Femei celebre în istoria astronomiei (8)

Jacqueline van Gorkom, profesor asociat la departamentul de astronomie al Universității Columbia, expert în investigarea mișcării și evoluției galaxiilor și structurilor la scară largă ale Universului, cu telescoape radio. A studiat modul în care galaxiile apar în diverse lungimi de undă pentru a determina masa lor și dacă tipul lor morfologic (spiral, spiral barat, eliptic etc) are influență asupra distribuției relative a materiei luminoase sau întunecate. Ea a explorat efectele mediilor galactice (de la clusterele dense ale galaxiilor până la zonele de vid) în evoluția galactică.

Van Gorkom a crescut în Olanda, unde o profesoară de chimie a ținut un curs de evoluție stelară și originea elementelor din interiorul stelelor, curs care i-a reținut atenția. Dar coordonatorii săi școlari i-au spus că, în ciuda rezultatelor geniale la olimpiadele de matematică cu care îi întrecea pe băieți, cariera de cercetător științific nu este adecvată pentru o femeie. După absolvire,  a petrecut un an de zile în Noua Zeelandă mulgând vaci și gândindu-se la viitorul său. A înțeles că dorește cu adevărat să studieze astronomia și a fost încurajată de câțiva radio-astronomi pe care i-a întâlnit în drumul spre casă, din Olanda.

Și-a făcut doctoratul la Universitatea Groningen din Olanda, construind în teza sa imagini ale regiunilor compacte HII (zone de hidrogen ionizat în spațiul interstelar) pe diferite lungimi de unde radio. Ea s-a aflat printre primii care au realizat asemenea scanări cu telescopul de Sinteză Westerbork, o rețea de radio-telescoape de 25 m din Olanda. Până când și-a finalizat doctoratul în 1981, VLA (Rețeaua radio-telescopică foarte mare), operată de către Observatorul Astronomic Radio Național din Socorro, New Mexico – era finalizat și a căpătat aici un job. VLA constă din 27 de telescoape radio, fiecare având 25 de metri în diametru, fiecare putând fi mutat sau orientat, într-o configurație complexă. Parabolicele radio sunt conectate electronic și pot rezolva detalii la fel de fine ca un telescop cu diametrul mare cât distanța dintre cele mai îndepărtate parabolice. În cele mai multe din cazuri, VLA lucrează ca un singur radio-telescop  cu diametrul de 36 de km.

Van Gorkom s-a aflat în staff-ul VLA pentru o perioadă de peste 10 ani, trecând prin diversele grade de la cercetător post-doctoral la cercetător titular. După un an de colaborare la Princeton, ea a descoperit plăcerea de a preda și a reușit să-și împartă timpul lucrând atât la Universitatea Columbia, cât și la VLA, în New Mexico. În 1990 a renunțat la legăturile formale cu VLA, petrecând totuși câteva luni în fiecare an aici, pentru cercetări.

(va urma)

Femei celebre în istoria astronomiei (7)

Maria Teohari (n. 22 aprilie 1885, Giurgiu – d. 1975, Bucureşti). Prima femeie astronom din România. Fiica medicului Christu şi a Alexandrei Teohari a urmat clasele primare la Giurgiu şi pe cele liceale la Bucureşti, la „Elena Doamna” şi Şcoala Centrală, iar cele universitare la Facultatea de Ştiinţe, cu specializări la Observatoarele astronomice din Paris şi Nisa, unde a fost trimisă din iniţiativa profesorului Nicolae Coculescu, întemeietorul Observatorului din Bucureşti. Aici a făcut observaţii asupra Soarelui, a planetelor mici şi asteroizilor. Reîntoarsă în ţară, în 1914, a lucrat la Observator, publicând în Anuarul acestuia mai multe lucrări despre petele solare, protuberanţe şi tot felul de fenomene celeste, precum şi în revista „Natura”, articole despre popularizarea acestui domeniu.

După slăbirea vederii, a trecut la catedră. A predat la Liceul „Domniţa Ileana” matematica şi astronomia, discipline pentru care a publicat o serie de manuale. Poliglotă, cunoştea foarte bine germana, engleza şi franceza, limbi cu ajutorul cărora a făcut traduceri încă din copilărie, cunoscătoare a pianului, cu talent la pictură şi literatură, a reuşit întotdeauna să fie devotată adevărului ştiinţei şi frumosului din artă.

