Poveștile Cerului. Constelația Musca


Constelația Musca a fost original creată de către Petrus Plancius din observațiile astronomice ale navigatorilor olandezi Pieter Dirkszoon și Frederick de Houtman când au explorat emisfera sudică. Tiparul stelar al constelației a devenit cunoscut atunci când a apărut pe un glob celest în 1597 și a fost considerată o constelație numită Apis când a fost adăugată la catalogul lui Johann Bayer – Uranometria, în 1603,  însă a fost greșit interpretată ca o muscă în loc de albină! În 1752, Nicolas Louis de Lacaille a renumit-o Musca Australis, musca sudică – pentru a evita confuzia cu Apus. Astăzi numele rămas este cel de Musca și a supraviețuit anilor și confuziei, pentru a deveni una dintre cele 88 de constelații moderne recunoscute de către Uniunea Astronomică Internațională. Situată la sud de planul ecliptic și acoperind cam 138 de grade pătrate ale cerului, Musca ocupă locul al 77-lea în mărime. Are 6 stele principale în asterismul său și 13 stele cu denumiri Bayer/Flamsteed în teritoriul său. Musca are graniță cu constelațiile Apus, Carina, Centaurus, Chamaeleon, Circinus și Crux. Este vizibilă tuturor observatorilor situați între latitudinile +10 și -90 și cel mai bine poate fi observată la culminația sa în timpul lunii mai.

De vreme ce Musca este o constelație nouă, nu există nici o mitologie asociată cu ea – doar un pic de folclor. Când Petrus Plancius a desenat insecta pe globul său celest în 1598, din nu se știe ce motive el nu a atașat un nume acestei creaturi, deși Frederick de Houtman se referise la ea în olandeză sub numele ”musca”. În 1603, Johannes Bayer a adăugat-o de asemenea pe harta sa stelară – dar interpretată greșit ca o albină, numită Apis. Aparent a fost de asemenea cartografiată în altă lucrare, a lui Willem Janszoon Blaeu, care era olandez și cunoscând limba, a etichetat constelația corect, ca și ”Musca”. În vremea când a ajuns pe mâinile lui Abbe Nicolas de Lacaille în 1752, a fost corectată încă odată în Musca Australis – varianta sudică pentru Musca Borealis. A fost în sfârșit scurtată în MUSCA și adoptată de către Uniunea Astronomică Internațională în 1930.

Să începem turul constelației Musca cu binoclurile, respectiv cu cea mai strălucitoare stea – Alpha Muscae – simbolul „a” de pe hartă. Această stea gigantă de clasă B este situată la 305 ani lumină de Terra și strălucește de 4500 de ori mai puternic decât Soarele nostru. Este fierbinte? Cu siguranță! Alpha Muscae rulează la o temperatură de 21.900 Kelvin – atât de fierbinte încât mare parte din lumina sa este emisă în bandă ultravioletă. Se rotește la ecuator cu o viteză de 114 km/s, realizând o rotație completă cam în 48 de ore. Și are o bătaie de inimă a unei variabile Beta Cepheide. Pulsează. Cam tot la 2,2 ore își schimbă astfel ușor magnitudinea.

Acum săltăm către Beta Muscae – simbolul ”B” de pe hartă. Beta este o stea binară de o magnitudine aproape egală. Această stea simpatică nu este prea ușor de rezolvat și va necesita un telescop cu mărire puternică și o noapte cu condiții ideale … Pentru o stea dublă mai ușoară, încercați Eta Muscae (13h 15.4 min RA -67 55 Dec). O veți găsi mare, strălucitoare, ușor … Cu o stea binară ca bonus, în câmpul vizual. Theta Muscae (13h 08.1 min RA -65 18 Dec) este de asemenea o binară care prezintă o interesantă culoare de contrast.

Atât pentru binocluri cât și pentru telescoape, încercați clusterul globular NGC 4833  (12h 59.6 min RA -70 53 Dec). La o magnitudine către 7, Caldwell 105 este bine comprimat și arată ceva rezoluție în instrumente puternice.  A fost prima oară descoperită de către Abbe Lacaille în călătoria sa din anii 1751 – 1752 în Africa de Sud, și catalogat în 1755 – apoi mai târziu observat și catalogat de James Dunlop și Sir John Herschel, ale cărui instrumente le-au putut rezolva în stele individuale. Situată cam la 21,200 de ani lumină de sistemul nostru solar, ar fi mult mai luminoasă în lipsa prafului din Galaxia Calea Lactee.

Țineți la îndemână binoclurile și telescoapele pentru NGC 4372 (12h 25.8 min RA -72° 40 Dec). Acest cluster globular puțin mai luminos ce pare construit după tiparul clasei XII a fost descoperit de către James Dunlop pe 30 aprilie, 1826. Este foarte slab metalicizat iar observațiile de la Telescopul Newton-XMM au arătat prezența unor binare foarte apropiate care ”sunt considerate a juca un rol important în stabilitatea clusterelor eliberând energia și întârziind inevitabilul colaps de miez al clusterelor globulare”.

Telescoapele mici se vor bucura de clusterul stelar deschis NGC 4815 (RA 12h 57m 59.0s Dec -64° 57′ 36.0″). Slăbiciunile în dimensiune sunt compensate prin bogăție. Spre deosebire de ”Cutia cu bijuterii”, acest mic cluster suferă puternic de pe urma absorbției interstelare.

Telescoapele mijlocii și mari se vor bucura de nebuloasa planetară NGC 5189 (13h 33.6 min RA -65° 59 Dec). Supranumită ”Nebuloasa Planetară Spirală”, această mică bijuterie a fost descoperită de către John Herschel în  1835. Situată la 3000 de ani lumină de Terra, NGC 5189 a fost studiată pentru structura sa cinematică și conține un neobișnuit inel de gaz, expansiv, pe care îl vedem către margini. Cât mai sunteți încă în Musca, priviți către extensia sudică a Sacului de Cărbuni – o nebuloasă întunecată. Situată cam la 600 de ani lumină depărtare, acest nor obscur a fost cunoscut oamenilor din emisfera sudică încă din timpuri preistorice și a fost istoric menționat sub numele de ”Norul Magellanic Negru”.

Sursa: UniverseToday

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s