Pe 12 august 1883, astronomul mexican José Bonilla derula un studiu asupra Soarelui la observatorul astronomic Zacatecas, care fusese deschis de curând. Suprafața Soarelui era însă obturată de numeroase obiecte ce călătoreau foarte rapid de-a lungul discului său. În cursul primei zile, dar și a celei următoare, Bonilla a expus câteva plăci fotografice umede, pentru a captura imagini cu cele 447 de obiecte care puteau fi observate. Aceste imagini nu au fost date publicității, însă, până pe 1 ianuarie 1886, când au fost publicate în magazinul Astronomia.
De atunci și până în prezent, ufologii au răspândit aceste fotografii, ca fiind prima evidență a OZN-urilor. Editorul șef al magazinului Astronomia a clasificat aceste observații ca fiind animale păsări migratoare, dar un nou studiu propune o altă sursă pentru observații, respectiv acele obiecte ar fi putut fi fragmentele unei comete care era cât pe ce să ne lovească.
Unica ”probă” adusă de autorii conduși de Hector Manterola de la Universitatea Națională Autonomă din Mexic, utilizată pentru a sugera ideea unei comete în proces de destrămare, a fost descrierea obiectelor ca acționând foarte ciudat în natură și lăsând în urmă dâre întunecate.
Dacă această prezumție este corectă, autorii consideră că acest obiect s-a aflat foarte aproape de noi. De vreme ce astronomii și observatorii din orașul Mexico sau Puebla nu au raportat aceste obiecte, acest fapt înseamnă că ele nu au traversat discul solar din aceste locații, datorită paralaxei. Într-o asemenea ipoteză, distanța maximă a obiectului pe cer ar fi fost aproximativ 80.000 km, respectiv 1/5 din distanța până la Lună.
Echipa sugerează, însă, că fragmentele s-ar fi putut afla chiar mai aproape. În momentul în care cometele intră în sistemul solar interior, ele au o velocitate semnificativă de câteva mii de kilometri pe secundă. Într-un asemenea caz, pentru a traversa discul Soarelui în timpul raportat de Bonilla (o treime de secundă), obiectul ar fi trebuit să fie, cel mult la o distanță de 8.000 de km.
La asemenea distanțe, dimensiunea tuturor fragmentelor ar fi trebuit să fie în genul dimensiunilor alteor fragmente cometare, cum ar fi as 73P/Schwassmann-Wachmann 3, care a eliberat câteva fragmente în 2006. Luând în calcul numărul fragmentelor, dimensiunile estimate și densitatea medie a unei comete, autorii estimează că masa s-ar fi aflat undeva între 2 x 1012 și 8 x 1015 kg. Chiar dacă aceasta este o gamă foarte largă (trei ordine de magnitudini), datele se încadrează aproximativ în parantezele cometelor cunoscute, făcând plauzibilă această asociere ipotetică.
Limita superioară a masei estimate este apropiată de cea a lunii lui Marte, Deimos, care în general este considerată a fi similară ca masă cu progenitorul impactului care a ucis dinozaurii de pe Terra.
Una dintre ciudățenii este aceea că o dispersare cometară la o distanță atât de mică de noi ar fi trebuit să se traducă într-o furtună meteorică. Aceste evenimente s-au încadrat chiar înainte de dușul meteoric anual al Perseidelor, însă rapoartele acelui an nu prezintă perseidele din 1883 ca fiind excepționale sau având radianța în altă parte decât ar fi fost de așteptat. Cel puțin unul dintre rapoarte notează că 157 din cei 186 meteori observați pe 11 au fost cu siguranță perseide și că dușul din 1883 nu poate fi considerat ca unul substanțial. Pe de altă parte, dușul meteoric al Leonidelor, cu vârful în noiembrie, a fost excepțional în acel an, generând un număr de aproximativ 1000 de meteori pe oră, dar nici de această dată, rapoartele nu au indicat o origine neobișnuită.
În concluzie, caracterizarea observațiilor lui Bonilla poate fi plauzibilă dar în general neconvingătoare. Dacă, însă a fost vorba de o cometă fragmentată, am avut noroc că aceasta nu s-a aflat mai aproape.
Sursa: UniverseToday
Crișan Petru Ciprian