Sursa: Enciclopedia României (online)

(va urma)

Femei celebre în istoria astronomiei (6)

Jocelyn Bell Burnel a jucat un rol esențial în descoperirea pulsarilor, în 1967. Absolventă a Universității Cambridge, Bell a lucrat cu coordonatorul său Antony Hewish la un proiect de detectare a quasarilor utilizând un radio telescop nou, aflat în construcție, pe o suprafață de 4 acri și jumătate, în afara orașului. Ea și-a petrecut primii doi ani la Cambridge ajutând la construirea telescopului, tăind, intânzând și legând fire, uneori fixând stâlpi în pământ cu barosul.

Când telescopul a intrat în funcțiune în iulie 1967, treaba lui Bell a fost să analizeze radiograma cu înregistrări tipărite ce avea cam 400 de metri lungime, care era produsă de telescop la fiecare 4 zile, căutând surse radio ale radiantelor (versiunea radio a sclipirilor, cauzate de trecerea undelor radio prin gazul ionizat din spațiu și din atmosfera superioară a Pământului).

După câteva săptămâni de analiză, Bell i-a atras atenția lui Hewish asupra unei surse sclipitoare foarte ciudate, pe care nu o putea explica – sursă care ocupa cam un centimetru pe hârtia tipărită cu surse. Au fost realizate atunci înregistrări de viteză mare ale sursei, care au arătat că sursa emite de fapt o serie de pulsuri egal spațializate. Pulsurile s-au dovedit a fi extrem de regulate, mai regulate decât ale oricărui alt tip de obiect cosmic cunoscut până atunci.

Bell a observat că sursa își schimbă poziția pe cer de la o zi la alta, cu aceeași rată a schimbării pe care o au stelele, dovadă că nu era un semnal artificial. Pentru o vreme, însă, cercetătorii au cochetat cu ideea că ar putea fi vorba de un semnal trimis de ”omulețul verde” de pe o planetă aflată în jurul unei alte stele. S-a renunțat însă repede la această idee, pentru că a devenit evident faptul că nu exista nici o mișcare orbitală a vreunei planete extraterestre în jurul stelei centrale. Între tip, analizele realizate de Bell de pe urma scanării radio-telescopului, au relevat trei alte asemenea obiecte pulsatoare. În Februarie 1968, Hewish, Bell și alți cercetători anunțau descoperirea într-un articol din jurnalul Natura și sugerau că pulsațiile ar putea fi generate de oscilațiile unei pitice albe sau a unei stele neutronice, care în acea vreme era teorie pură.

Studiul aprofundat și modelarea teoretică realizată de grupuri de astronomi din întreaga lume au identificat rapid că pulsațiile se datorează rotației rapide a stelelor neutronice (nucleul stelar foarte compact rămas în urma exploziei stelelor masive), care emit semnale de radiație în toate direcțiile. Aceste obiecte care au fost pentru prima oară observate de Bell, au devenit cunoscute sub numele de pulsari. Când reporterii au aflat că unul dintre autorii articolului descoperirii este o femeie, au descins la Cambridge, de unde au intervievat-o și fotografiat-o constant. Reporterii însă doreau să știe dacă Bell era mai înaltă ca Prințesa Margareta și câți iubiți a avut!

În cele ce-a urmat, Bell s-a ocupat de măsurarea diametrului unghiular pentru peste 200 de surse radio, cu noul telescop, in ideea finalizării tezei sale de doctorat. S-a măritat și a părăsit Cambridge. De-a lungul anilor a continuat să realizeze cercetări în variate zone și pe o scară variată de unde radio, de la reazele gamma da radio. A devenit apoi profesor plin și șef al departamentului de fizică de la Universitatea Deschisă, cea mai mare universitate din Regatul Unit al Marii Britanii.

În 1974, Hewish a primit primul Premiu Nobel pentru fizică acordat astronomilor. Mulți s-au gândit că acesta ar fi trebuit să fie acordat de asemenea lui Jocelyn Bell Burnell. În 1986, Bell Burnell a primit primul Premiu Beatrice M. Tisnley de la Societatea Astronomică Americană, pentru recunoașterea contribuției excepționale în astronomie, cu caracter creativ sau inovativ.

