PATRU DESCOPERIRI ALE GRECILOR ANTICI CARE ÎNCĂ ÎI DERUTEAZĂ PE EXPERȚI
Istoriile lui Herodotus (484 î.Hr – 425 î.Hr) ne oferă o fereastră remarcabilă spre lume, așa cum era cunoscută de către astronomia grecească de la mijlocul secolului al cincilea înainte de Hristos. Totuși, aproape la fel de interesant ca ceea ce știau, este ceea ce ei nu știau. Aceasta stabilește baza pentru progresele remarcabile ale înțelegerii lor în următoarele câteva secole – bazându-se pur și simplu pe ceea ce puteau observa cu ochii proprii.
Herodotus a susținut că Africa era înconjurată aproape în întregime de mare. De unde a știut el asta? El spune povestea marinarilor fenicieni care au fost trimiși de regele Neco al II-lea al Egiptului (aprox. 600 î.Hr) să navigheze în jurul Africii continentale, în direcția acelor ceasornicului, pornind din Marea Roșie. Această istorisire, dacă este adevărată, relatează cea mai veche circumnavigație a Africii, dar conține și elemente interesante de cunoaștere astronomică ale lumii antice.
Această expediție a durat câțiva ani. După ce au dat turul vârfului sudic al Africii și au urmat un curs spre vest, navigatorii au observat Soarele ca fiind pe partea dreaptă, deasupra orizontului nordic. Această observație pur și simplu nu avea sens la acel moment, pentru că nu se știa că Pământul are o formă sferică și că există o emisferă sudică a Terrei.
1. PLANETELE ORBITEAZĂ SOARELE
Câteva secole mai târziu exista un progres relevant al cunoașterii. Aristarchus din Samos (310 î.Hr – 230 î.Hr) argumenta că Soarele era ”focul central” al cosmosului și a plasat toatele planetele cunoscute în ordinea lor corectă după distanță, în jurul Soarelui. Aceasta este cea mai timpurie teorie heliocentrică a sistemului solar, pe care o cunoaștem în prezent.
Din păcate, textul original al argumentației sale s-a pierdut în istorie, așa încât nu știm cu siguranță cum a conceput-o. Aristarchus știa că Soarele era mult mai mare decât Terra și Luna și este posibil să fi conchis că, din această cauză, ar avea o poziție centrală În Sistemul Solar. Cu toate acestea, este o constatare uluitoare, ținând cont că ea nu a fost redescoperită decât în secolul al XVI-lea de către Nicolaus Copernic, care l-a studiat pe Aristarh în timpul conceperii operei proprii.
2. DIMENSIUNEA LUNII
Una din cărțile lui Aristarh care au supraviețuit este cea dedicată dimensiunilor și distanțelor Soarelui și Lunii. În acest tratat remarcabil, Aristarh produce primele tentative cunoscute de calculare a dimensiunilor relative și a distanțelor către Soare și Lună.
Se observase cu mult timp înainte că Soarele și Luna păreau să aibă aceeași dimensiune aparentă pe cer, și că Soarele era mult mai îndepărtat decât Luna. Anticii au înțeles aceste aspecte observând eclipsele solare, produse de trecerea Lunii prin fața Soarelui la o anumită distanță față de Terra.
De asemenea, în momentul în care Luna se află la primul sau al treilea pătrar, Aristarh a explicat că Soarele – Terra și Luna vor forma un triunghi dreptunghiulare.
Deoarece Pitagora determinase legătura între lungimile laturilor triunghiului cu câteva secole înainte, Aristarh a folosit triunghiul pentru a estima că distanță până la Soare este între 18 și 20 ori mai mare decât distanța față de Lună. De asemenea, el a estimat că mărimea Lunii era de o treime din cea a Pământului, bazându-se pe sincronizarea atentă a eclipselor lunare.
Deși distanța estimată față de Soare de către Aristarh era prea mică (raportul real este de 390), din cauza lipsei de precizie telescopică disponibilă la momentul respectiv, valoarea raportului dintre dimensiunea Pământului și Lună este surprinzător de precisă (Luna are un diametru de 0,27 ori din cel al Terrei).
Astăzi cunoaștem cu exactitate dimensiunea și distanța până la Lună printr-o varietate de mijloace, însclusiv telescoape de precizie, observații radar și reflectoare laser lăsate la suprafață de astronauții Apollo.
