Constelația Vela este localizată la sud de planul ecliptic și a făcut cândva parte dintr-o constelație mult mai mare – Argo Navis, acum divizată în trei părți. Este acum abreviată și Vela înseamnă „velele”. Vela se întinde pe 500 de grade pătrate ale cerului, fiind a 32-a constelație ca mărime. Are 5 stele principale în asterismul său și 50 de stele cu denumiri Bayer/Flamsteed. Vela are graniță cu constelațiile Antlia, Pyxis, Puppis, Carina și Centaurus. Este vizibilă tuturor observatorilor situați între latitudinile +30 și -90 de grade și cel mai bine poate fi văzută la culminația sa în timpul lunii martie.
Există trei dușuri anuale meteorice asociate cu Vela. Primul este al Gamma Velidelor, care survine către noaptea de 6/7 ianuarie în fiecare an. La maximul său, acest curent produce o medie de 8 meteori pe oră. Al doilea este Delta Velidele, care survine către 15 februarie în fiecare an. Acesta este un curent slab cu radiantul aproape de Delta și privitorii se pot aștepta doar la un meteor pe oră, în medie. Ultimul este al Puppid Velidelor, care își începe activitatea spre 1 decembrie și durează cel mult către 15 decembrie. 6 decembrie este data așteptată cu maximum de meteori – cam 10 în medie.
Dacă Vela nu are o mitologie reală asociată, de vreme ce nu era vizibilă grecilor antici și romanilor, are totuși ceva povești interesante și o istorie fascinantă, Argo Navis, sau Argo a fost o constelație sudică mare reprezentând corabia Argo, utilizată de Iason și argonauți în mitologia greacă. Argo a fost construită de către constructorul de nave Argus, iar echipajul se afla sub protecția specială a zeiței Hera. Cea mai bună sursă a mitului este Argonautica a lui Apollonius Rhodius. Diverse surse menționează că această corabie a fost construită sub îndrumarea zeiței Atena și în prora sa conținea o bucată de cherestea din podurea sacră a Dodonei, care putea vorbi și putea face profeții. După succesul expediției argonauților, nava Argo a fost consacrată zeului Poseidon în Istmul Corint. A fost apoi transpusă pe cer și transformată în constelația Argo Navis. Numele ”Vela” este latinul pentru ”velele” corăbiei.
Acum să navigăm la rândul nostru cu binoclurile prin Vela, începând cu cel mai mare obiect al său, rămășița Supernovei Vela. Situată la 800 de ani distanță de Terra și formată acum 11.000 – 12.300 de ani, această cortină a mediului interstelar este rezultatul unei explozii gigantice a unei stele într-o supernova – o explozie atât de mare încât acoperă 8 grade de cer! Când vine vorba de această zonă, cu aspect sferic, unda de șoc în expansiune este cel mai bine vizibilă în raze-X dar nu vă opriți din scanat împrejur. Ocupând o distanță de 100 de ani lumină în spațiu, veți afla urme de nebulozitate, structură filamentară și formațiuni gigantice de șoc, în lumina vizibilă.
Priviți prin binocluri către marginea nordică pentru clusterul deschis Trumpler 10 (RA 08: 47 42 Dec -42: 27 00). Această frumusețe stelară, larg împrăștiată a fost descoperită de către Nicholas Lacaille în 1751, pe când cataloga cerul emisferei sudice. Cu o vechime de 47 de milioane de ani și la o distanță de 1100 de ani lumină, această regiune a fost studiată pentru fântânile galactice și conexiunea lor cu nori de velocitate intermediară precum și pentru stelele neutrinice izolate, în răcire, precum și stelele rătăcitoare albastre din clusterele stelare.
Puțin mai departe de rămășița supernovei Vela, în centrul marginii estice este clusterul stelar NGC 2659 (RA 8 : 42.6 Dec -44 : 57), care este o compresie de magnitudine 8, de stele bine rezolvabile într-un telescop mic. Membrele strălucitoare ale NGC 2659 sunt stele neevoluate de tip B și A0, dar clusterul ar putea conține și o stea gigantă de tip A0.
Acum îndreptați atenția către Delta Velorum, simbolul „8” de pe hartă. Delta este a doua cea mai strălucitoare stea aici și cea mai strălucitoare stea de pe cer care nu are un nume propriu. Situată la 80 de ani lumină de sistemul nostru solar, Delta are un sistem propriu. Un sistem stelar multiplu! Această pitică de clasă A1 este un sistem triplu, cel puțin, și ar putea fi chiar mai mare. Atât steaua A cât și B pot fi ușor separate în telescop – iar primara A este de asemenea o stea binară spectroscopică. La un minut de arc depărtare – alte două stele – o pereche de pitice roșii disparate și estompate.
Luați din nou binoclurile și săltați către nord, pentru un uriaș cluster stelar galactic IC 1391 (RA 8 : 40.2 Dec -53 : 04). Numit și ”Clusterul Omicron Velorum”, această bijuterie de magnitudine 2,5 a fost pentru prima oară descrisă de către Al Sufi, către anul 964, în timp ce Louis de Lacaille a descoperit-o independent pe 11 februarie 1752. Conținând în jur de 30 de stele care sunt ușor rezolvabile în telescop, acest obiect se află de asemenea în catalogul Caldwell și este o țintă pe lista Clubului Astronomic a observatorilor cerului sudic cu binoclul.