În perioada 2008 – 2010, Jocelyn Bell Burnell a fost președinte al Institutului de Fizică. Actualmente este profesor cu activități speciale la Universitatea Oxford și de asemenea partener al Colegiului Mansfield. Desigur, între 1974 și 2008 a deținut și alte poziții, cu activități curiculare în cadrul altor universități.

(va urma)

Femei celebre în istoria astronomiei (5)

Cecilia Payne-Gaposchkin (1900 – 1979) a fost prima persoană, bărbat sau femeie, care a primit în 1925 rangul de doctor în astronomie, pentru munca realizată la Observatorul Colegiului Harvard. Cercetarea sa a combinat măsurători ale liniilor spectrale din plăcile fotografice de arhivă de la Harvard cu noile predicții teoretice ale modului în care temperatura și starea ionizării atomilor din atmosfera stelară poate afecta tăria acelor linii. Aceasta i-a permis să desemneze o temperatură de suprafață fiecărui tip de stea în clasele spectrale Cannon, cercetare fundamentală care a fost revizuită foarte puțin de atunci. Un alt rezultat important al activității sale a fost descoperirea atmosfera Soarelui este compusă primar din hidrogen, cu heliu fiind al doilea element ca abundență. Astronomul Otto Struve, în 1960, a descris munca sa ca fiind „cea mai genială teză de doctorat scrisă vreodată în domeniul astronomiei”.

Născută în Anglia, Cecilia Payne s-a mutat în Statele Unite ale Americii după ce a absolvit la Colegiul Newnham din Cambridge, căutând oportunități pentru studiul avansat al astronomiei și angajare în domeniu, sperând în șanse mai mari decât cele din Anglia. I s-a oferit calitatea de cercetător asociat de către noul director de la Observatorul Colegiului Harvard și când a ajuns, i s-a dat biroul vechi al Henriettei Leavit. În urma obținerii diplomei universitare, având câteva oferte de joburi în altă parte, Payne a continuat să lucreze la Harvard, care nu deținea echipament spectrografic avansat de care avea nevoie pentru a-și continua studiile. În plus, cercetarea sa trebuia să coincidă scopurilor urmărite de observator și ea a continuat astfel munca lui Leavit de stabilire a unei scări standard pentru magnitudini stelare și culori. Ea a realizat cercetare și asupra stelelor luminoase, extrem de mari cât și asupra unor tipuri de stele variabile, mare parte în colaborare cu soțul său, Sergei Gaposchkin, cu care s-a măritat în 1934.

Payne a primit multe premii pentru activitatea sa, inclusiv primul premiu Annie J. Cannon (1934), a fost aleasă în Academia Regală de Științe înainte de licența la Cambridge și în Academia Americană de Științe și Arte (1943). A primit în 1976 premiul Henry Norris Russell de la Societatea Astronomică Americană, pentru o viață întreagă dedicată cercetării științifice. Dar, în ciuda faptului că a fost unul dintre cei mai geniali astronomi  ai vremii, ea nu a fost primită niciodată în Academia Națională de Științe.

În 1956 a primit catedră și a devenit Șeful Departamentului de Astronomie de la Harvard, fiind prima femeie care a obținut acest titlu, care îndeobște era adresat bărbaților. În timp ce cariera sa a fost construită pe baza unor femei care au deschis anterior drumul la Harvard, activitatea lui Payne Gaposchkin a reprezentat o contribuție majoră la înțelegerea teoretică a fizicii stelelor. În acest sens, Payne a utilizat inclusiv microscopul pentru a compara plăcile fotografice din diverse ocazii pentru căutarea stelelor variabile.