3. CIRCUMFERINȚA PĂMÂNTULUI
Eratosthenes (276 î.Hr – 195 î.Hr) a fost bibliotecar șef la Marea Bibliotecă din Alexandria și un experimentalist înfocat. Printre numeroasele sale realizări menționăm cel mai timpuriu calcul cunoscut al circumferinței Terrei. Pitagora este în general considerat printre primii susținători ai unui Pământ sferic deși aparent nu la dimensiunea sa. Faimoasa și simpla metodă a lui Eratostene s-a bazat pe măsurarea diferitelor lungimi ale umbrelor proiectate stâlpi fixați în pământ în poziție verticală, la amiază zilei solstițiului de vară, la latitudini diferite.
Soarele este suficient de departe încât, oriunde ajung razele sale pe Pământ, acestea sunt în mod efectiv paralele, așa cum arătase anterior Aristotel. Deci, diferența dintre umbre a arătat cât de curbată este suprafața Pământului. Eratostene a utilizat datele pentru a estima că circumferința terestră este de aproximativ 40.000 km. Acest număr dat se află într-o marjă de numai un procent față de valoarea reală, stabilită științific de geodezia modernă.
Mai târziu, un alt om de știință, numit Posidonius (135 î.Hr – 51 î.Hr) a utilzat o metodă ușor diferită și a ajuns la aproape exact aceeași valoare. Posidoniu a trăit o mare parte din viață pe Insula Rodos. Acolo a observat că steaua strălucitoare Canopus s-ar situa foarte aproape de orizont. Totuși, când se afla în Alexandria, în Egipt, a observat că steaua Canopus urca la aproximativ 7,5 grade deasupra orizontului. Având în vedere că 7,5 grade reprezintă 1/48 dintr-un cerc, el a înmulțit distanța de la Rodos la Alexandria cu 48 și a ajuns la o valoare de asemenea apropiată de 40.000 km.
4. PRIMUL CALCULATOR ASTRONOMIC
Cel mai vechi calculator mecanic din lume, care a supraviețuit timpului este Mecanismul Antikythera. Aparatul uimitor a fost descoperit în situl unui naufragiu vechi lângă insula greacă Antikythera, în 1900.
Dispozitivul este acum fragmentat de trecerea timpului, dar atunci când era intact, ar fi apărut ca o cutie care adăpostea zeci de roți dințate din bronz prelucrate fin. Când este rotit manual printr-un un mâner, mecanismul din interior activează cadranele din exterior afișând fazele Lunii, calendarul eclipselor lunare și pozițiile celor cinci planete cunoscute atunci (Mercur, Venus, Marte, Jupiter și Saturn) la perioade diferite ale anului. Acest mecanism a explicat chiar și mișcarea lor retrogradă – o schimbare iluzorie în mișcarea planetelor prin cer.
Nu știm cine a construit acest computer antic, dar acesta este datat cândva între secolele III și I î.Hr., și poate chiar a fost opera lui Arhimede. Tehnologia sofisticată de îmbinare și calcul al Mecanismului Antikythera nu a mai fost revăzută timp de o mie de ani.
Din păcate, marea majoritate a acestor lucrări s-au pierdut în istorie și trezirea noastră științifică a fost întârziată mai mult de o mie de ani. Ca instrument de introducere a măsurătorilor științifice, tehnicile lui Eratostene sunt relativ ușor de efectuat și nu necesită echipamente speciale, permițându-le celor care sunt la debutul interesului lor pentru știință să înțeleagă făcând, experimentând și, în cele din urmă, urmând pașii unora dintre primii oameni de știință.
Nu putem decât să speculăm unde s-ar fi putut afla civilizația noastră acum, dacă această știință străveche ar fi continuat să se dezvolte natural, fără opreliști.
Sursa: Ancient-origins.net; Articol publicat inițial în jurnalul ”The Conversation”; Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Imaginea de sus: Astronomia greacă antică i-a derutat pe experți timp de secole – de unde știau ce știau cu atât de mult timp în urmă? Aceste patru descoperiri ilustrează acest lucru. În imagine: vedere asupra Pământului, a Lunii și a Soarelui din elementele spațiale (imagine originală de la NASA). Sursa: stoc vovan / Adobe;
Imagine 2: O reproducere din secolul al X-lea a diagramei prin care Aristarh prezintă geometria utilizată în calculele sale, demonstrând avansurile științifice realizate de astronomia greacă a antichității. Domeniu public.
Imagine 3: Mecanismul Antikythera (Weekend Wayfarers/CC BY 2.0)
