Poveștile Cerului. Constelația Lepus sau Iepurele

Creată ca una dintre cele 48 de constelații originale de către Ptolemeu și poziționată doar puțin la sud față de ecuatorul ceresc, Lepus a rezistat timpului și a fost admisă în seria celor 88 de constelații moderne recunoscute de către Uniunea Astronomică Internațională.

Ocupând cam 290 de grade pătrate de cer, conține doar două stele strălucitoare și încă 9 stele în asterismul său major. În cadrul granițelor lui Lepus veți mai întâlni de asemenea 20 de stele cu denumiri Bayer/Flamsteed. Această constelație are graniță cu constelațiile Orion, Monoceros, Canis Major, Columba, Caelum și Eridanus. Lepus este vizibilă tuturor observatorilor situați între latitudinile +63 grade și -90 grade și cel mai bine poate fi urmărită la culminație, în timpul lunii ianuarie.

În mitologie, sau mai corect spus în povești și legende, Lepus reprezintă iepurele de la picioarele vânătorului Orion. Se crede că Hermes, zeul mesager înaripat Hermes l-a onorat pe iepure pentru viteza sa, oferindu-i un loc în cer, printre stele. O altă credință îl vizează pe Canis Major, câinele lui Orion, care îl aleargă pe cer pentru veșnicie pe Lepus, iepurele. Egiptenii vedeau această constelație asociată cu Osiris și fertilitatea … Desigur, nu există nici o creatură mai fertilă decât iepurele!

Să începem turul nostru cu binoclurile țintind spre Alpha Leporis – simbolul ”a” de pe hartă. Numele său este Arneb și literal înseamnă în arabă iepure. Arneb este o veche stea pe moarte care probabil a traversat deja faza de supergigantă și acum se contractă și se înfierbântă în ultimele sale faze de evoluție stelară, sau poate se extinde către o fază de supergigantă.  Cu o masă cel mai probabil mai mare de 10 ori decât a soarelui, aceasta se află la sfârșitul carierei sale de pitică albă fierbinte, deși este atât de grea încât ar putea sfârși printr-o spectaculoasă explozie stelară cunoscută sub numele de supernova. Poziționată cam la 1300 de ani lumină de Terra, Arneb probabil că este pe moarte … Dar cu siguranță mai are destui ani de trăit cât să ne satisfacă curiozitatea … privind-o!

Păstrați binoclurile și orientați spre sud pentru Beta Leporis – simbolul ”B” de pe hartă. Beta are un nume propriu, și anume Nihal – ”cămila care se adapă”. Cumva similară soarelui nostru, această neobișnuită pitică distantă, situată la 159 de ani lumină, depășește de 165 de ori în strălucire soarele nostru. De ce? Pentru că este de 16 ori mari mare. În interior miezul de heliu are o evoluție rapidă către carbon. Acum să aruncăm o privire prin telescop. Exact, Nihal este o stea binară. Cam la 2,5 secunde de arc distanță veți afla un companion care uneori strălucește cu o magnitudine de 7 iar uneori cu una de 11. Deci, ce se întâmplă acolo? Sunt șanse ca steaua companion să fie o dublă în eclipsă, probabil de tip Algol. Mai mult, steaua primară – Nihal A – este de asemenea o sursă luminoasă de raze X, ceea ce înseamnă că are puternice proprietăți magnetice stelare. Conform cercetărilor, are un conținut important de yttrium și rarele praseodymium, neodymium și samarium – elemente chimice care au survenit când și-a început viața în condiții mai speciale.

Acum realizăm un salt către Gamma Leporis – forma ”Y” de pe hartă. Gamma este un sistem stelar multiplu care se află cam la 29 de ani lumină distanță de Terra și constă din 2 sau chiar 3 stele. Ce este super la acest sistem multiplu? Anume faptul că este în mișcare! Gamma aparține Grupului mișcător de stele al lui Sirius. Aceste stele sunt toate cam la aceeași depărtare de noi și parte a unui colectiv mare de stele cunoscut ca Grupul de Mișcare Ursa Major. După caracteristicile sale stelare și distanța față de Terra, Gamma Leporis, o pitică alb-galbenă de secvență principală este considerată o țintă de mare prioritate a misiunii NASA de identificare a planetelor terestre!

Fixați binoclurile sau telescoapele către R Leporis – mai bine cunoscută ca ”Steaua lui Crimson Hind”. Puține locuri din cer sunt de o asemenea frumusețe! Această bine cunoscută stea variabilă este situată chiar pe granița cu Eridanus, dar de vreme ce granița nu este vizibilă pe cer, cel mai simplu este să utilizați Rigel pentru a o localiza. Numită astfel după faimosul astronom britanic J.R. Hind, care a observat-o în 1845, aici veți găsi poate cea mai categorică stea carbonică ce variază între magnitudinile 5 și 12 cam între 427 și 432 de zile. Cu alte cuvinte, o puteți urmări de la un an la altul. Steaua Crimson Hind este cea mai frumoasă la minim, prezentându-se într-o incredibilă culoare roșu fumuriu, care devine grenadă pe măsură ce strălucește de-a lungul anului.

Acum ne îndreptăm mai puțin de 4 grade sud/vest de Beta pentru a ajunge la Messier 79 (RA 05:24.5 Dec -24:33). Acest cluster globular de magnitudine 7 a fost inițial descoperit de către Pierre Mechain și mai târziu adăugat la catalogul Messier. Situat la 40.000 de ani lumină de sistemul nostru solar, această uriașă minge de stele este răspândită pe o distanță de 118 ani lumină, în spațiu, încorporând zeci de mii de stele distante. Ce este neobișnuit aici? Sunt șanse ca M79 să fie un import în Galaxia Noastră Calea Lactee. Din informațiile oferite de studii mai recente, acest cluster globular ar putea să fi aparținut inițial galaxiei pitice Canis Major și să devină parte a galaxiei noastre în urma unei coliziuni intergalactice.

Pentru fanii stelelor duble, priviți cam la o jumătate de grad spre sud-vest unde veți găsi la o magnitudine de 6, ADS 3954 și companionul său de magnitudine 7.

Sursa: UniverseToday; Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian