Poveștile Cerului. Constelația Lacerta sau Șopârla

Constelația Lacerta este una neobișnuită, pentru că nu aparține original creației lui Ptolemeu, ci este o realizare a lui Jojannes Hevelius. Lacerta a fost inclusp in Firmanentul Sobiescianum, un atlas de 56 de pagini creat de Hevelius, care a pus în lumină 7 noi constelații, care au supraviețuit timpului – și multe altele care nu au supraviețuit. Poziționată la nord planul ecliptic, ea este rîspândită pe 201 grade pătrate de cer și conține 5 stele principale în asterismul său și 17 stele cu denumiri Bayer/Flamsteed. Lacerta are graniță cu constelațiile Andromeda, Cassiopeia, Cepheus, Cygnus și Pegasus. Este vizibilă tuturor observatorilor situați la latitudini între +90 grade și -90 grade și cel mai bine poate fi urmărită la culminația sa în timpul lunii decembrie.

De vreme ce Lacerta este considerată o constelație modernă, nu este nici o mitologie asociată cu era, deși modelul stelar a fost foarte vizibil grecilor și romanilor din antichitate. La acea vreme indienii nativi americani aveau tradiții culturale serioase în legătură cu acest model stelar, zonă a cerului pe care o numeau ”Șopârla”. Probabil Hevelius a dorit să onoreze poveștile indienilor și a adoptat pentru constelație termenul latin pentru ”șopârlă”, respectiv Lacerta.

Deși Lacerta nu conține stele strălucitoare, odată ce reușești să selectezi pe cer zona micilor puncte luminoase care indică această constelație, puteți apoi porni în explorare. O cale sigură care vă poate ajuta să o localizați, este să așteptați o noapte cu cer întunecat și să scanați între Cassiopeia și Cygnus. Când sunteți pregătiți, haidem să privim Alpha Lacerte – simbolul ”a” de pe hartă. În timp ce este mai degrabă o stea obișnuită de clasă A, rezidând cam la 102 ani lumină de sistemul nostru solar, Alpha are cam de două ori mărimea soarelui nostru și strălucește de 27 de ori mai puternic. Prin telescop vom vedea că Alpha are un companion, dar este numai o stea dublă optică. Șmechera de magnitudine 11,8 care pare să țină aproape de Alpha se află de fapt la o depărtare de 2600 de ani lumină.

Acum facem un salt spre Beta Lacertae – simbolul ”B” de pe hartă. Locată la 170 de ani lumină de Terra, Beta este o gigantă galbenă, similară prin câteva caracteristici Soarelui nostru, dar cu mult mai masivă. Dacă vedeți în binocluri un câmp de stele către vest/sud vest de Beta, sunteți în poziția corectă. Situat cam la 2,6 grade depărtare de Beta, am găsit aici clusterul deschis NGC 7243, cunoscut mai bine sub denumirea de Best 59 sau Caldwell 16. Conține în jur de 40 de stele și acoperă o zonă destul de largă, ceea ce îl face să fie un obiect destul de interesant în binocluri. Dacă aplicați asupra lui puterea de mărire a unui telescop, să nu uitați să verificați cea mai strălucitoare stea din cluster. Numele său este Struve 2890 și este o stea dublă formidabilă.

O provocare adresată deținătorilor de telescoape, este să privească cam la 2 grade vest/nord vest de Beta pentru IC 1434 – un alt cluster deschis. La o magnitudine de 10, această frumusețe comprimată este menită să fie admirată cu optică de putere mare.

Haideți să încercăm cu telescoapele și NGC 7209 (RA: 22h 05m 12.0s Dec.:+46 29’ 59”). La o confortabilă strălucire de magnitudine 7,7, acest cluster stelar galactic este bine comprimat și foarte bogat în stele. Cunoscut de asemenea ca și Collinder 444 și Melotte 238, această frumusețe stelară a fost intens studiată fotometric, din cauza culorii roșii și metalicității, precum și datorită suspiciunii prezenței unor stele binare. Vizibil în binocluri ca un petec vag, cețos, foarte bine rezolvabil în telescop.

Pentru fanii stelelor binare, priviți spre Lacerta 8 (RA 22h 35m 52.28s Dec.: +39d 38’ 03.6”). Aici veți găsi un sistem stelar multiplu care se află de asemenea pe lista celor mai importante 100 de obiecte în Liga Astronomică. În ocularul telescopului, uitați-vă după steaua primară, de magnitudine 5,7,  acompaniată de o stea secundară, de magnitudine 6,5, cu o separație de numai 22 de secunde. Mai departe, veți găsi o stea C de magnitudine 7,2 separată de numai 82 de secunde. Cu siguranță merită atenția Dumneavoastră!

Sursa: UniverseToday

Poveștile Cerului. Constelația Indus

Constelația Indus a fost original creată de către Petrus Plancius din observațiile navigatorilor olandezi Pieter Dirkszoon Keyser și Frederick de Houtman când au explorat emisfera sudică. Tiparul stelar al constelației Indus a devenit mai cunoscut când a apărut pe un glob ceresc în 1597 și a fost considerat o constelație după adăugarea în catalogul Uranometria a lui Johann Bayer din 1603. Se regăsește printre cele 88 de constelații oficiale recunoscute de către Uniunea Astronomică Internațională. Indus este situată la sud de planul ecliptic și acoperă cam 294 de grade pătrate ale cerului. Constă din trei stele princiopale în asterismul primar și are 16 stele cu denumiri Bayer/Flamsteed. Indus are graniță comună cu constelațiile Microscopium, Sagittarius, Telescopium, Pavo, Octans, Tucana și Grus.

De vreme ce această constelație este o creație a sfârșitului de secol XVI, nu există nici o mitologie asociată. Totuși, Indus s-a dorit ai reprezenta pe nativii întâlniți de către exploratorii olandezi în călătoriile lor în Indii și Africa. Se consideră de asemenea că Johann Bayer a dorit să îi onoreze prin acest nume și pe indienii americani, de asemenea nativi, așa încât această constelație s-a aflat în atenția sa.

Pentru observatori, să începem cercetarea cu binoclurile a celei mai strălucitoare stea – Alpha Indi – simbolul ”a” de pe hartă. E greu de spus cum stele capătă nume proprii, însă această stea este cunoscută în câteva referințe și sub numele de ”Persanul”. Localizată la 101 ani lumină de sistemul nostru solar, Alpha este o stea gigantă portocalie, super bogată în metal, care depășește de 62 de ori în strălucire soarele nostru. Aveți un telescop! Priviți cu atenție ”Persanul”. Veți observa o pereche de pitice roșii care sunt companionii de magnitudine 12, respectiv 13 ai acestei stele.

Acum săltăm către centrul asterismului în formă de Y și aruncăm o privire către Theta Indi. Corect! O altă stea binară! Locată la 91 de ani lumină de Terra, aici veți întâlni o simpatică stea dublă, ale cărei componente pot fi chiar ușor separate cu un telescop mic. Primara are magnitudine 5, iar secundara magnitudine 7.

Este timpul să urmăm ramura lui Y către sud-vest și să privim către Beta Indi – forma ”B” de pe hartă. În timp ce restul stelelor pe care le-am privit sunt relativ apropiate – Beta nu este. Localizată la peste 600 de ani lumină depărtare, Beta Indi este o stea luminoasă masivă, portocalie, de tip K. Priviți-o prin telescop! Pentru că veți sesiza că Beta are de asemenea un companion vizual de magnitudine 12 a cărui distanță este neclară. La sudest, în capătul lui Y este Delta, a cărei mecanică orbitală a fost studiată îndeaproape.

Acum ne repliem spre sud pentru Epsilon – forma ”3”. Epsilon Indi este una dintre cele mai apropiate stele de Terra, la aproximativ 11,82 ani lumină depărtare. Epsilon este o stea pitică ce are numai 75% din dimensiunea soarelui nostru și este foarte similară cu Soarele în ce privește mișcarea, coroana și gravitația. Chiar și fotosfera și metalicitatea acestora sunt similare. În 1847, Heinrich Louis d’Arrest a fost primul care a semnalat că Epsilon are poziția diferită față de poziția cartografiată pe harta sa în 1750 și – de atunci – a fost măsurată cam la fiecare 100 de ani. Astronomii au plasat această stea în ceea ce se numește Grupul de stele în mișcare Indi Epsilon – o asociere stelară ce conține 16 membre și care s-au format probabil în același timp și într-o locație similară.

Desigur, fiind atât de aproape Epsilon de asemenea obiect pentru multe studii de semnal, incluzând semnalele radio și laser – însă, din păcate nici un semnal nu s-a întors vreodată. Chiar și așa, deși nu am primit răspuns la semnalele trimise, Epsilon este liderul cu numărul 17 dintre cele 129 de stele apropiate care este de presupus că ar avea planete ce ar putea suporta viața complexă. Asta nu fără motiv! În ianuarie 2003, astronomii au anunțat descoperirea unei pitice brune cu o masă de 40 sau 60 de ori mai mare decât a lui Jupiter, care orbita Epsilon Indi la o distanță de cel puțin 1500 de unități astronomice … Mai mult, este chiar o stea pitică brună binară! Deși măsurătorile de velocitate radială a lui Epsilon Indi pare să arate prezența unui companion planetar cu o perioadă orbitală de peste 20 de ani, până acum nici un telescop spațial nu a fost capabil să dovedească existența sa.

Acum este timpul să facem un tur cu telescopul prin constelația Indus. Primul nostru obiect este IC 5152 (RA 22:02.9 Dec -51:17). Atârnată la aproape 3 milioane de ani lumină depărtare, această galaxie pitică neregulată poate fi foarte bine unul dintre membrii externi ai grupului local de galaxii, căruia îi aparține și Calea Lactee. La magnitudinea de 11, priviți spre câteva detalii ale unor petecuri.

Următoarea? NGC 7090 (RA 21:36.5 Dec -54:33). Chiar dacă este desfășurată la o magnitudine apropiată de 11, această ușor supra apreciată galaxie în spirală este puțin strălucitoare pentru ochi, dar ar putea fi visul oricărui astrofotograf. Are un halo h-alfa de-a dreptul fantastic. Uitați-vă după câteva stele împrăștiate în același câmp …

Acum săltăm către NGC 7083 (RA 21:35.7 Dec -63:54). La magnitudine 12, această galaxie este pretabilă unor telescoape mai mari, dar această galaxie barată este de asemenea intens studiată pentru structura spiralei sale galactice. Este considerată un mare design și merită măcar puțină atenție!

Și cu ce încheiem? NGC 7049 (RA 21:19.0 Dec -48:34). Deși aparține categoriei celor mai mici, NGC 7049 este puțin mai luminoasă decât ultima studiată de noi la magnitudine 11. Este o galaxie în spirală de tip timpuriu și de asemenea o țintă predilectă pentru Telescopul Spațial Hubble, care a studiază pentru proprietățile discului său polar interior. O veți găsi la 15 minute est de o stea strălucitoare galbenă de magnitudine 6,5 și luminozitatea suprafeței vă va permite un studiu puțin mai serios.

Sursa: UniverseToday

Poveștile Cerului. Constelația Hydra sau Hidra

Hydra este una dintre cele 48 de constelații menționate de către Ptolemeu și a rezistat timpului cât să fie cuprinsă și în seria celor 88 de constelații moderne recunoscute de Uniunea Astronomică Internațională. Fiind cea mai mare dintre constelații, măsurând nu mai puțin de 1303 de grade pătrate din cerul de noapte și conținând 17 stele primare în asterism, Hydra conține de asemenea 75 de stele cu denimiri Bayer/Flamsteed. Are graniță comună cu constelațiile Antlia, Cancer, Canis Minor, Centaurus, Corvus, Crater, Leo, Libra, Lupus, Monoceros, Puppis, Pyxis, Sextans și Virgo.

Poziționată la sud de planul ecliptic, Hydra este vizibilă pentru toți observatorii situați între latitudinile +54 grade și -83 grade și cel mai bine poate fi urmărită la culminație în timpul lunii Aprilie.

