Constelația Indus a fost original creată de către Petrus Plancius din observațiile navigatorilor olandezi Pieter Dirkszoon Keyser și Frederick de Houtman când au explorat emisfera sudică. Tiparul stelar al constelației Indus a devenit mai cunoscut când a apărut pe un glob ceresc în 1597 și a fost considerat o constelație după adăugarea în catalogul Uranometria a lui Johann Bayer din 1603. Se regăsește printre cele 88 de constelații oficiale recunoscute de către Uniunea Astronomică Internațională. Indus este situată la sud de planul ecliptic și acoperă cam 294 de grade pătrate ale cerului. Constă din trei stele princiopale în asterismul primar și are 16 stele cu denumiri Bayer/Flamsteed. Indus are graniță comună cu constelațiile Microscopium, Sagittarius, Telescopium, Pavo, Octans, Tucana și Grus.
De vreme ce această constelație este o creație a sfârșitului de secol XVI, nu există nici o mitologie asociată. Totuși, Indus s-a dorit ai reprezenta pe nativii întâlniți de către exploratorii olandezi în călătoriile lor în Indii și Africa. Se consideră de asemenea că Johann Bayer a dorit să îi onoreze prin acest nume și pe indienii americani, de asemenea nativi, așa încât această constelație s-a aflat în atenția sa.
Pentru observatori, să începem cercetarea cu binoclurile a celei mai strălucitoare stea – Alpha Indi – simbolul ”a” de pe hartă. E greu de spus cum stele capătă nume proprii, însă această stea este cunoscută în câteva referințe și sub numele de ”Persanul”. Localizată la 101 ani lumină de sistemul nostru solar, Alpha este o stea gigantă portocalie, super bogată în metal, care depășește de 62 de ori în strălucire soarele nostru. Aveți un telescop! Priviți cu atenție ”Persanul”. Veți observa o pereche de pitice roșii care sunt companionii de magnitudine 12, respectiv 13 ai acestei stele.
Acum săltăm către centrul asterismului în formă de Y și aruncăm o privire către Theta Indi. Corect! O altă stea binară! Locată la 91 de ani lumină de Terra, aici veți întâlni o simpatică stea dublă, ale cărei componente pot fi chiar ușor separate cu un telescop mic. Primara are magnitudine 5, iar secundara magnitudine 7.
Este timpul să urmăm ramura lui Y către sud-vest și să privim către Beta Indi – forma ”B” de pe hartă. În timp ce restul stelelor pe care le-am privit sunt relativ apropiate – Beta nu este. Localizată la peste 600 de ani lumină depărtare, Beta Indi este o stea luminoasă masivă, portocalie, de tip K. Priviți-o prin telescop! Pentru că veți sesiza că Beta are de asemenea un companion vizual de magnitudine 12 a cărui distanță este neclară. La sudest, în capătul lui Y este Delta, a cărei mecanică orbitală a fost studiată îndeaproape.
Acum ne repliem spre sud pentru Epsilon – forma ”3”. Epsilon Indi este una dintre cele mai apropiate stele de Terra, la aproximativ 11,82 ani lumină depărtare. Epsilon este o stea pitică ce are numai 75% din dimensiunea soarelui nostru și este foarte similară cu Soarele în ce privește mișcarea, coroana și gravitația. Chiar și fotosfera și metalicitatea acestora sunt similare. În 1847, Heinrich Louis d’Arrest a fost primul care a semnalat că Epsilon are poziția diferită față de poziția cartografiată pe harta sa în 1750 și – de atunci – a fost măsurată cam la fiecare 100 de ani. Astronomii au plasat această stea în ceea ce se numește Grupul de stele în mișcare Indi Epsilon – o asociere stelară ce conține 16 membre și care s-au format probabil în același timp și într-o locație similară.
Desigur, fiind atât de aproape Epsilon de asemenea obiect pentru multe studii de semnal, incluzând semnalele radio și laser – însă, din păcate nici un semnal nu s-a întors vreodată. Chiar și așa, deși nu am primit răspuns la semnalele trimise, Epsilon este liderul cu numărul 17 dintre cele 129 de stele apropiate care este de presupus că ar avea planete ce ar putea suporta viața complexă. Asta nu fără motiv! În ianuarie 2003, astronomii au anunțat descoperirea unei pitice brune cu o masă de 40 sau 60 de ori mai mare decât a lui Jupiter, care orbita Epsilon Indi la o distanță de cel puțin 1500 de unități astronomice … Mai mult, este chiar o stea pitică brună binară! Deși măsurătorile de velocitate radială a lui Epsilon Indi pare să arate prezența unui companion planetar cu o perioadă orbitală de peste 20 de ani, până acum nici un telescop spațial nu a fost capabil să dovedească existența sa.
Acum este timpul să facem un tur cu telescopul prin constelația Indus. Primul nostru obiect este IC 5152 (RA 22:02.9 Dec -51:17). Atârnată la aproape 3 milioane de ani lumină depărtare, această galaxie pitică neregulată poate fi foarte bine unul dintre membrii externi ai grupului local de galaxii, căruia îi aparține și Calea Lactee. La magnitudinea de 11, priviți spre câteva detalii ale unor petecuri.
Următoarea? NGC 7090 (RA 21:36.5 Dec -54:33). Chiar dacă este desfășurată la o magnitudine apropiată de 11, această ușor supra apreciată galaxie în spirală este puțin strălucitoare pentru ochi, dar ar putea fi visul oricărui astrofotograf. Are un halo h-alfa de-a dreptul fantastic. Uitați-vă după câteva stele împrăștiate în același câmp …
Acum săltăm către NGC 7083 (RA 21:35.7 Dec -63:54). La magnitudine 12, această galaxie este pretabilă unor telescoape mai mari, dar această galaxie barată este de asemenea intens studiată pentru structura spiralei sale galactice. Este considerată un mare design și merită măcar puțină atenție!
Și cu ce încheiem? NGC 7049 (RA 21:19.0 Dec -48:34). Deși aparține categoriei celor mai mici, NGC 7049 este puțin mai luminoasă decât ultima studiată de noi la magnitudine 11. Este o galaxie în spirală de tip timpuriu și de asemenea o țintă predilectă pentru Telescopul Spațial Hubble, care a studiază pentru proprietățile discului său polar interior. O veți găsi la 15 minute est de o stea strălucitoare galbenă de magnitudine 6,5 și luminozitatea suprafeței vă va permite un studiu puțin mai serios.
Sursa: UniverseToday; Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
