Poveștile cerului. Constelaţia Cancer sau Racul

Constelaţia Cancer este mică, vagă şi nu seamănă defel cu un crab sau cu un homar (sau rac de mare) – dar este una dintre cele 12 constelaţii ale zodiacului. Poziţionată pe planul ecliptic, Cancer se află dispusă între Gemini către vest şi Leo către est. Lynx către Nord şi Canis Minor și Hydra către sud. Constă din 5 stele principale și 76 de stele desemnate Bayer/Flamsteed.

În mitologie Cancer era un personaj din episodul celor 12 munci ale lui Hercule. În timp ce Hercules era ocupat luptându-se cu un monstru cu multe capete, Hydra, zeița Hera, care nu-l plăcea pe Hercule, a trimis Crabul pentru a-i distrage atenția. Cancer s-a prins cu cleștii de piciorul eroului dar nu a reușit să-l încetinească pe erou în lupta cu Hera și Hercules l-a zdrobit pe crab cu piciorul. Hera, recunoscătoare pentru efortul mititel dar eroic al micului crustaceu, i-a dat acestuia un loc pe cer. Crabul nu a fost învingător, așa că zeii nu i-au dat racului stele strălucitoare.

Pentru telescoape mici, începeți cu Alpha Cancri – Acubens. Poziționată chiar pe ecliptică, această pitică albă cu secvență principală de tip A și cu o magnitudine aparentă de 4,6 poate fi adesea ocultată de către Lună, dar acum păstrați un ochi pentru companionul său, Alpha Cancri B, o stea localizată la 11 secunde de arc depărtare, care este o stea cu magnitudine 11. Din studiul curbei sale luminoase din timpul ocultării, ar rezulta că Alpha Cancri A în sine este o binară ce constă din 2 stele cu strălucire asemănătoare şi o separaţie de numai 0,1 secunde de arc.

Acum luaţi binoclurile şi priviţi spre Beta Cancri. Al Tarf este de fapt cea mai strălucitoare stea în Cancer şi cam de 660 de ori mai strălucitoare decât Soarele nostru. Această stea gigantă portocalie de clasă K se află la 290 de ani lumină de Terra şi dacă priviţi printr-un telescop mai puternic, aţi putea afla că la 29 de secunde de arc depărtare se află o stea de magnitudine 14 care îi este asociată. Se află la o aşa de mare depărtare – cam de 65 de ori distanţa de la Pluto la Soare – încât perioada sa orbitală este cel puţin 76.000 de ani!

Acum orientaţi binoclurile în nord către Delta Cancri – o gigantă portocalie, cam la 136 de ani lumină distanţă de Terra. Numele său este Asellus Australis, care în latină înseamnă „măgăruşul din sud”. Puţin mai la nord este Gamma Cancri – o subgigantă la depărtare de 158 de ani lumină, numită Assellus Borealis sau … aţi ghicit „măgarul din nord”. Ce este atât de important la aceste două stele? Dacă nu aţi observat înainte, priviţi acum între ele. Aici veţi găsi ceva cu adevărat spectaculos – clusterul deschis M44 – cunoscut şi sub numele de „Clusterul Stup”.

Messier 44 este cel mai apropiat cluster deschis de acest tip, de sistemul nostru solar şi conţine o populaţie stelară mai mare decât a tuturor clusterelor din vecinătatea noastră. Sub un cer senin, clusterul Stup arată ca un obiect nebulos, cu ochiul liber; de aceea el a fost cunoscut din vremuri primordiale. Astronomul Ptolemeu a numit clusterul ca „masa nebuloasă din inima lui Cancer” şi s-a aflat printre primele obiecte studiate de Galileo cu telescopul său.

Vârsta clusterului şi mişcarea specifică coincide cu cele ale asociaţiei stelare a Hyadelor, sugerând că ambele au o origine similară. Ambele clustere conţin de asemenea gigante roşii şi pitice albe, ceea ce reprezintă cele mai târzii stadii ale evoluţiei stelare, împreună cu stelele din clasele spectrale A, F, G, K şi M. Până acum, 11 pitice albe au fost identificate, reprezentând finalul fazei evolutive a clusterului pentru cele mai multe dintre stelele masive, care iniţial au aparţinut tipului spectral B. Piticele brune, totuşi, sunt extrem de rare în acest cluste, probabil pentru că ele au fost pierdute în banda mareică dinspre halo.