(va urma)

Femei celebre în istoria astronomiei (4)

Beatrice M. Tinsley (1941 – 1981), teoreticiană respectată, a realizat contribuții fundamentale asupra modului în care galaxiile se modifică și evoluează în timp. Când Beatrice și-a început activitatea de cercetare, foarte puține lucruri erau cunoscute despre ciclurile de viață ale galaxiilor și stelelor din cadrul lor. Ea a calculat modul de îmbătrânire al unor grupuri de stele și efectele pe care le-ar putea avea într-o galaxie. Este pionieră în studiul interacțiunilor dintre galaxii și mediul lor, favorizând cercetarea aprofundată a coliziunilor și fuziunilor galactice. Ideea sa, a schimbării notabile a galaxiilor pe scale de timp scurte relativ la vârsta universului, i-a inspirat pe astronomi să studieze galaxiile îndepărtate pentru indicii asupra evoluției galactice (pentru că luminii îi trebuie un timp finit să ajungă până la noi pornind de la galaxiile îndepărtate, noi le vedem așa cum erau acestea atunci când lumina le-a părăsit). Tinsley a colaborat la o importantă cercetare pentru determinarea tipului nostru de univers – deschis sau închis (adică dacă expansiunea universului va continua la nesfârșit sau dacă se va opri din expansiune și va intra în colaps). Ea este, probabil, cel mai bine cunoscută pentru modelele sale teoretice ale evoluției galaxiilor, mult mai reale și mai clare decât alte modele ale contemporanilor săi, modele care combinau înțelegerea în detaliu a evoluției stelare cu necesitatea cunoașterii mișcărilor stelelor și fizica nucleară. Prima imagine plauzibilă asupra modului în care protogalaxiile (galaxii în stadii timpurii de formare) vor fi arătat atunci când s-au format cu miliarde de ani în urmă, se datorează modelelor sale.

Tinsley s-a născut în nord-vestul Angliei, către începutul celui de-al doilea război mondial. După război, familia s-a mutat în Noua Zeelandă, unde tatăl său a fost ministru și mai târziu primar. Beatrice a obținut licența și masteratul în fizică la Universitatea Canterbury, din Cristchurch și apoi s-a mutat în Dalas, Texas după ce s-a căsătorit cu un coleg de-al său fizician. În 1964 a figurat printre primii studenți care au absolvit facultatea la departamentul de astronomie al Universității Texas din Austin. Teza sa de doctorat a marcat începutul studiilor moderne, detaliate ale evoluției galactice. În 1974 a primit premiul Annie J. Cannon de la Societatea Astronomică Americană și a fost medaliată și de către Asociația Americană a Femeilor din Universități, pentru contribuții excepționale în domeniul astronomiei.

În ciuda reputației sale în creștere, Tinsley nu a reușit să își găsească de lucru în Dallas, în domeniul academic. Frustrarea personală în creștere a determinat-o să părăsească Dallasul, pe soțul fizician și pe cei doi copii adoptați, pentru a obține o poziție de cercetător în altă parte. După un an la Observatorul Lick, ea a fost angajată ca Profesor Asociat de Astronomie, la Universitatea Yale, în 1975. Aici a devenit binecunoscută pentru bunăvoința și ajutorul acordat studenților și mai tinerilor colegi. În 1978 a fost promovată la poziția de profesor permanent, dar tot atunci a aflat că are melanoma, o formă particulară virulentă de cancer. În ciuda bolii sale, ea a continuat să lucreze și a rămas productivă științific, până aproape de decesul său, trei ani mai târziu. În 1986, Societatea Astronomică Americană a fixat un premiu cu numele Beatrice Tinsley, pentru  contribuții excepționale la cercetarea astronomică și astrofizică cu caracter creativ sau inovativ.

(va urma)

 

Femei celebre în istoria astronomiei (3)

Maria Mitchell (1818 – 1889) a fost prima femeie astronom  din America, foarte bine cunoscută. Ea a învățat să observe cerul de la tatăl său, astronom amator foarte pasionat. Angajată ca bibliotecară la Ateneul din Nantucket, ea a avut la dispoziție mult timp pentru a studia cărțile de astronomie, petrecându-și nopțile privind prin telescop de pe acoperișul casei familiei sale. Pe 1 octombrie 1847, în timp ce părinții organizau un dineu în casă pentru oaspeți, Maria a descoperit o cometă pe care, prompt a anunțat-o părinților și celor prezenți. Pentru descoperirea sa, a primit o medalie de aur de la Regele Danemarcei, pe care o anunțase cu 16 ani înainte, primei persoane, bărbat sau femeie, care va găsi o cometă care nu este vizibilă cu ochiul liber la momentul descoperirii.

