Constelația Monoceros a fost original cartografiată într-o lucrare realizată de către Petrus Plancius devreme în anii 1600 pentru referințele sale biblice, dar prima mențiune istorică apare în harta stelară a lui Jakob Bartsch creată în 1624, unde a fost prezentată sub numele de Unicorn. Există și o altă posibilitate, conform studiului realizat de către Heinrich Wilhelm Olbers și Ludwig Ideler asupra unor hărți vechi astrologice, ca Monoceros să fi fost numit ”Al doilea Cal”, în timp ce istoricul Joseph Justus Scaliger face de asemenea mențiuni asupra acestea (la mijlocul secolului al XVI-lea) amintind de înregistrări astrologice persane. În ceea ce privește originile sale, constelația Monoceros a fost adoptată în 1930, ca una dintre cele 88 de constelații moderne și așa a rămas până în prezent. Este o constelație relativ vagă care constă din 4 stele principale în asterismul său primar și 32 de stele cu denumiri Bayer/Flamsteed în teritoriul său. Monoceros acoperă cam 482 de grade pătrate de cer și are graniță cu constelațiile Canis Minor, Gemini, Hydra, Lepus, Orion și Puppis. Este vizibilă tuturor observatorilor situați între latitudinile de +75 grade și -85 de grade și cel mai bine poate fi urmărită la culminația sa în timpul lunii februarie.
Avem și un curent meteoric anual asociat cu Monoceros al cărui vârf survine în fiecare an către 10 decembrie – Monoceridele. Radiantul acestui duș meteoric se află aproape de granița cu Gemini iar media pe oră a căderii meteorilor este de maximum 12. Cel mai bine poate fi văzut către luna nouă, pentru ca interferența să fie mică, iar activitatea cea mai mare este când constelația atinge zenitul.
Pentru că Monoceros este relativ o constelație nouă, nu există nici o mitologie asociată cu ea – dar Unicornul în sine are o lungă istorie de mister. Veți afla această creatură menționată în mitologiile tuturor popoarelor! Unicornul este menționat în Biblie, în cunoștințele chinezești, în operele artistice etiopiene, în arta religioasă și povestirile medievale. Este reprezentat ca un cal cu un corn în frunte, considerat a exista undeva la marginile Pământului cunoscut … și acum, știm că există și la marginile sferei cerești, la mijloc între planul ecliptic sudic și cel nordic.
Să începem cu binoclurile turul acestei constelații, pornind cu steaua sa primară Alpha Monocerotis – simbolul ”a” de pe hartă. Situată cam la 144 de ani lumină de Terra, nu este cea mai strălucitoare stea a constelației și nici nu este specială, în mod particular. Alpha este doar o altă stea gigantă galben-portocalie care fuzionează heliu, nu foarte diferită de a noastră. Fiind cam de 11 ori mai mare ca soarele nostru și răspândind cam de 60 de ori mai multă lumină, rezervorul cu hidrogen al lui Alpha s-a golit cam acum 250 de milioane de ani. Acum stă și așteaptă tăcută să își epuizeze învelișul de heliu … gata să își petreacă restul vieții ca și stea pitică albă de mare densitate.
Acum să privim către beta Monocerotis – simbolul ”B” de pe hartă. Dacă vă pare că este puțin mai strălucitoare, aveți dreptate. Asta pentru că pentru că beta primește cumva ajutorul altor două stele! Puneți la treabă telescopul către Beta și descoperiți ceea ce Sir William Herschel a numit ”una dintre cele mai frumoase priveliști ale cerului”. Acest fantastic sistem stelar triplu este situat la 690 de ani lumină depărtare de sistemul nostru solar. Numele acestor stele de la vest către est sunt A, B și C. În această circumstanță se crede că stelele B și C se orbitează una pe cealaltă iar A orbitează această pereche. Toate trei au o vârstă cam de 34 de milioane de ani și toate trei sunt stele pitice. Apropiate ca magnitudine, în acest trio de stele B3 alb albastre, fiecare dintre componente are o temperatură de 18.500 Kelvin și strălucește între 1.300 și 3200 de ori mai tare decât Soarele nostru, rotindu-se fiecare pe propria axă cam de 150 de ori mai repede. Un triplu titirez aici!
Pentru binocluri priviți puțin steaua dublă vizuală Delta Monocerotis – simbolul ”8” de pe hartă. Situată la 115 ani lumină depărtare de sistemul nostru solar, această pereche grozavă merită oprirea – doar pentru a vedea dacă puteți să le rezolvați cu ochiul liber. Nu uitați să încercați Epsilon Monocerotis, de asemenea, simbolul ”3” de pe hartă. Binoclurile mari și telescoapele mici vor reuși să rezolve această combinație de auriu și galben de stele binare, separate de numai 2 magnitudini. Veți găsi acest obiect pe multe liste de observații. La două grade nord-vest de Epsilon veți găsi T Monocerotis. Aceasta este o stea variabilă cepheidă cu o perioadă de 27 zile și o magnitudine oscilând între 6,4 și 8.0. Acesta este tipul de modificare pe care îl puteți ușor sesiza.
