janus, la ora 4, pot fi văzute ca niște pete de lumină, însă adevărata provocare este de a găsi Pandora (la ora 8). De pe Pământ, discul lui Saturn este aproape plin acum și opus Soarelui. Alături de strălucitorul său coleg uriaș, planeta Jupiter, se ridică pe cer la începutul serii.

LINK TO ORIGINAL APOD

NEBULOASA LULEA
Image Credit & Copyright: Jose Mtanos

La est de Antares, marcajele întunecate se întind prin câmpurile stelare aglomerate, spre centrul galaxiei noastre Calea Lactee. Catalogați la începutul secolului al XX-lea de astronomul E. E. Barnard, norii obscuri de praf interstelar includ B59, B72, B77 și B78, vizibili în fundalul stelar. Aici, forma lor combinată sugerează o un tub și un bol de lulea, așa că numele popular al nebuloasei întunecate este Nebuloasa Lulea. Vederea profundă și expansivă acoperă un câmp complet de 10 cu 10 grade în constelația Ophiuchus. Nebula Pipei face parte din complexul de nori întunecați Ophiuchus, situat la o distanță de aproximativ 450 de ani-lumină. Nucleele dense de gaz și praf din Nebuloasa Lulea se prăbușesc pentru a forma stele.

LINK TO ORIGINAL APOD

MESSIER 20 ȘI 21
Image Credit & Copyright: Emanuele Petrilli

Frumoasa Nebuloasă Trifidă, cunoscută și ca Messier 20, este ușor de fixat cu un telescop mic în constelația Sagittarius, prolifică în ce privește nebuloasele. La o distanță de aproximativ 5.000 de ani lumină, studiul plin de culoare, în contraste cosmice, combină acest câmp larg de 1 grad, cu roiul stelar deschis Messier 21 (dreapta). Divizată în trei părți de către benzile de praf, Trifida însăși are un diametru de 40 de ani lumină și o vârstă de aproape 300.000 ani, ceea ce înseamnă că este una dintre cele mai tinere regiuni de formare stelară de pe cer, cu stele noi născute și stele embrionice legate în norii de gaz și praf natal. Distanțele estimate până la M20 și M21 par să coincidă, însă – deși împart acest peisaj ceresc telescopic minunat, nu există – aparent – nici o conexiune între cele două. De fapt, stelele din M21 sunt mult mai bătrâne, având vârsta de aproximativ 8 milioane de ani.

LINK TO ORIGINAL APOD

SITUL PICTURE ROCKS SUN DAGGER
Video Credit & Copyright: Martha Schaefer, Brad Schaefer, Jim Stamm; Music & License: Awakening (Wojciech Usarewicz), Lone Tree Music

Pumnalele antice solare nu te vor răni, ci îți vor arăta timpul. Un dagger (pumnal) solar este un gol cu formă de pumnal în umbra creată de lumina solară trecută printr-o crevasă de rocă din apropiere. Începând de-acum aproximativ un mileniu, nativii din sud-vestul Americii au sculptat petroglife în formă de spirale în rocile care recepționează lumina de la ”pumnalele solare” în diferite moduri, pe măsură ce Soarele își schimbă cursul pe cer. Fiind un tip de cadran solar, în care capătul indicatorului solar este fixat în spirală la prânz (spre exemplu) indică un moment din an, posibil iluminând solstițiul sau echinocțiul. Pumnalele soarelui, se crede că au fost utilizate de preoții cultului solar, în perioadele de veghe solitară, cu rugăciuni și ofrande. Dintre puținele situri de acest tip cunoscute, videoclipul prezentat arată situl istoric Picture Rocks Sun Dagger de lângă Tucson, Arizona, SUA, creat probabil de un preot de la Hohokam Sun, în jurul anului 1000.

LINK TO ORIGINAL APOD

NGC 2442: GALAXIE ÎN VOLANS
Image Credit & Copyright: Processing: Robert Gendler & Roberto Colombari
Data: Hubble Legacy Archive, European Southern Observatory

Galaxia deformată NGC 2442 poate fi găsită în constelația sudică a peștilor zburători, (Piscis) Volans. Aflate la aproximativ 50 de milioane de ani-lumină depărtare, cele două brațe spiralice ale galaxiei, care se extind de la o bară centrală pronunțată au un aspect asemănător cu cârlig în această apariție de de câmp larg. Dar acest plan mozaicat, construit din datele și informațiile de la Telescopul Spațial Hubble și Observatorul European de Sud, urmărește structura galaxiei în detalii uimitoare. Benzile obscure de praf, roiurile de stele albastre tinere și regiunile în nuanțe roșii de formare stelară înconjoară un nucleu de lumină gălbuie dintr-o populație mai veche de stele.

Imaginea de înaltă claritate dezvăluie, de asemenea, mai multe galaxii îndepărtate de fundal, revelate prin intermediul nebuloaselor și roiurilor stelare din NGC 2422. Imaginea se întinde pe aproximativ 75.000 de ani-lumină, raportat la distanța estimată a NGC 2424.

LINK TO ORIGINAL APOD

COMETA NEOWISE DEASUPRA DEFILEULUI VIKOS
Image Credit & Copyright: Constantine Emmanouilidi

Ne-a deschis Terra cărare pentru a ne arăta această cometă? Desigur că nu, deși această imagine pare sugestivă. Ilustrată departe în fundal este cometa NEOWISE, așa cum a apărut cu două săptămâni în urmă deasupra Greciei nordice. Deasupra cometei sunt multe stele, incluzând stelele mai strălucitoare ale Carului Mare (ori Vrăjitorul, în varianta mitologică aztecă), un asterism utilizat în multe colțuri de lume pentru a identifica cu ochiul liber cometa, pe măsură ce aceasta a planat pe cerul nordic în ultima lună. În prim plan este Defileul Vikos, cel mai adânc defileu, raportat la lățimea pe care o are. Acest defileu a fost creat în timp prin eroziune de către Râul Voidomatis, de-a lungul ultimilor două milioane de ani. Realizarea acestei capturi de imagine a solicitat multă pregătire, răbdare, noroc, înfruntarea curenților de aer de înălțime și evitarea lupilor locali. Cometa C/2020 F3 (NEOWISE) continuă să se estompeze și acum este cel mai bine de observat prin binocluri, întrucât se îndreaptă spre Sistemul Solar exterior.

LINK TO ORIGINAL APOD

DOUĂ LUMI DIFERITE – UN SINGUR SOARE
Left Image Credit & Copyright: Damia Bouic;
Right Image Credit: NASA, JPL-Caltech, MSSS; Digital processing: Damia Bouic

Cât de diferit apare Soarele pe cerul planetei Marte, față de Terra. Pentru comparație, două imagini ale Soarelui nostru au fost înregistrate la apus, una de pe Terra și cealaltă de pe Marte. Aceste imagini au fost puse la scară pentru a avea aceeași lățime unghiulară și sunt prezentate mai sus, alăturate. O inspecție rapidă va revela că Soarele apare puțin mai mic, văzut de pe Marte, față de Terra. Acest lucru este logic, ținând cont că Marte este află cu 50% mai departe de Soare, decât este Terra. Poate chiar mai izbitor este poate faptul că apusul soarelui pe Marte este inundat de lumină albastră, acolo unde pe Terra domină culoarea portocalie. Motivul prezenței acestor nuanțe albăstrui nu este complet înțeles, dar să consideră că este conectat cu împrăștierea prafului marțian. Apusul terestru a fost înregistrat în martie 2012 la Marsilia, în Franța, în timp ce apusul marțian este o captură de imagine a roverului NASA Curiosity de la craterul Gale, de pe Marte. Cu numai două zile în urmă, un rover nou, echipat cu un helicopter, la bordul misiunii Mars 2020 – a fost lansat spre Marte.

LINK TO ORIGINAL APOD

NEBULOASA TROMPĂ DE ELEFANT DIN CEPHEUS
Image Credit & Copyright: Chad Leader

Ca o ilustrație dintr-o poveste galactică, Nebuloasa Trompă de Elefant se aventurează prin nebuloasa de emisie și complexul roiului stelar tânăr IC1396, în înalta și îndepărtata constelație Cepheus.

Obiect cunoscut și cu numele de vdB 142, trompa de elefant cosmică are o lungime de peste 20 de ani lumină. Această imagine cu detalii de apropiere a fost înregistrată prin filtre de bandă largă ce transmit lumina de la hidrogenul ionizat și și atomii de oxigen din regiune. Compoziția rezultată evidențiază crestele strălucitoare, care conturează buzunarele de praf rece și gaz interstelar rece. Un asemenea amestec de nori întunecați, cu forme întortocheate conține materialul brut pentru formarea stelară și ascunde protostele în interior. Situat la o distanță de aproape 3000 de ani lumină, complexul relativ difuz IC 1396 acoperă o regiune mare a cerului, extinzându-se pe 5 grade cerești. Această scenă dramatică se întinde pe un grad al câmpul vizual al telescopului, echivalentul a două Luni Pline.

LINK TO ORIGINAL APOD

Comentariile sunt închise.