Acum 500 de ani oamenii își închipuiau că trăiesc pe o planetă statică în centrul Universului, un univers mic necesar doar pentru potențarea valorilor de cunoaștere și devenire umană către perfecțiune, în sens adamic, religios sau filozofic. Era inutilă și nefastă imaginarea sau căutarea altor lumi în care viața să fie prezentă. Astăzi Vaticanul nu se mai opune prospecțiunilor în Univers în căutarea altor planete locuite, afirmând că Dumnezeu a creat Universul și este decizia Lui dacă viața există și în alte locuri. Este foarte posibil și probabil să existe viață în Univers, nu doar în perspectiva insulară a unor oaze dinamice, ci sub forma unui număr de catralioane de planete ce suportă viața. Universul este, în fond, foarte mare – cam o sută de miliarde de galaxii, fiecare cam cu 100-200 de miliarde de stele. Iar viața, în acest uriaș atelier de creație care este Universul, pare să fie conceptul fundamental, pare să fie țelul. Este posibil, de asemenea, să existe supra-structuri ale conștiinței, faze de evoluție superioare vieții în categorie tridimensională și materială. Am învățat în timp că toate ființele vii sunt praf de stele, că avem în compoziția noastră multă apă și mult gol, apoi ni s-a spus că numai în galaxia noastră ar putea exista cam 2 miliarde de planete locuibile, ce apar într-un calcul statistic și – în sfârșit – pare logic ca aiurea în Univers, viața să se poată stabili și pe alte baze chimice decât carbonul. Ar putea fi siliciul? Ar putea fi altceva. Nu știu exact ce căutăm noi (adică nu în sensul de a fi, ci acela de a ne afla în treabă!), atunci când căutăm viață în Univers. De ce nu primim beam-uri? E simplu, într-o altă lume, balena ar putea fi specia dominantă și e posibil să nu se fi gândit la inventarea roții. Să ne întoarcem la asteroizi și la cataclismele de epocă. Sfârșitul lumii este o temă și un laitmotiv, de când a apărut omul pe Pământ. Dar dacă ideea de sfârșitul lumii este cumva închegată în genele sale, în așteptarea unei faze superioare de evoluție, spre altceva? Dacă Homo Sapiensx2, așa cum îl cunoaștem este produsul ultimate al unui cataclism survenit în urma unui impact major cu un asteroid? Oracolul Shambalei ne spune că un cataclism de acest gen va avea loc la sfârșitul anului 2012. Iar știința ne spune că în istoria Terrei au existat 4 sau 5 asemenea evenimente globale catastrofale care au pus sub semnul întrebării viața pe planeta noastră și care, se pare, au fost de fapt motorul evoluției prin supraviețuire. ”Ce nu te ucide, te face mai puternic, nu-i așa?”. Se pare că nu e doar un motto de scofală, sau o replică strecurată prin toate filmele de acțiune de la Hollywood, este chiar principiul fundamental al evoluției vieții prin supraviețuire. Până nu demult, configurațiile externe luate în calcul pentru identificarea unor planete extrasolare locuibile erau situarea acelei planete în zona de aur (Goldilocks), respectiv raportul distanței dintre Soare și Terra, compoziția și mărimea similară a planetei telurice, existenaț unui satelit natural asemănător Lunii cu blocajul mareic asemănător configurației terestre. Acum intervine, prin studiul de mai jos un nou factor important de luat în seamă și anume existența în acel sistem planetar a unei centuri de asteroizi și a unei planete de mărimea lui Jupiter în apropiere. Asteroizii par să aibă un rol central în răspândirea vieții, fiind potențial periculoși într-un număr foarte mare.
Desigur, asteroizii sunt capabili de a anihila planete, acoperind suprafața unei lumi cu foc și rocă topită. Dar asteroizii ar putea de asemenea ajuta la răspândirea pe o planetă a acelor ingrediente necesare stabilirii condițiilor pentru viață și încurajând viața să evolueze prin strategii tot mai complexe de supraviețuire.
