Constelația Hydrus a fost original creată de către Petrus Plancius din observațiile navigatorilor olandezi Pieter Dirkszoon și Frederick de Houtman când au explorat emisfera sudică și nu trebuie confundată cu replica sa mult mai nordică, Hydra.
Tiparul stelar al lui Hydrus a devenit cunoscut atunci când a apărut pe un glob ceresc în 1597 și a fost considerată o constelație atunci când a fost cuprinsă în Uranometria lui Johann Bayer, din 1603. A supraviețuit neschimbată până la integrarea în seria celor 88 de constelații moderne de către Uniunea Astronomică Internațională. Hydrus este o constelație sudică circumpolară și acoperă aproximativ 243 de grade pătrate de cer. Conține 3 stele majore care realizează un asterism și 19 stele care au denumiri Bayer/Flamsteed. Hydrus are graniță cu constelațiile Dorado, Eridanus, Horologium, Mensa, Octans, Phoenix, Reticulum și Tucana. Poate fi observată de către observatorii situați între latitudinile +8 grade și -90 grade și cel mai bine poate fi urmărită la culminația sa în timpul lunii Noiembrie.
Pentru că Hydrus nu a fost vizibilă grecilor și romanilor din antichitate, această constelație nu are nici o mitologie asociată. Este totuși un exemplu de repetiție a numelor unor constelații sau a figurilor, precum Ursa Major și Minor, Canis Major și Minor, Pegasus și Equuleus, Leo și Lynx …
Poate că vechii Maori au avut legende despre această mână de stele. Pentru aceștia, Hydrus era șarpele de apă care a ucis crocodilii strecurându-se în gura lor și sfâșiindu-i din interior,
Să începem turul cu binoclurile, respectiv cu a doua cea mai strălucitoare dintre stele, Alpha Hydri, simbolul ”a” de pe hartă. Odată, cândva, către anul 2900 BC, această micuță, fericită, stea pitică de clasă F, a avut onoarea de a fi steaua polară sudică. Datorită precesiei echinocțiilor, a trecut multă vreme de când polul sud ceresc s-a mutat de acolo, însă steluța continuă să fie interesantă pe măsura pregătirii de a deveni o stea gigantă roșie. Cu o rotație completă în jurul axei proprii la fiecare 26 de ore, toate activitățile din exteriorul lui Alpha au incidențe mai degrabă acustice decât magnetice. De ce? Pentru că această stea aflată la 71 de ani lumină depărtare are un conținut metalic foarte bogat.
Acum să privim spre sud pentru Beta Hydri, simbolul B de pe hartă. În binocluri veți afla o foarte simpatică stea dublă vizuală. Beta este situată la 24,4 ani lumină de sistemul nostru solar și acum servește distincției de a fi cea mai strălucitoare stea din apropierea polului sud ceresc. Ce are oare mai special? Ceea ce tocmai priviți acum, este o stea aproape duplicat a soarelui nostru. În timp ce este doar puţin mai mare şi mai strălucitoare, Beat este cu siguranţă o sub gigantă aflată către sfârşitul fuzionării hidrogenului – pe cale de a deveni o gigantă roşie nu mai mare decât orbita Terrei. Perioada sa maximă de rotaţie este de 29 de zile, foarte aproape de ciclul Soarelui de 24 de zile şi soarta sa pare să fie similară – o pitică albă de o zi!
Salt către nord şi sud pentru Gamma Hydri, forma ”Y” de pe hartă. Gamma este o stea gigantă roșie, luminoasă, de clasă M, a cărui miez a renunțat la fuziunea cu hidrogen și se apropie de încheierea ciclului său de viață. În timp ce nu este teribil de mare – nici măcar dimensiunea orbitei lui Mercur, comparând-o cu Soarele, Gamma contribuie serios cu luminozitate, strălucind de 650 de ori mai tare decât Soarele nostru. Acest fenomen este cauzat de aprinderea heliului pentru a fuziona carbon și oxigen.
Înainte să purcedem mai departe, să întoarcem din nou capul spre nord, cu un prim stop pentru a remarca o stea dublă vizuală Pi 1 Hydri – o pereche non interacțională de gigante de magnitudine 6. Priviți cu atenție pentru că Pi 1 este roșie iar Pi 2 este portocalie! Acum un salt spre est către simbolul ”n2” de pe hartă. Ce este special la Eta 2? Întâi că Eta Hydris este o stea dublă, o binară reală constând dintr-o pitică alb-albastră numită Eta 1 și o gigantă portocalie, Eta 2. Dar nici asta nu este ceva special. Special este faptul că aici avem o planetă gigant care orbitează Eta2. Se află la aproximativ 217 ani lumină de Terra și are un nume deloc romantic – HD11977b. Desigur, este cam de 6 ori și jumătate mai mare decât Jupiter, fapt care o transpune în seria mărimilor unor stele moarte. Dar, totuși … este o PLANETĂ!
Acum sunteți gata pentru o provocare cu telescopul? Hydra nu este foarte cunoscută că ar deține obiecte strălucitoare, așa încât prima noastră țintă este IC 1717 (RA 01h 32m 30.0s Dec -67 32′ 12.0″). Ce este? Ei bine, nimic! Singurul lucru pe care îl cunoaștem cu siguranță este că ceva s-a aflat aici atunci când Dreyer a catalogat această poziţie, pentru că Dreyer nu a făcut greşeli în munca sa. Poate că a fost o cometă … Poate că a fost o variabilă … Nu o să vă doară dacă … aruncaţi o privire.
Doar în cazul în care deţineţi un telescop mic, poate aţi dori să încercaţi NGC 1466 (RA 03:44.5 Dec -71:41). Acest cluster globular de magnitudine 11,5 nu aparţine galaxiei Calea Lactee, ci aparține Marelui Nor Magellanic. Chiar şi de la acea depărtare mare, ştiinţa a reuşit să surprindă că are 44 stele variabile de tip Lyra RR şi că este aproape la fel de vechi ca şi haloul galaxiei căreia îi aparţine.
Pentru telescoape mari, încercaţi NGC 1511 (RA 3:59.5 Dec -67:38). Acest obiect este de fapt un set triplu de galaxii a căror coordonate sunt atât de apropiate una de cealaltă încât aproape apar ca o singură unitate. Galaxii în interacţiune? Puteţi să pariaţi că da! Această coliziune galactică este un proces care durează deja de un miliard de ani şi rezultatul probabil va fi o galaxie eliptică gigantă, o supergalaxie! Există şanse ca NGC 1511 să fi absorbit deja cel puţin o galaxie, în trecut.
Sursa: UniverseToday; Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