Prima noastră țintă pe cerul îndepărtat pentru binoclu și telescop va fi magnificul Messier 50 (RA 07:03.2 Dec -08:20). Acest splendid cluster stelar deschis are magnitudinea 6 și a fost înregistrat pe 5 aprilie 1772 de către Charles Messier în catalogul obiectelor sale de cer îndepărtat. Situat cam la 3.200 de ani lumină de Terra, este răspândit pe o distanță în spațiu de 20 de ani lumină și conține cam 200 de stele. În interiorul acestui nor vechi de 78 de milioane de ani se găsește cel puțin o stea gigantă roșie, situată chiar puțin la sud de centru. O puteți fixa?
Acum orientați telescoapele către la fel de luminoasa NGC 2301 (6:51.8 Dec +00:28). Acest șirag ușor rezolvabil de stele poate fi văzut și în binocluri, însă este necesar un telescop pentru a rezolva membrele individuale. Telescoapele mici vor vedea cam 30 de membre în timp ce aperturile mai mari vor sesiza prezența a peste 80 de componente ale acestui cluster galactic de stele. Situat cam la 2500 de ani lumină depărtare, luați aminte la culorile stelelor. Acest cluster deschis de vârstă potrivită a fost studia pentru stelele variabile cu termen scurt și stelele cu proprietăți chimice neobișnuite. Se află pe multe liste de observații.
Este timpul pentru saltul către NGC 2244 (RA 6:32.4 Dec +04:52). Nebuloasa Rosette este o țintă bună atât pentru binoclurile mari cât și pentru telescoape, la magnitudinea sa combinată de 5. Dar, amintiți-vă magnitudinea combinată nu este strălucirea reală. Această nebuloasă este destul de vagă așa încât este necesară o noapte întunecată … pentru observații. NGC 2244 este un cluster stelar implicat în reflecția unei nebuloase ce acoperă 55 de ani lumină și este numită ”Rosette”. Situat cam la 2500 de ani lumină depărtare, acest cluster încălzește gazul din interiorul nebuloasei la aproape 18.000 de grade Fahrenheit, cauzând emisia unei lumini într-un proces asemănător celui dintr-un tub fluorescent. O mare cantitate a acestei lumini este de tip hidrogen-alpha, care este dispersat din învelișul prăfos și a devenit polarizat. Dacă nu veți surprinde nuanțe de roșu în lumina vizibilă, o pereche de binocluri mari într-o noapte întunecată pot scoate la iveală o vagă nebulozitate asociată cu acest cluster deschis. Chiar dacă nu reușiți, tot este un cluster stelar încoronat de o bijuterie galbenă, 12 Monocerotis. În condiții bune de vizibilitate telescoapele mici pot ușor fixa micul petec de nebulozitate în jurul unei concentrări simetrice de stele bine rezolvate. Această regiune în particular poate fi urmărită cel mai bine în nopțile de iarnă.
Acum să observăm NGC 2264 (RA 6:41.1 Dec +09:53). Binoclurile mari și telescoapele mici vor reuși să distingă ușor această pană de stele. Acest obiect are un nume mai cunoscut, anume ”Clusterul Brad de Crăciun”, nume dat de către astronomul Carl Lampland de la Observatorul Lowell. Cu vârful orientat spre sud, acest grup triunghiular este considerat a fi la 2600 de ani lumină depărtare și este răspândit pe o distanță de 20 de ani lumină. Priviți cu atenție spre cea mai strălucitoare stea a sa – S Monocerotis nu este doar o variabilă dar are de asemenea un companion de magnitudine 8. Grupul în sine are probabil o vechime de 2 milioane de ani. Nebulozitatea este dincolo de posibilitatea de a ajunge a unui telescop mic, dar cea mai strălucitoare porțiune iluminată de stelele sale este casa Nebuloasei Cone (pâlnie). Telescoapele mai mari pot vedea o nebulozitate în formă de V în această zonă care completează marginea exterioară a pâlniei întunecate. Către nord este o regiune doar fotografică, a Nebuloasei Foxfur (blană de vulpe), parte a unui vast complex de nebuloase care se întinde de la Gemini la Orion.
La nord vest de acest complex sunt câteva regiuni ale unor nebuloase luminoase precum NGC 2247, NGC 2245, IC 446 și IC 2169. Din aceste regiuni, cea mai potrivită pentru telescoapele medii este NGC 2245 (RA 6:32.7 Dec +10:10), care este destul de mare, dar vagă și acompaniată de o stea de magnitudine 11. NGC 2247 este un petec circular de nebulozitate cu magnitudine stelară 8, și va avea aparența ceții.
IC446 este cu adevărat un zâmbet pentru telescoapelke mari, pentru că va apărea mai degrabă ca o mică cometă cu o nebulozitate alungită spre sud-est. IC2169 este cea mai dificilă dintre toate.
Acum pregătiți-vă pentru a captura NGC 2261 (RA 6:39.2 Dec +08:44). O veți găsi cam la 2 grade nord est de steaua 13 din Monoceros. Poate o cunoașteți mai bine sub denumirea de ”Nebuloasa Variabilă a lui Hubble”? Numită după Edwin Hubble, acest obiect de magnitudine 10 este o apariție foarte albastră în aperturile mari și o adevărată enigmă. Steaua motor, variabila R Monocerotis, nu prezintă un spectru stelar normal și ar putea fi un sistem proto-planetar. R este de obicei pierdută în suprafața luminoasă înaltă ca de cometă a structurii nebuloasei…
Sunt multe obiecte extraordinare în Monoceros care așteaptă să le descoperiți. Așa încât, căutați un atlas stelar foarte bun și porniți să vânați Unicornul!
Sursa: UniverseToday; Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
