Poveștile Cerului. Constelația Sagitta sau Săgeata

Sagitta aparține celor 48 de constelații cartografiate de Ptolemeu și a rămas pe lista celor 88 de constelații adoptate de către Uniunea Astronomică Internațională. Situată la nord de planul ecliptic, ocupă 80 de grade pătrate ale cerului, fiind a 86-a constelație ca mărime. Sagitta conține 4 stele principale în asterismul său și are 19 stele clasificate Bayer/Flamsteed. Are granițe cu constelațiile Vulpecula, Hercules, Aquila și Delphinus. Sagitta este vizibilă tuturor observatorilor situați între latitudinile de +90 și -70 de grade și cel mai bine poate fi văzută la culminația sa în timpul lunii august.

În istoria timpurie, constelația Sagitta a fost cândva cunoscută sub numele Sham – un nume adresat în prezent stelei sale Alpha. Romanii au fost cei care au numit această constelație Sagitta – adică Săgeata. În mitul grec, această reprezintă arma utilizată de Hercules pentru a ucide vulturul Aquila – sau proape păsările Stymfaliene. Poate este Săgeata lui Cupidon, sau cea cu care Centaurul l-a lovit pe Chiron. Infiferent de povestea pe care o veți alege, forma clară a săgeții a fost văzută de toate culturile, inclusiv de cea persană, evreiască, greacă și romană. Se pare că numai Johann Bayer a avut ceva probleme cu ea. Pentru că este una dintre acele constelații în care el a numit de-a valma stelele strălucitoare.

Să începem turul binocular al Săgeții cu steaua Alpha – simbolul ”a” de pe hartă. Dacă Sham nu este cea mai strălucitoare stea în constelație, numele acestei gigante galbene strălucitoare chiar înseamnă ”săgeată”. Situată cam la 475 de ani lumină de Terra, aceasta are o luminozitate stelară de 340 de ori mai mare ca a Soarelui și este de 20 de ori mai mare ca și mărime. Sham a căzut în ”Intervalul Gap”, un perimetru de temperatură stelară și luminozitate potrivite doar pentru câteva stele. Din punctul său de evoluție stelară, ea ar fi trebuit să se fi oprit din fuzionarea hidrogenului către heliu și să înceapă să strălucească. Totuși, nu este cazul! Din anumite motive, suprafața stele Sham denotă abundența nitrogenului – o stare care ar fi putut fi cauzată de fuziunea interioară a heliului. O stea variabilă Cepheidă în creare? Poate!

Să privim acum spre Beta prin binocluri – simbolul ”B” de pe hartă. Este o stea galbenă de tip G, precum soarele nostru. Beta Sagittae este o stea gigant și precum Sham, se află la numai 467 de ani lumină depărtare de sistemul nostru solar. Delta, în centrul săgeții, este o stea binară spectroscopică ce constă dintr-o gigantp de clasă M și o mai tăcută stea pitică ce fuzionează hidrogen. Amândouă sunt situate cam la 448 de ani lumină de noi și sunt separate de mai puțin de 9 unități astronomice. Nu uitați de steaua gigant roșie Gamma! Forma ”Y” de pe harta noastră se află cam la 275 de ani lumină, dar strălucește cam de 640 de ori mai tare decât Soarele! Este de asemenea foarte evoluată. Are înveliș și se află pe cale de a deveni o stea variabilă de tip Mira și eventual o stea pitică cam de mărimea Terrei.

Pentru binocluri mai mari și telescoape mici, setați (RA 19 : 53.8 Dec +18 : 47), pentru Messier 71. La o magnitudine de 8, acest cluster globular pierdut este o încercare pentru optica mică, dar un studiu grozav. A fost inițial descoperit de Philippe Loys de Chéseaux în 1746 și inclus de Charles Messier în catalogul său de obiecte asemănătoare cometelor, în 1780. Rezidând cam la 12.000 de ani lumină depărtare și ocupând o suprafață de peste 27 de ani lumină, acest obiect a suscitat p dezbatere asupra desemnării sale corecte ca și cluster globular sau cluster galactic. Mulțumită fotometriei moderne, astronomii au detectat o ”ramură orizontală” în diagrama H-R a M71, caracteristică a unui cluster globular. Conținutul metalic redus îl recomandă acum ca și cluster globular tânăr iar variabilele sale RR Lyrae il plasează pe o scară de vârstă între 9-10 miliarde de ani.

Pentru studii telescopice mai serioase, să ne încercăm norocul cu nebulosele planetare. Prima este NGC 6879 (RA 20 : 10.5 Dec +16 : 55). La o magnitudine aparentă de 13, acest studiu va necesita magnificație înaltă și o aliniere riguroasă pentru a obține câmpul stelar. Nu este cazul să vă descurajați, pentru că nebuloasa în sine este luminoasă și evidentă precum peruca unei stele de cinema.

La fel de provocatoare este NGC 6886 (RA 20 : 12.7 Dec +19 : 59). Dacă steaua sa centrală are o magnitudine de 12, va fi nevoie de un telescop cel puțin de 8″ pentru a detecta această nebuloasă. Are o compoziție chimică neobișnuită pe care un filtru OIII vă va ajuta să o scoateți în evidență.

Sursa: UniverseToday

Lasă un răspuns