Dar nu renunţaţi încă la binocluri, reveniţi la Alpha şi vă mutaţi încet spre vest până veţi da de norul stelar al clusterului deschis M67. Puneţi un telescop pe această ţintă şi pregătiţi-vă de uimire! M67 nu este cel mai vechi cunoscut cluster galactic, dar cunoaştem doar câteva asemenea clustere care să fie mai vechi. M67 este un important laborator pentru studiul evoluţiei stelare, de vreme ce toate stelele sale sunt cam la aceeaşi distanţă şi au aceeaşi vârstă, cu excepţia a 30 de hoinari albaştri, care reprezintă anomalia şi a căror origine nu este înţeleasă pe deplin. M67 are peste 100 de stele similare Soarelui şi foarte multe gigante roşii. Numărul total al stelelor a fost estimat la peste 500. Clusterul nu conţine stele mai albastre decât tipul spectral F, de vreme ce stelele mai luminoase cu această vârstă deja au depăşit secvenţa principală.

De fapt, când stelele din acest cluster apar figurate grafic pe diagrama Hertzsprung-Russell, există o foarte distinctă „pauză” pentru stelele care sunt gata să părăsească secvenţa principală şi să devină gigante roşii. Cât priveşte vârsta clusterului, pauza va deplasa în jos secvenţa principală. Se pare că M67 nu conţine mostre de stele distinctive. Una dintre cauzele acestui fenomen este segregarea masei, procesul prin care stelele mai luminoase (de fapt, sisteme) primesc viteză pe seama stelelor mult mai masive din timpul întâlnirilor, şi astfel se întâmplă ca stelele mai luminoase să se afle la o distanţă mare faţă de centrul clusterului sau să evadeze împreună.

Pentru telescoape, încercaţi-vă îndemânarea cu galaxia în spirală de magnitudine 11- NGC2775. Poziţionată cam la 60 de milioane de ani lumină, NGC2775 realizează o compoziţie inedită prin spirala galaxiei şi umflătura fină din centru. Conform cu informaţiile NOAO, tiparul spiralei începe foarte abrupt în exteriorul acestei regiuni, prezentând o complexitate formidabilă (mai ales la rezoluţii mari). Formarea stelelor se limitează la acest inel al braţelor galactice „rănite”. Într-adevăr această galaxie a găzduit 5 explozii de supernove în ultimii 30 de ani.

Pentru telescoape mai mari, aruncaţi o privire pe DX Cancri (RA 8 29 49 Dec +26 46 37). Chiar dacă este o micuţă vagă de magnitudine 14, cu siguranţă puteţi găsi aici Pizza. DX Cancri este o stea pitică, roşie şi rece, care are 9% din masa Soarelui nostru. Este o stea pâlpâitoare cu schimbări intermitente în luminozitate, cu creştere de cinci ori în intensitate. Această stea este însă mult prea vagă pentru a putea fi observată cu ochiul liber, chiar dacă este a 18 stea ca apropiere de sistemul nostru solar, la o distanţă de 11,82 ani lumină şi cea mai apropiată stea din constelaţia Cancer.

Acum puneţi un semn pe 55 Cancri (RA 8 52 35 Dec +28 19 59). Cunoscută şi sub numele de Rho 1 Cancri, aici avem o stea binară la 41 de ani lumină de sistemul nostru solar şi are … propriul sistem solar. Acest sistem constă dintr-o stea pitică galbenă şi o pitică roşie mai mică, separate de 1000 de ori distanţa dintre Terra şi Soare. În 2007, 5 planete extrasolare au fost confirmate că orbitează primara, 55 Cancri A (pitica galbenă). Cea mai interioară planetă este considerată a fi o planetă stâncoasă, un fel de Super-Terra, cu masa similară lui Neptun, în timp ce planetele cele mai exterioare sunt considerate planete joviane, cu mase similare lui Jupiter. Sistemul 55 Cancri este până în 2008 singurul sistem planetar cunoscut care să aibă 5 planete sau poate mai multe. Cancri A este cotată a 63-a ţintă în topul celor 100 de ţinte ale NASA pentru misiunea de identificare a planetelor terestre.

Există numai un curent meteoric asociat cu constelaţia Cancer. Data de maximum pentru Delta Cancride este către 16 ianuarie. Punctul radiant sau de origine este în vestul Stupului. Este un duş minor ca rată de cădere cu o medie de 4 pe oră şi cu meteori care sunt foarte rapizi.

Sursa: UniverseToday; Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian