DIN ISTORIA PLANETARIULUI BAIA MARE – LEGENDA CERULUI ÎNSTELAT SPUSĂ DE GĂVRILĂ TOMOIAGĂ


Cunoașterea cerului, una din problemele fundamentale ale astronomiei de poziție înseamnă, în primul rând, cunoașterea stelelor celor strălucitoare precum și a constelațiilor, aceste grupuri stelare concepute în vremuri demult apuse.

Omul antic și-a imaginat pe cer ființe și obiecte legate de viața lui de toate zilele și de cultele religioase, precum și cu diferite fenomene ale naturii, pe care el nu și le putea explica.

În decursul vremurilor, multe dintre aceste denumiri imaginate s-au pierdut, ajungând până la noi doar cele create de vechea cultură greacă. Ele au fost transmise din generație în generație, fie prin legenda scrisă sau purtate de viul grai, fie de textele astronomice. O mare parte din denumirile constelațiilor sunt specifice poporului român, ele fiind legate de viața de zi cu zi a oamenilor care au trăit pe aceste meleaguri.

Bolta cerească cu spuza ei de stele a vrăjit și a aprins imaginația oamenilor din timpuri străvechi, din momentul când omul și-a ridicat conștient ochii spre cer. Chiar dacă realitatea este departe de credințele celor care au trăit cu milenii înaintea noastră, în astornomie s-au păstrat totuși unele denumiri, în special cele date constelațiilor și unor stele de pe bolta cerească, doar pentru a păstra cerului poezia cu care l-au înzestrat anticii.

Cerul ne apare sub două aspecte. Ziua, ca o calotă sferică, a cărei culoare variază de la albastru deschis (azuriu), până la violetiu, – iar noaptea, ca o calotă întunecoasă, pe care par a fi fixate, ca niște puncte luminoase, stelele și planetele.

Forma de boltă se explică prin însușirea ochiului omenesc de a plasa la aceiași distanță obiectele foarte îndepărtate, mai ales când ele sunt în direcții diferite. La aceasta mai contribuie și difuziunea luminii, adică împrăștierea în toate direcțiile, prin reflexie și refracție a razelor solare de către particulele opace, solide și gazoase suspendate în atmosferă, care limitează vederea la o anumită distanță, formând un fond de perspectivă pe care par proiectați aștri.

Culoarea albastră a cerului se datorează tot difuziei luminii solare în atmosfera terestră, difuziune care este mai pronunțată pentru radiațiile albastre și violete. În sprijinul acestei explicații pot fi date următoarele fapte de observații: A. La altitudini mari, unde atmosfera este mai rarefiată, difuziunea luminii este mult mai slabă și de aceea culoarea cerului este mai întunecoasă, iar stelele mai strălucitoare se pot vedea din văile adânci și în timpul zilei chiar; B. În lunete, tubul reduce lumina difuză și astfel cerul pare mai închis. Din același motiv, se pot vedea stele pe cer și din puțurile adânci. Dacă nu ar exista atmosfera, cum este în cazul Lunii, în momentul în care am fi în umbră ne-am găsi într-o obscuritate deplină pe fondul negru al cerului s-ar putea vedea în același timp soarele, luna, planetele și stelele; C. Pe fotografia unui peisaj făcută cu plăci sensibile la roșu și cu filtre care împiedică trecerea radiațiilor albastre, vegetația apare albă iar cerul negru, deoarece clorofila reflectă puternic razele roșii care trecând prin filtru se imprimă pe placa fotografică, pe când razele albastre și violete, care dau culoarea cerului, sunt oprite de filtru să ajungă la clișeu. (…)

De pe suprafața pămîntului vedem bolta cerească ca o calotă minusculă pe care ne apare proiectat întregul univers accesibil observațiilor. Datorită unui efect de apreciere, calota cerească ne apare ca o boltă lățită spre orizont și turtită deasupra capului. De aici și denumirea de boltă cerească ce i s-a dat.

Bolta cerească a fost considerată vreme îndelungată ca o realitate materială. De aici și denumirea de firmament ce i s-a dat cerului. Din faptul că acestei aparențe nu i se poate sustrage nimeni și că bolta cerească pare că însoțește pe om oriunde s-ar deplasa el pe pământ, nu s-a tras concluzia, cum ar fi fost firesc, că cerul nu-i decât o aparență înșelătoare, ci din contra, el a fost înlocuit cu noțiunea de sferă cerească, care înconjoară pământul. La aceasta a contribuit și faptul că pozițiile relative ale stelelor se schimbă extrem de încet, încât ele par fixe pe o sferă care se rotește în jurul nostru. Dacă observăm câteva ore cerul înstelat, avem impresia că sfera cerească în întregime, se rotește (ca un corp rigid) de la răsărit spre apus, cu o perioadă de 24 de ore. Acest fenomen se numește mișcarea de rotație diurnă a sferei cerești (sau pe scurt mișcare diurnă). Mișcarea diurnă este aparentă, în realitate mișcarea este a pământului care se rotește în jurul axei sale de la apus spre răsărit. Din această cauză avem impresia că bolta cerească se rotește în jurul nostru.

În cele ce urmează o să redăm o legendă românească în legătură cu aspectul cerului înstelat și a principalelor constelații vizibile din țara noastră. Chiar și din această legendă se poate vedea preocuparea poporului nostru pentru studiul cerului și a fenomenelor cerești din timpuri străvechi, iar datorită unor denumiri date obiectelor de pe cer, se poate vedea, o dată în plus originea daco-romană a poporului nostru.

Iată legenda românească a cerului înstelat. Se spune că la facerea lumii cerul era foarte aproape de pământ. Omul nu și-a dat însă seama de avantajele acestui lucru. Într-o zi, o femeie care îngrijea de un copil nou născut a aruncat din neglijență spre cer un scutec murdar, încât era gata-gata să mânjească cerul cu el. Atunci D-zeu s-a supărat foc și a îndepărtat cerul atât de mult de pământ încât nu degeaba spunem noi astăzi ”departe ca cerul de pământ”. Îndepărtarea cerului de pământ a constituit o nouă pacoste pe capul Omului (și aceasta tot din cauza femeii) care l-a speriat foarte tare. De aceea Omul se hotărăște să plece sus în cer, la D-zeu, ca să-l convingă cumva să aducă cerul dinnou în apropierea Pământului. Pentru a ajunge sus în cer, Omul se pregătește serios de călătorie, știind că drumul o să fie lung și greu.

 

Când omul a plecat la drum și-a luat cu el, pentru a nu fi singur, și ca să fie în același timp de ajutor la nevoie, următoarele: Carul Mare cu patru boi la jug, Carul Mic, Candela din perete, Crucea de la Biserică, Fântâna din răscruci, Sfredelul, Secera, Coasa, Plugul, Dulăul de la târlă, Cățelul din curte, Cloșca cu puii, Scroafa cu purceii, Păcurarul cu oile, Boarul de la vaci, Vizitiul de la cai, Porcarul de la porci, Hora din sat etc. Și-a mai luat omul cu el porumb și grâu de semănat, ca odată ajuns în câmpiile cerului, să are și să semene când i se vor termina merindele; să aștepte până i se vor coace bucatele, pentru ca să-și facă alte provizii și astfel să poată continua drumul.

 

A tot mers omul așa, cam până la jumătatea drumului dintre Pământ și Cer. Aici îi ieși înainte Ucigă-l Toaca, care îi zise omului: ”Unde te duci?”. La care Omul îi răspunse: ”Nu-i treaba ta!”. Cum Omul nu a vrut nicicum să-i spună unde merge, după mai multe schimburi de vorbe, ce au început să devină jignitoare de ambele părți, s-au luat la harță. Diavolul scoase atunci din traista lui balaurul și șarpele năpraznic, Ursul, Scorpia, Calul cel furios, Capul de om mort și le aruncă în preajma Omului, ca să îl sperie. Omul însă nu se sperie deloc, căci românul nu se sperie cu una-cu două, și se luă la luptă cu Dracul atât de vitejește, că dintr-un fleac de trânteală s-a făcut sub cer o mare vijelie, pe care o numim noi astăzi ”vântul turbat”. I se spune așa acestei vijelii deoarece orice pasăre zburătoare care urcă până unde suflă acest vânt, turbează pe loc și cade jos moartă. Orice lighioană de pe Pământ care mănâncă din această mortăciune, turbează pe loc și moare.

 

În toiul luptei care avea loc sub cer între Diavol și Om, cățelul deși mic, dar arțăgos și rău de mama focului, s-a repezit la Cal, ca să-l muște. Calul, când a văzut că se apropie de el tot atunci și Dulăul cel mare de la stână, o rupe la fugă. Ciobanul de la oi a zdrobit capul Balaurului cu Cobilița sa, cu care ducea gălețile cu laptele de la oi. Văcarul a pus Hora să joace atât de cu foc încât a pus pe fugă șarpele, iar Vizitiul a zdrobit căpățîna de om mort cu barda ce o avea la îndemână în căruță. Scorpia care tocmai își întindea ghearele spre Om, pentru a veni în ajutorul diavolului, când văzu că omul îl răpuse, de furie și rea ce era, îi țâșni sângele pe ochi și îi plezni fierea în ea, de ciudă și necaz, astfel încât muri pe loc cu ghearele întinse.

 

Numai boii de la Carul Mare nu s-au purtat bine, întrucât s-au speriat de urs, când acesta se îndrepta spre ei și-au cârmit proțapul brusc spre stânga, încât l-au frânt pe la mijloc și de atunci a rămas ruda carului frântă. Dar în momentul când Ursul se îndrepta spre boi, a încremenit și el de frică, când văzu cum diavolul este strivit de Om și știa că îi vine rândul și lui acuș-acuș.

 

În amintirea acestei lupte, se văd bine și astăzi toate acestea pe cer. În mijlocul acestor chipuri, Omul, biruitor, se vede falnic și măreț, iar dracul s-a stâlcit atât de mult zgribulindu-se, încât abia de se mai vede. Astfel că și acolo sus, Omul tot regele firii este, așa cum este și pe Pământ.

****

Toate denumirile de obiecte și animale amintite mai sus reprezintă denumiri românești ale constelațiilor cu același nume vizibile din țara noastră. Unele dintre denumiri constituie constelații propriuzise, cunoscute în astronomie, iar altel sunt constelații specifice poporului român. Astfel, prin Omul înțelegem constelația Hercule, care ocupă o mare suprafață pe bolta cerească; Scroafa cu purceii reprezintă de fapt un roi stelar (o îngrămădire de câteva sute de stele din care sunt vizibile cu ochiul liber doar câteva zeci) din constelația zodiacală Taurul; Cloșca cu puii se referă la roiul stelar Pleiadele, tot din constelația Taurul; Secera este denumirea dată unui grup de stele sub forma unui arc, din constelația Orion. De fapt, stelele care intră în componența copnstelației Orion sunt cunoscute în popor ca formând trei constelații diferite: Sfredelul, Secera, Rarița.

După legenda mai sus amintită, drumul pe care a mers Omul spre cer, se vede și astăzi sub forma unei dungi alburii, numit Calea Laptelui. Se spune că cerul a fost albit de laptele vărsat din gălețile ciobanului, când acesta a avut nevoie de cobiliță pentru a lovi balaurul. În unele zone ale țării, această fâșie alburie de pe cer se mai numește și Calea lui Traian, Drumul robilor, Baba cu paiele etc. Denumirea de ”Drumul robilor” a fost dată în amintirea robilor luați de romani din Dacia, pe care îi duceau la Roma. Se spunea că în Carul Mare erau duși robii, iar în Carul Mic erau transportate căpeteniile dacilor.

Această fâșie alburie ce poate fi văzută pe cer în nopțile senine și fără Lună nu este altceva decât Calea Lactee (galaxia noastră) din care face parte și Soarele nostru. Această îngrămădire de stele în număr de aproximativ 150 miliarde are forma unui disc umflat la mijloc. Deoarece Soarele nostru este departe de centrul Galaxiei (aproximativ 30.000 a.l.) și situat aproape de planul său de simetrie, galaxia pare proiectată pe cer sub forma unui brâu alburiu ce încinge întreaga sferă cerească. Din cauza distanțelor enorme la care se găsesc stelele din galaxie, ele nu pot fi observate cu ochiul liber separat, dar lumina lor adunându-se, cerul pare mai luminos, mai lăptos și de aici și denumirea de Calea Laptelui.

La toate popoarele a existat credința (falsă) că cerul este material și mărginit. Unii oameni credeau că bolta cerească este din fier și așezată pe apă, că ea ar înconjura Pământul (considerat plan) și ar fi locul de separare între lumea pământească și cea cerească. Se considera că bolta cerească este formată din două bucăți, iar locul de îmbinare ar fi tocmai Calea Lactee. În același timp se credea că bolta cerească are uși prin care îngerii duc veștile de pe Pământ la cer. Alți oameni credeau însă că bolta cerească se sprijină pe Pământ și de aceea considerau că dacă oamenii ar putea ajunge acolo unde cerul se unește cu Pământul ar da peste câmpii roditoare și nemărginite.

Se credea că cerul ar fi locuit asemenea Pământului, dar nu de oameni ci de îngeri, sfinți și sufletele celor buni de pe pământ care s-au ridicat la cer, în rai. În fiecare noapte în cer s-ar face slujbe, iar în momentul când îngerii bat toaca, cocoșii de pe Pământ aud și încep să cânte. Se mai spunea că ultimul cântec al cocoșilor, cel dinspre ziuă, alungă definitiv spiritele rele care umblă noaptea pe Pământ și că din acest moment oamenii pot să umble liniștiți fără a se întâlni cu ele. Strigoii care sunt surprinși de cântecul cocoșilor pe Pământ nu mai pot intra în mormintele lor.

În popor exista credința în existența de fapt a nouă ceruri (de aici expresia de a fi în ”al nouălea cer”), asemănătoare toate celui pe care îl vedem noi. Fiecare dintre aceste ceruri s-ar sprijini pe câte un Pământ al lor (de aici se poate vedea ideia pluralității lumilor).

Bolta cerească pe care o vedem noi este luminată în timpul nopții de niște lumânări numite stele, pe care le aprind îngerii în fiecare seară. Fiecare om credea că are steaua lui care se aprinde întâia oară odată cu nașterea și se stinge pentru totdeauna la moartea sa. Strălucirea acestei stele este în funcție de poziția pe care o are omul în societate.

Faptul că nu este nici o legătură între existența oamenilor și a stelelor de pe cer poate fi ușor arătată astfel. Dacă fiecare om ar avea steaua lui, odată cu moartea steaua ar dispare. Cum zilnic mor și se nasc mii și mii de oameni, seară de seară aspectul cerului ar ar trebui să fie altul. Ori, de mii de ani cerul se vede meeu cu aceleași stele și la fel așezate. În afară de aceasta, dacă fiecare om de pe Pământ ar avea steaua lui vizibilă noaptea pe cer, cum astăzi trăiesc pe Pământ în jur de 4 miliarde de oameni, ar trebui să fie vizibile cu ochiul liber tot atâtea stele. În realitate, pentru un observator din țara noastră pot fi vizibile cel mult 1500 – 1600 de stele, iar în decursul unui an, cam 3000 din cele 6000 de stele vizibile cu ochiul liber pe tot cerul. Din țara noastră sunt vizibile, spuneam, cam 3000 de stele, aceasta din cauza poziției pe care o avem noi pe Pământ, fiind situați cam la jumătatea distanței dintre Ecuator și Polul Nord. În același timp, din cauza mișcării Pământului în jurul Soarelui, mișcare ce se face complet în timp de 365 de zile și aproape 6 ore (5 ore 48 minute 46,5 secunde) Soarele ne pare că apune seară de seară la fel ca alte stele. De aceea avem impresia că bolta cerească cu toate stelele se rotește încet spre apus și la aceiași oră, un anumit grup de stele este mereu în poziție mai spre apus de la o zi la alta. Din acest motiv, lucru cunoscut de fapt și de poporul nostru de sute și sute de ani, cerul de iarnă nu seamănă cu cel de vară etc. Adică, dacă să zicem, la începutul lunii ianuarie vedem pe înserat o anumită constelație spre răsărit, în apropierea orizontului, după un interval de șase luni de zile, aceiași constelație, odată cu lăsarea serii, va fi spre orizonul vestic.

De fapt, pe baza acestor observații, oamenii au știut încă de pe vremea când nu aveau ceasornice, să determine cu aproximație cât este de târziu în noapte, cam cât mai este până la ivirea zorilor, în funcție de anotimp și de poziția deasupra orizontului a anumitor stele și constelații.

Prof. Tomoiagă Găvrilă

Complexul Astronomic Baia Mare

1980

Vizitați pagina proiectului ”Constelații Românești Tradiționale” – pentru mai multe informații

www.planetariubm.wordpress.com/constelatiiromanesti/

De COMPLEXUL ASTRONOMIC BAIA MARE Publicat în evenimente

Un comentariu la “DIN ISTORIA PLANETARIULUI BAIA MARE – LEGENDA CERULUI ÎNSTELAT SPUSĂ DE GĂVRILĂ TOMOIAGĂ

  1. Pingback: Constelații românești tradiționale: Componenta ancestrala a viziunii populare românești asupra constelațiilor | PLANETARIUL BAIA MARE – MARAMURES

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s