Ca rezultat al acestui premiu internațional, Mitchell a câștigat faimă ca femeie astronom; de fapt ea s-a numărat printre cele doar câteva femei de știință în Statele Unite ale Americii, din acea vreme. Într-un interval de un an sau doi de la această descoperire, ea a fost acceptată ca membru în Academia Americană a Științelor și Artelor, prima femeie membru în această instituție, trecând încă 95 de ani până la acceptarea celei de-a doua femei în acest club select.

Maria Mitchell a devenit membră de asemenea în noua Asociație Americană pentru Promovarea Științei. Mai târziu, ea a fondat Asociația pentru Promovarea Femeii. Ea a lucrat și în domeniul calculului poziției aștrilor în avans, pentru Almanahul Nautic și al Efemeridelor, calculând pozițiile planetei Venus pentru o perioadă de 19 ani.

Când s-a deschis Colegiul Vassar, în 1865, ea a fost solicitată, în ciuda lipsei de educație formală, să devină director al observatorului colegiului (cu telescopul său de 12 inch) și profesor de astronomie. Maria Mitchell a acceptat cu plăcere și și-a devotat restul vieții pregătindu-și studenții pentru rigorile studiului științific de specialitate. Mitchell și studenții săi au studiat Soarele, urmărind modificările petelor solare și au călătorit de-a lungul Americii de Nord pentru a urmări câteva eclipse solare.

Observațiile sale asupra lui Jupiter au condus-o spre concluzia că ea a fost singura care a văzut cei mai înalți nori ai unei planete acoperită în întregime cu nori, mai degrabă decât norii subțiri de deasupra unei suprafețe solide, așa cum se considera la acea vreme. Mitchell s-a pensionat de la Vassar în 1888. După moartea sa, un an mai târziu, a fondat un observator pe Insula Nantucket, ca un omagiu în memoria sa.

(va urma)

Femei celebre în istoria astronomiei (2)

Caroline Herschel (1750 – 1848) l-a secondat pe fratele său, William Herschel, care a descoperit planeta Uranus și a realizat contribuții de seamă în domeniul înțelegerii Universului la scară largă. Născută la Hanovra, într-o familie mare, cu înclinații muzicale, Caroline s-a bucurat doar de o educație formală, de vreme ce se aștepta de la ea să aibă în grijă întreaga familie. În 1772 s-a mutat în Anglia, pentru o eventuală carieră muzicală și pentru al asista pe fratele său William, dar numai după ce a promis că va plăti familiei pentru o servitoare care să o înlocuiască la Hanovra.

Ea a gătit pentru fratele său, a făcut curățenie și l-a asistat pe William în observațiile astronomice. Printre altele, Caroline l-a ajutat esențial în confecționarea și polizarea oglinzilor folosite. Ea a înregistrat observațiile lui William, a realizat calcule, schițe și desene și a pregătit mare parte din materiale pentru publicarea catalogului lui Herschel.

În 1782, William i-a dăruit Carolinei un telescop mic prin care ea putea observa cerul în viziune proprie. Pe 1 August 1786, Caroline a descoperit o cometă, prima din șirul de opt comete identificate în următorii șapte ani. Ea a descoperit, de asemenea, trei nebuloase, incluzând un companion al Galaxiei Andromeda, una dintre cele mai apropiate galaxii de Calea Lactee.

Pentru realizările sale, Caroline a primit de la regele Angliei o rentă de 50 de lire, fiind ”prima oară când o femeie a fost angajată ca asistentă a astronomului curții regale britanice (fratele său William). În cele din urmă William s-a căsătorit, eliberând-o pe Caroline de treburile casnice. Ea a continuat să-l asiste pe William în observațiile astronomice, realizând propriile observații, atunci când timpul i-a permis.

Cel mai bine este cunoscută pentru sinteza sa asupra observațiilor nebuloaselor, realizate de fratele său, publicând după moartea acestuia ”Un catalog al Nebuloaselor care au fost observate de către William Herschel”, conținând peste 2500 de poziții. Pentru activitatea sa, Caroline Herschel a primit în 1828 medalia de aur a Societății Astronomice Regale.