Păstrând puterea mică și un câmp larg de vedere – micile binocluri și telescoapele de câmp bogat vă vor ajuta să fixați clusterul deschis din apropiere – NGC 2669 (RA 8 : 44.9 Dec -52 : 58). La o magnitudine de 6 această zonă va apărea ca o mică compresie a câmpului stelar care nu este atât de interesant ca și vecinul său dar se află pe toate listele de căutare ale cerului sudic.
Păstrați binoclurile la îndemână pentru a despărți steaua dublă Gamma 1 și Gamma 2. Cea mai vagă stea a perechii – Gamma 1 – este numită Suhail. Este specială? Da! Pentru că are un tipar foarte neobișnuit în semnătura sa spectrală, Suhail este de asemenea cunoscută ca ”Perla Spectrală a Cerurilor Sudice”, pentru că ea conține linii de emisii luminoase în loc de linii întunecate de absorbție. Luați acum un telescop! Gamma 2 este de fapt o stea binară spectroscopică, compusă dintr-o supergigantă albastră și cea mai grea, mai masivă stea Wolf-Rayet cunoscută până în prezent. Companionul binar este o sub-gigantă albastră de tip B care poate fi ușor separată cu binoclurile de binara Wolf-Rayet.
Să fixăm spre sud pentru clusterul stelar NGC 2547 (RA 8 : 10.7 Dec -49 : 16). Această comoară stelară întinsă pe o suprafață de 20 de minute de arc și a fost descoperită de Abbe Lacaille în 1751. Cunoscut de asemenea ca Dunlop 410, Melotte 84 și Collinder 177, această zonă a fost ținta Telescopului Spațial Spitzer, pentru câteva chestii interesante, cum ar fi discurile de praf ale piticelor M candidate. Conform cercetării realizate de către Jan Forbrich: ”Cu numai șase exemple cunoscute, discurile prăfoase ale piticelor M sunt rare, în ciuda faptului că piticele M constituie majoritatea stelelor în galaxie. …”
Acum să luăm în vizor clusterul galactic NGC 2670 (RA 8 : 45.5 Dec -48 : 47). Cu o magnitudine aproape de 8, această configurație de stele ce are forma unui OZN este o țintă serioasă pe listele sudului. A fost intens studiată pentru pierderea de masă a stelelor sale în stadiul de gigante roșii.
Acum uitați-vă spre nord-est pentru clusterul stelar NGC 2910 (RA 9 : 30.4 Dec -52 : 54). Această frumusețe de magnitudine 7 este de asemenea o țintă pe multe liste de observații, în special pentru cerul de adâncime. A fost descoperit de către John Herschel pe 10 aprilie 1834 iar obiectul de studiu a fost declanșarea formării stelare.
Să luăm telescopul pentru a studia clusterul globular NGC 3201 (RA 10 : 17.6 Dec -46 : 25). Descoperit de către James Dunlop pe 28 mai 1826, acest globular de magnitudine 7 este ușor pentru telescoapele de orice mărime, iar telescoapele mari vor reuși să rezolve inclusiv structura sa. Este un cluster globular de latitudine galactică joasă, populația stelară nu este foarte numeroasă – și a fost rezolvat integral de către Telescopul Spațial Hubble.
Păstrați telescopul pe măsură ce sărim spre nord pentru galaxia NGC 3256 (RA 10 : 27.8 Dec -43 : 54). La o magnitudine de 11 și ocupând cam 3 minute de arc – această ciudată galaxie este impresionantă. NGC 3256 aparține complexului super-cluster galactic Hydra-Centaurus – însă ce vedeți aici este restul unei coliziuni galactice care a survenit cu multă vreme în urmă. În telescoapele din curtea casei vedem două regiuni cu nuclee distincte, dar telescopul Hubble a reușit să rezolve filamentele de praf întunecat, neobișnuitele cozi strânse de stele – rezultatul unei uriașe interacțiuni galactice care încă se desfășoară.
Merită un drum și până la granița cu Antlia! Ținta noastră este NGC 2132 (RA 10 : 07.0 Dec -40 : 26), cunoscută sub numele de ”Nebuloasa Inel Sudic”. La o magnitudine de 8, puteți vedea semnătura nebuloasei planetare cu binoclurile, dar detalii veți surprinde numai cu telescopul. Doar puțin mai mare ca Jupiter în mărimea aparentă a ocularului, Inelul Sudic rezidă cam la 2000 de ani lumină de Soare și conține două stele centrale – una de magnitudine 10 și cealaltă de 16. Da, o nebuloasă planetară formată dintr-o stea binară. Dar care este responsabilă pentru învelișul de nebuloasă pe care-l vedem? Cea mai vagă, pitica albă. Este mai mică decât Soarele nostru, dar extrem de fierbinte – iar fluviul său de radiație ultravioletă aprinde regiunea în luciul fantomatic pe care îl putem vedea.
Sursa: UniverseToday; Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
