DE CE ESTE ATÂT DE GREU SĂ AJUNGEM PE PLANETA MARTE?


Marte pare să fie planeta de la … ordinea zilei, odată cu lansarea reușită a roverului Curiosity (NASA) care ne va oferi primele indicii sigure privind existența vieții pe planeta roșie. De ce este, totuși, atât de greu să ajungem pe Marte?

Sonda Phobos-Grunt lansată de Rusia pe 8 noiembrie, o misiune cu intenția studierii satelitului marțian Phobos, rămâne blocată pe o orbită joasă a Terrei, iar șansele de salvare ale acestei nave par să fie foarte mici. Dacă Phobos-Grunt nu va fi salvat, atunci aceasta va fi a 19-a misiune rusească cu ținta Marte, care va fi eșuat. Însă Rusia nu este unicul operator ce are dificultăți în a atinge planeta Marte; alte agenții spațiale, incluzând pe cele din Japonia, Statele Unite și Europa au misiuni marțiene ratate în ultimii zece ani.

Cercetătorii și inginerii care lucrează în cadrul misiunii Curiosity, cu un buget de 2,5 miliarde de dolari, care este cunoscută oficial sub numele de Laboratorul Științific Marte (MSL) știu că succesul nu este garantat. Aceștia spun, însă, că s-au pregătit atât cât a fost necesar și sunt convinși că lucrurile vor merge bine.

”Ne așteptăm la rezultate extraordinare”, a precizat Pete Theisinger, managerul misiunii MSL.

50 de ani de misiuni marțiene

MSL, al cărui scop este să investigheze dacă Marte a fost vreodată capabilă să suporte viața, va fi a 40-a sondă care a fost trimisă către această planetă. Cam 60% dintre predecesorii lui MSL au eșuat în a-și atinge țelul și scopurile misiunilor.

Prima misiune marțiană a fost Marsnik 1, lansată de Uniunea Sovietică în octombrie 1960. Departe de a ajunge până la planeta roșie, această misiune nu a reușit nici măcar să atingă orbita Terrei. Acest tipar s-a repetat în zorii istoriei explorării marțiene, cu probleme de lansare care au minat toate tentativele.

Statele Unite ale Americii au spart în sfârșit gheața prin Mariner 4, care a realizat primul zbor cu succes până la planeta Marte, în 1965 și a trimis fotografii spre Terra.

De-a lungul timpului, NASA a trimis cu succes tot mai multe rachete spre Planeta Roșie, incluzând misiunile cu rovere precum Spirit și Opportunity, landere precum Phoenix și orbitere precum Mars Odyssey și Mars Reconnaissance Orbiter.

Dar agenția americană a pierdut, de asemenea, în anii 90 două orbitere și un lander. Rusia și Japonia au suferit tot în același timp o serie de eșecuri și la fel s-a întâmplat și în cazul Agenției Spațiale Europene, care a pierdut landerul Beagle în 2003, deși nava Mars Express a ESA a pătruns cu succes pe orbita lui Marte, în timpul acestei misiuni.

În concluzie, călătoria spre Marte a rămas un exercițiu dificil. Acest fapt reflectă în fond dificultatea zborului spațial în general, mai degrabă decât existența vreunei dificultăți oculte, spun experții.

”Nu sunt convins că Marte este o țintă, în medie, mai greu de atins decât alte locuri”, a spus Richard Cook de la JPL, manager de proiect al MSL și veteran al câtorva dintre campaniile marțiene anterioare ale NASA. ”Am ajuns acolo de multe ori, sau relativ de multe ori, așa încât avem la dispoziție destule statistici pentru a putea vorbi despre asta”.

Amartizarea lui Curiosity

Pentru a pune o navă pe suprafața unei alte planete, literal mii de părți separate trebuie să lucreze perfect, și în secvențe perfecte. O singură eroare poate duce la ratarea misiunii – mai ales dacă acea defecțiune intervine în timpul unei faze cruciale a misiunii, cu ar fi faza intrării, cea a apropierii de sol și a aterizării.

”Cu EDL, ai o singură încercare,  și la acel moment, va trebui să se descurce singur,” a precizat Cook pentru Space.com. ”Trebuie să funcționeze din prima încercare”.

Sistemul de aterizare al MSL va inspira probabil multe comunicări nervoase între membrii echipei. Roverul Curiosity  are dimensiunea unui Mini Cooper și o greutate de o tonă, fiind prea mare pentru amartizare în stilul cunoscut, în interiorul air-bagurilor, precum au reușit Spirit și Opportunity. În loc de asta, Curiosity va fi coborât foarte lin prin cabluri pe suprafața marțiană de către o platformă cu propulsoare multiple – o metodă utilizată în premieră. Sistemul de amartizare s-a comportat foarte bine în simulările computerizate, a precizat echipa MSL și își va face treaba bine.

Teama de surprize

Dacă precauția este necesară, aceasta nu garantează succesul. Este imposibil de anticipat sau de planificat toate eventualele probleme, respectiv soluțiile automate la acestea, care ar putea apărea în timpul misiunii Curiosity, iar această realitate nu poate decât să cauzeze mai mult stress membrilor echipei.

Unele surprize chiar sunt de așteptat. De exemplu, cercetătorii și inginerii au avut de rezolvat trei probleme neanticipate, în timpul croazierei lui Spirit și Oportunity în 2003.

Poveștile de succes ale misiunilor anterioare i-ar putea încuraja pe membrii MSL și ar putea da încredere și inginerilor ruși în tentativa lor de a repune Phobos-Grunt pe traiectoria corectă spre Marte.

Sursa: Space.com
Crișan Ciprian - Șef Serviciu Marketing - PR - Educație Muzeală

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s