Nicolaus Copernicus (italian: Nicolo Copernico 19 februarie 1473 – 24 mai 1543) a fost un astronom renascentist și prima persoană care a formulat o cosmologie heliocentrică comprehensivă, care extrăgea Terra din condiția de centru al Universului.
Lucrarea epocală a lui Copernicus, De revolutionibus orbium coelestium (Despre revoluția sferelor cerești), publicată chiar înainte de moartea sa în 1543, este adesea considerată punctul de plecare al astronomiei moderne și epifania care a generat revoluția științifică. Modelul său heliocentric, cu Soarele în centrul universului, a demonstrat că mișcările observate ale obiectelor cerești pot fi explicate fără a pune Pământul în centrul Universului, în raport cu celelalte corpuri cerești. Activitatea sa a stimulat investigațiile științifice, devenind un reper în istoria științei care, de multe ori este numit Revoluția Coperniciană.
Printre marii studioși multidisciplinari ai Renașterii, Copernicus a fost matematician, astronom, fizician, poliglot, savant, traducător, artist, cleric catolic, jursit, guvernator, conducător militar, diplomat și economist. Printre multele sale responsabilități, astronomia era o preocupare oarecum secundară și totuși – acesta a fost câmpul în care și-a pus amprenta cel mai puternic asupra lumii.
Heliocentrismul. Cândva, înainte de 1514, Copernicus a prezentat prietenilor săi ”Micile Comentarii”, un manuscris de 40 de pagini în care erau descrise ideile sale asupra ipotezei heliocentrice. Acesta, conținea câteva ipoteze de bază. Apoi el a continuat să adune informații pentru o lucrare mult mai detaliată. Către 1532, Copernicus își încheiase lucrul la manuscrisul De revolutionibus orbium coelestium; dar în ciuda insistențelor prietenilor apropiați, el nu a vrut să-și publice ideile, nedorind, așa cum se confesa, să riște batjocura și disprețul ”la care ar fi fost expus datorită noutății și înțelegerii dificile a tezelor sale”.
În 1533, Johann Albrecht Widmannstetter a prezentat o serie de lecturi la Roma, subliniind teoria lui Copernicus. Papa Clement al VII-lea și câțiva cardinali catolici au auzit de aceste lecturi și s-au arătat interesați de teorie. Pe 1 noiembrie 1536, cardinalul Nikolaus von Schönberg, Arhiepiscop de Capua, îi scria lui Copernicus din Roma: ”Cu ceva ani în urmă, am auzit lucruri importante despre competența dumneavoastră, despre care toată lumea vorbește constant. La acel moment am început să acord atenție informațiilor dumneavoastră. Și am înțeles că nu sunteți doar un foarte bun cunoscător al descoperirilor astronomilor antici mai puțin remarcați, ci ați formulat, de asemenea, o cosmologie nouă. În aceasta menționață că Pământul se deplasează; și că soarele ocupă locul central în universe … De aceea, cu cea mai mare seriozitate, te-am ruga, dacă asta nu ar fi o inconveniență, de a comunica această descoperire a dumneavoastră oamenilor de știință și cel mai devreme posibil, să-mi trimiteți scrierile voastre asupra sferei universului, împreună cu notițele și orice altceva considerați relevant asupra acestui subiect…”. La acea vreme, lucrarea lui Copernicus se afla într-o formă aproape definitivă iar rumorile cauzate de teoria sa au ajuns la toți oamenii educați din întreaga Europă. În ciuda insistențelor multor părți, Copernicus și-a întârziat publicarea cărții, probabil datorită temerilor fațp de criticism – o teamă delicat exprimată în dedicația acestei capodopere către Papa Paul III. Oamenii de ştiinţă nu sunt de acord dacă preocuparea lui Copernic a fost limitată la eventualele obiecţii astronomice şi filozofice, sau dacă el a fost, de asemenea, îngrijorat de obiecţiile religioase.
De Revolutionibus: cartea. Copernicus încă lucra la De revolutionibus orbium coelestium (chiar dacă nu era convins asupra dorinței de publicare) când, în 1539, Georg Joachim Rheticus, un matematician din Wittenberg, a ajuns în Frombork. Philipp Melanchthon, un aliat teologic apropiat al lui Martin Luther, i-a aranjat lui Rheticus întâlnirea cu câțiva astronomi, pentru studiu.
Rheticus a devenit elevul lui Copernicus, stând împreună cu acesta doi ani și scriind o carte numită Naration Prima (Primul Discurs), în care a subliniat esența teoriei lui Copernicus. În 1542, Rheticus a publicat un tratat de trigonometrie, după Copernicus (mai târziu inclus în a doua carte De revolutionibus). Sub presiunea puternică a lui Rheticus, și văzând prima impresie generală favorabilă asupra muncii sale, Copernicus a acceptat în sfârșit să dea manuscrisul spre publicare tipografului german Johannes Petreius din Nuremberg, Germania. Dacă Rheticus a supervizat tipărirea, el a trebuit să părăsească Nuremberg înainte de finalizarea acesteia și l-a lăsat în locul său pe teologul luteran Andreas Osiander. Osiander a adăugat o prefață neautorizată și nesemnată, apărând lucrarea de cei care s-ar fi putut simți lezați de noile ipoteze. El a explicat că astronomii ar fi descoperit cauze diferite pentru mișcările aparente observate și au ales ceea ce este mai ușor de înțeles. Atâta timp cât o ipoteză permite calculul increderii, aceasta nu trebuie să se potrivească cu ceea ce un filozof ar putea crede că este adevărul”.
După Revolutionibus. Teoria cosmologică a lui Ptolemeu („Sistemul ptolemeic”), oficial acceptată, concepea existența unui univers geocentric în care pământul este fix și imobil, în centrul unor sfere concentrice în rotație pe care se găsesc diversele planete ale sistemului solar (cum îl numim astăzi). Sferele finite cele mai externe ar conține așa zisele „stele fixe”. În tratatul său, Copernic reia o veche ipoteză heliocentrică, deja susținută de filosofii pitagoreici, și descrie cele trei tipuri de mișcări ale pământului: în jurul axei („rotație”), în jurul soarelui („revoluție”) și în raport cu planul eliptic, menținând teza aristotelo-ptolemeică asupra universului finit delimitat pe cer de stelele fixe.
Între 1543 și 1600 puțini au fost adepții sistemului copernician, cei mai renumiți fiind Galileo Galilei și Johannes Kepler. În 1588, astronomul danez Tycho Brahe a emis o teorie de compromis, după care pământul rămâne nemișcat în timp ce planetele se mișcă în jurul soarelui, care, la rândul lui, înconjoară pământul. După respingerea teoriei lui Copernic de către autoritățile ecleziastice cu ocazia procesului lui Galilei (1633), doar câțiva filosofi iezuiți mai acceptau în ascuns ideea unui univers heliocentric. Abia după sfârșitul secolului al XVII-lea, odată cu apariția lucrărilor lui Isaac Newton asupra mecanicei cerești, sistemul copernician a fost admis de majoritatea gânditorilor europeni.
Sursa: Wikipedia
Crișan Petru Ciprian