Ca în tot și în toate, este vorba despre echilibru. Prea mulți asteroizi înseamnă un inexorabil tir cosmic, o ploaie mortală cu foc venind de sus. Prea puțini asteroizi înseamnă de asemenea că viața complexă ar putea nu să aibă materialul necesar pentru a debuta și nu va avea destule oportunități pentru a evolua către forme tot mai complexe.
Această concluzie îi aparține Rebecăi Martin, bursieră Sagan de la Universitatea Colorado din Boulder și lui Mario Livio de la Institutul de Știința Telescopului Spațial din Baltimore. Cercetătorii au creat o serie de modele teoreticec bazate pe observații asupra discurilor de materiale din jurul altor stele, precum și asupra planetelor de mărimea lui Jupiter descoperite până în prezent.
Ei au găsit că numai o mică parte a sistemelor planetare de aiurea au planete gigante situate în locația corectă, pentru a ajuta la crearea unei centuri de asteroizi cu dimensiunea necesară (asemănătoare cu centura de asteroizi dintre Marte și Jupiter în sistemul nostru solar). De fapt, se pare că un sistem solar ar putea fi rar și special, atunci când se pune problema unor centuri de asteroizi perfect dimensionate.
”Studiul nostru arată că doar foarte puține sisteme planetare observate până în prezent par să aibă planete gigant în locația corectă pentru a produce o centură de asteroizi cu o dimensiune corespunzătoare, oferind potențial pentru viața în apropiere, pe o planetă telurică”, a precizat Martin, autor principal al studiului. ”Studiul nostru sugerează că sistemul nostru solar ar putea fi cu adevărat special”
Există trei modele de formare potențială a centurii de asteroizi în alte sisteme solare:
1. O planetă de mărimea planeti Jupiter migrează în interior, perturbând centura de asteroizi chiar înainte de a se putea forma cu adevărat. Toți asteroizii potențiali sunt consumați sau aruncați în adâncimea spațiului cosmic. O lume potențială asemănătoare Terrei este privată de elementele chimice și evenimentele catastrofice necesare pentru evoluția formelor de viață complexe. Această variantă nu este convenabilă deloc!
2. Nu se formează nici o lume de mărimea planetei Jupiter, permițând sistemului solar crearea unei centuri de asteroizi super-masive. Materialul provenind de la această enormă centură de asteroizi ar pedepsi atât de crunt planete telurice asemănătoare Terrei, incât viața nu ar avea nici o șansă să evolueze și să persiste. E clar că nu e de bine nici această variantă.
3. O planetă de mărimea lui Jupiter se formează în sistemul solar exterior, deplansându-se apoi doar foarte puțin către interior, prevenind formarea unei centuri foarte mari de asteroizi. Există aici destui asteroizi care să ofere unei planete terestre elementele chimice necesare și o încurajare evoluționistă, dar nu sunt destul de mulți pentru a bloca sau stagna progresul. Acesta este cazul nostru, al planetei Terra!
Pentru a ajunge la această concluzie, Martin și Livio au creat modele ale discurilor proto-planetare din jurul unor stele variate, și apoi au urmărit ce se poate întâmpla cu diverse planete de mărimea lui Jupiter. Au comparat apoi modelele lor cu 90 de discuri protoplanetare care au fost descoperite până în prezent de Telescopul Spațial Spitzer al NASA și au ajuns la 520 de planete gigant care orbitează stelele mamă.
Până în prezent, numai 4% din sistemele pe care le-au observat reflectă combinația corectă a unei centuri compacte de asteroizi cu o planetă apropiată de mărimea lui Jupiter. Aceste rezultate oferă cercetătorilor o configurație specifică a centurii de asteroizi și aranjamentului planetar pe care să-l recunoască atunci când sunt în căutarea unor lumi care ar putea conține viață complexă.
Sursa originală: NASA News Release; Sursa articolului: UniverseToday
Traducere, introducere și adaptare: Ciprian Crișan
Image credit: NASA/ESA/A. Feild, STScI