În mitologie, Hydra reprezenta Șarpele  și este ușor de imaginat cum răsucirile și ondulările constelației de-a lungul cerului au putut suscita acest nume. Conform legendei, Apollo a trimis Corbul (Corvus) pentru a umple cupa cu băutură. Corbul însă a întârziat din cauza unor ispite gustative, iar la întoarcere pentru a se scuza, a adus şi Hydra în gheare. Apollo, supărat, a aruncat pe cer atât corbul, cât şi cupa şi hydra. Unele legende se referă la Hydra ca fiind una dintre muncile lui Hercules.

Să începem turul Hidrei cu binoclurile! Păi atunci dăm startul cu cel mai mic dintre asterismele stelare care marchează capul şarpelui situat între strălucitoarele Regulus şi Procyon. Când veţi fi focalizat pe acest cerculeţ distorsionat, concentraţi-vă atenţia către cea mai nordică dintre aceste stele – Epsilon, forma „3” de pe hartă. În timp ce pentru binocluri pare să fie mai degrabă normală, Epsilon este de fapt un sistem stelar multiplu, fantastic, cu cel puţin 5 membre componente. Primara este o gigantă alb-galbenă cu o subgigantă altă orbitând atât de aproape încât este considerată o binară spectroscopică. Un pic mai departe se află o altă pereche binară, stele G şi F … şi chiar mai departe găsim o stea pitică de clasă M. Aici ar fi mai bine să folosiţi un telescop!

Acum mutaţi-vă spre sud-est pentru cea mai strălucitoare stea din Hidra – Alpha – simbolul „a” de pe hartă. Numele său este Alphard şi este situată cam la 175 de ani lumină de Terra. Oferind o strălucire suavă portocalie, această gigantă atinge temperaturi de 4000 de grade Kelvin şi dacă s-ar afla în sistemul nostru ar străluci de 400 de ori mai puternic decât soarele.

De unde unicitatea lui Alphard? Conține bariu! Cândva, odată și Alphard a fost o binară dar companionul său masiv acum este dus! Alphard a colectat produsul fuziunii nucleare și a lăsat în urmă doar evidența a ceea ce a fost cândva.

Păstrați binoclurile la îndemână și folosiți cele două puncte de referință pe care abia le-ați aflat pentru a găsi următoarea țintă – Messier 48. Conectând Epsilon cu Alpha ca bază a unui triunghi imaginar cu vârful orientat spre sud-vest, țintiți cu binoclurile spre apex și pregătiți-vă pentru un cluster stelar simpatic și strălucitor. Descoperit de Charles Messier în 1771 şi catalogat drept NGC 2548, ar trebui să fiţi în măsură să surprindeţi acest câmp stelar ca un petic ceţos chiar şi cu ochiul liber pe un cer întunecat. Cu o vârstă estimată de 300 de milioane de ani, ceea ce veţi vedea este un câmp cu 50 de stele care pot fi rezolvate în 80 de membri cu un telescop. Când veţi privi M48, puteţi să-i mulţumiţi Carolinei Herschel pentru corectarea erorilor de poziţie.

Salt către Lambda Hydrae – ce are forma unui Y răsturnat, pe hartă. Lambda este o stea dublă vizuală în binocluri, dar este de asemenea o stea binară spectroscopică reală. Evoluând către sud, apoi spre est și trecând de Xi, să rețineți că Xi este unică de asemenea. Xi este o stea gigantă evoluată cu oscilații asemănătoare soarelui … prima dată când știința a dovedit existența vibrațiilor într-o stea gigantă de 10 ori mai mare decât Soarele.

Dacă plasați Xi către marginea de vest din câmpul binoclului, veți vedea și Beta Hydrae care strălucește la o magnitudine de 5. Vedeți două acolo, în loc de una? Așa și trebuie! Beta este o stea vizuală dublă separată de perechea sa de numai jumătate de magnitudine.

Acum pornim spre nord-vest către Gamma, dar ne oprim în drum pentru Messier 68. Acest cluster globular de clasă X a fost descoperit de către Charles Messier în 9 aprilie 1780 dar a fost rezolvat în stele de către Sir William Herschel. M68 va arăta ca un petic mic, rotund și cețos în binocluri, dar telescoapele mai mari vor rezolva acest obiect distant aflat la 33.000 de ani lumină.

Gata pentru Gamma Hydrae? Este forma ”Y” de pe hartă. Dacă vă simțiți rătăciți, doar utilizați cele două stele joase ale Corbului, pentru a fixa estul. Gamma este situată la 132 de ani lumină depărtare de sistemul nostru solar și strălucește cam de 105 ori mai tare decât soarele nostru. Într-un trecut nu îndepărtat, Gamma a decis să închidă fabrica de fuziune a hidrogenului, ceea ce înseamnă că ar putea poseda un miez de heliu mort. Care este viitorul stelei Gamma? Sunt șanse că aceasta va crește mai mare și mai luminoasă pe măsură ce miezul se va micșora – apoi va arde pentru a fuziona carbon și hidrogen. Când se va întâmpla asta – va deveni de șase ori mai luminoasă și de cinci ori mai mare. Dacă priviți printr-un telescop și vedeți încă o stea aici … aveți dreptate, dar este doar un companion optic.

Către estul stelei Gamma este R Hydrae. Aici chiar avem o stea variabilă de clasă! Situată cam la 2000 de ani lumină depărtare de Terra, R Hydrae se schimbă într-o perioadă de 389 de zile, dar modificările sunt majore. Magnitudinea acestei stele ”nebune” saltă de la vagul și telescopicul de 11 către un ușor și neasistat 3,2. R este a treia stea variabilă de tip Mira descoperită și a fost menționată pentru prima oară de către Johannes Hevelius, în 1662. R Hidra este de asemenea specială pentru că are o perioadă de declin. Ce se întâmplă așadar? Un înveliș de heliu acoperă exteriorul – așteptând ziua masei critice și ia foc, creând și mai mult carbon și oxigen. Acest fenomen indică sfârșitul vieții stelei gigante. În cele din urmă, învelișurile vor expanda în spațiu și miezul de carbon-oxigen va străluci ca o pitică albă.

Aruncați o privire împrejur de aici … Pentru că ați putea surprinde un companion! Acum orientați spre sud către Messier 83 (RA 13:37.0 Dec -29:52). În binocluri această superbă galaxie în spirală va apărea ca un ghem pufos, dar telescoapele vor scoate la iveală structura de spirală a galaxiei. Cu o clasificare undeva între o galaxie normală și una spirală barată, telescoapele mari pot surprinde cel puțin trei urme ale structurii de spirală a brațelor. Pentru astrofotografi, aici veți găsi o regiune de formare a stelelor terifiantă, cu benzi de praf urmând structura spiralei prin disc.

Sunteți gata de o raită cu telescopul prin Hydra? Atunci nu trebuie să privim mai departe de NGC3242 RA 10:24.8 Dec -18:38). Această nebuloasă planetară este mai bine cunoscută sub numele de ”Fantoma lui Jupiter”, datorită mărimii sale … mari. Uitați-vă mai ales după o structură de halo dublu și după steaua centrală de magnitudine 11. Chiar și telescoapele mici vor surprinde o nuanță subtilă de albastru a acestui obiect superb!

Pentru telescoape mai mari, recomandarea urmează! În primul rând,  NGC 3621 (RA 11:18.3 Dec -32:49), localizată cam la 3 grade vest/sudvest de Xi. Veți afla această galaxie spiralată, luminoasă, situată în interiorul unei cutii cu stele vagi.

Aveți nevoie de o pereche de galaxii? Atunci încercați NGC 3923 și NGC 3904 (RA 11 h 51 min Dec – 28 48′). Utilizați o mărire scăzută și o piesă optică de câmp larg pentru a surprinde galaxia spirală și pe cea eliptică în același câmp vizual.

Multe alte obiecte din cerul de adâncime din constelația Hidra așteaptă să fie explorate, așa încât, tot ce aveți nevoie este o hartă stelară bună și apoi … lăsați ”Șarpele” să vă încânte cu minunățiile sale!

PS: Constelația Hydrae este atât de incitantă încât DJ TiT, DJ Grapejuice și Daddy J i-au compus un electro master piece!

Sursa: UniverseToday