În 1835, Caroline și Mary Somerville au fost primele femei care au primit onoarea de a fi primite în Societatea Astronomică Regală, ca membre depline (așa ceva fusese interzis până la acel moment!). Caroline a primit de asemenea Medalia de Aur pentru Știință de la Regele Prusiei și a fost numită membru de onoare al Academiei Regale Irlandeze. A murit în 1848 în Hanovra, la frumoasa vârstă de 97 ani, lăsând în urmă exemplul său, al unei femei capabile să destabilizeze rigorile și regulile apriorice ale unei societăți și să câștige respectul comunității științifice internaționale. Atunci când pasiunea și geniul se întâlnesc, limita este spulberată.

(va urma)

 

Femei celebre în Istoria Astronomiei (1)

Este 1 martie … Mărțișorul și omagiul nostru adresat doamnelor și domnișoarelor va fi materializat … dincolo de surprizele pe care le-ar putea aștepta, vizitându-ne … printr-un ciclu de articole dedicat rolului femeii în astronomie. Vom încerca să creionăm câteva portrete ale doar câtorva eroine, fără de care astronomia nu ar fi ceea ce este astăzi: una dintre cele mai importante științe de graniță, care în fiece zi aduce ceva nou, perspectiva unei lumi ce așteaptă să fie descoperită, un ocean de aspirații deschise oricărui om către cunoașterea Universului!

Să începem povestea noastră cu muza Urania! Astronomia are o muză care ne inspiră în orișice demers, iar aceasta este Urania, fiica lui Zeus și a lui Mnemosyne. Urania era de asemenea muza cântecului și a dansului, iar simbolistica sa în vechime era asociată, de asemenea, dragostei universale și spiritului sacru. În consecință astronomia este prin definiție – vedem – o disciplină care necesită atât rigoare și calcul, cât și sensibilitate și afecțiune.

Prima femeie din istorie, a cărei aplecare către științe a făcut ca numele său și realizările sale în materie de matematică, filozofie și astronomie să străbată veacurile până la noi a fost Hypatia din Alexandria (370 – d.415), care a încurajat folosirea logicii și a matematicii pentru combaterea misticismului iar mesajul său trans-milenar, valabil și în actualitate este următorul: ”Este mai bine să gândești greșit decât să nu gândești deloc”. A fost torturată și ucisă de un grup de creștini copți sub acuzația producerii unor tulburări religioase în oraș.

Hypatia a fost fiica lui Theon, care i-a fost tată și profesor, ultimul matematician cunoscut asociat cu Muzeul din Alexandria. Dacă s-a sugerat că ea a studiat atât la Atena, cât și în Italia, alți cercetători nu au găsit dovezi că ea ar fi părăsit vreodată Alexandria. Ea a devenit conducătoarea Școlii Platoniste din Alexandria către anul 400. Conform Enciclopediei bizantine Suda, din secolul al X-lea, Hypatia a activat ca profesoară de filozofie, învățându-i pe studioșii atât creștini, cât și străini, filozofia lui Platon și a lui Aristotel. Deși Hypatia probabil nu s-a creștinat, ea a câștigat respectul multor creștini, mulți autori creștini menționând-o ca fiind un simbol al virtuții. Ea nu a fost căsătorită niciodată și nici nu a avut copii, deși în Suda ea apare ca fiind soția filozofului Isidor.

În domeniul astronomiei ii este atribuită invenția astrolabului (în realitate este vorba de perfecționarea unuia, pentru că primele asemenea aparate datau deja de un secol), un instrument de măsurare a poziției aștrilor și dimensiunii lor deasupra orizontului. De asemenea, printre lucrările sale ”Canonul Astronomic” ar putea fi o nouă ediție ale Tablelor de Mână ale lui Ptolemeu, celebrul filozof și geograf grec, care a cartografiat cerul emisferei nordice, transmițându-ne figurile celor 48 de constelații antice. Hypatia a cartografiat la rândul ei o serie de corpuri cerești și pare să fie de asemenea inventatoarea hidrometrului, utilizat pentru determinarea densității și gravitației lichidelor.

Muza a numeroși artiști, în istorie, precum Raphael și Mitchell, numele și viața Hypatiei au fost de curând portretizate într-un film de marcă – Agora, în interpretarea excelentă a actriței Rachel Weisz.

(va urma)