Poveștile Cerului. Sistemul Solar (1)

Expoziția de bază ”Sistemul Solar” inaugurată la Planetariul Baia Mare, anul trecut, pe 18 mai 2010 a suscitat interesul miilor de vizitatori care ne-au trecut pragul și pentru că răspunde unei tematici destul de bine cunoscute, însă puțin abordată în profunzime, constatând că ultimele descoperiri în materie de biochimie ar putea face necesară o scanare mai complexă a sistemului planetar în ideea descoperirii semnelor de viață, am considerat utilă o trecere în revistă, în pagini de blog, sub forma unui documentar serial … a acestui subiect, așa cum l-am identificat pe diverse surse, în căutarea unor răspunsuri sau a altor întrebări încă nepuse, cum ar fi locul și rolul omului în Univers, poziția poate unică a sistemului nostru solar într-un context mai larg, galactic care ar putea justifica evoluția puțin stingherită a vieții pe Terra, condiții care, este posibil, să nu fi fost posibile … altundeva! Sau poate lucrurile nu stau chiar așa!

SISTEMUL SOLAR. Sistemul solar este alcătuit din Soare și obiectele astronomice conectate cu el prin gravitație, toate formate din colapsul unui nor molecular gigant acum aproximativ 4,6 miliarde de ani. Dintre multele obiecte care orbitează Soarele, cea mai mare parte a masei este conținută de cele 8 planete solitare ale căror orbite sunt aproape circulare și rezidă în interiorul unui disc plat numit planul ecliptic. Cele patru planete interioare mai mici – Mercur, Venus, Terra și Marte, numite de asemenea planete terestre sunt compuse primordial din rocă și metal. Cele patru planete exterioare, gigantele gazoase, sunt substanțial mai masive decât cele terestre.  Cele două mai mari, Jupiter și Saturn sunt compuse în principal din hidrogen și heliu; cele două mai exterioare, Uranus și Neptun sunt compuse în mare parte din ghețuri, cum ar fi apa, amoniacul și metanul și sunt referite foarte des separat, sub denumirea de „giganți de gheață”.

Sistemul Solar este de asemenea gazdă pentru două regiuni populate de obiecte mai mici. Centura de asteroizi, care consistă între Marte și Jupiter, este similară planetelor terestre, întrucât este în principal compusă din rocă și metal. Dincolo de orbita planetei Neptun găsim obiectele trans-neptuniene, compuse în mare parte din ghețuri de apă, amoniac și metan. În interiorul acestor două regiuni, cinci obiecte individuale – Ceres, Pluto, Haumea, Makemake și Eris sunt recunoscute ca fiind destul de mari încât să se fi rotunjit din cauza gravitației proprii și de aceea sunt numite planete pitice. În plus față de miile de obiecte  mici din aceste două regiuni, există și alte populații variate de corpuri mici, cum ar fi cometele, centaurii (planete mici – cu caracteristici comune cometelor și asteroizilor) și praful interplanetar, care călătoresc liber între regiuni.

Vântul solar, un flux de plasmă izvorât din Soare, creează o bulă în mediul interstelar cunoscută sub numele de heliosferă, care se extinde până la marginea discului. Ipoteticul Nord Oort, care acționează ca o sursă pentru comete de perioadă lungă, ar putea de asemenea exista la o distanță de o mie de ori mai mare decât heliosfera.

Șase dintre planete și 3 dintre planetele pitice sunt orbitate de către sateliți naturali, de obicei numiți „luni”, după Luna Pământului. Fiecare dintre planetele exterioare este înconjurată de inele planetare de praf și alte particule.

DESCOPERIRE ȘI EXPLORARE: Pentru multe milenii, umanitatea, cu câteva excepții notabile, nu a recunoscut existența unui sistem solar. Oamenii credeau că Pământul este static și situat în centrul Universului, fiind din punctul de vedere al categoriilor diferit față de obiectele divine sau eterice care se mișcau pe cer. Deși filozoful grec Aristarchus din Samos a speculat asupra unui sistem heliocentric în reorganizând cosmosul, Nicolaus Copernicus a fost primul care a dezvoltat un sistem heliocentric predictibil matematic. Succesorii săi din secolul al XVII-lea, Galileo Galilei, Johannes Kepler și Isaac Newton au dezvoltat o înțelegere a fizicii ce a condus la o acceptare graduală a ideii că Pământul se mișcă în jurul Soarelui și că planetele sunt guvernate de aceleași legi fizice care guvernează și Pământul.

Mult mai recent, îmbunătățirile aduse telescopului și utilizarea unor nave spațiale automate, fără echipaj de bord uman, au permis investigarea fenomenelor geologice precum munții și craterele, și fenomene meteorologice de sezon precum norii, furtunile de praf și capacele de gheață ale altor planete.

STRUCTURA. Principala componentă a Sistemului Solar este Soarele, o stea de secvență principală G2, care conține 99,86% din masa cunoscută a sistemului și îl domină gravitațional.

Cele mai mari corpuri care orbitează Soarele, giganții de gaz, reprezintă cam 99% din masa rămasă, cu Jupiter și Saturn împreună acoperind peste 90%. Cele mai mari dintre obiectele care orbitează Soarele se află aproape de planul orbitei Pământului, cunoscut sub numele de ecliptică. Planetele se află foarte aproape de ecliptică în timp ce cometele și obiectele centurii Kuiper sunt frecvent și semnificativ situate pe unghiuri mai mari față de ecliptică. Toate planetele și cele mai multe dintre obiecte orbitează în sensul rotației Soarelui (în sensul acelor ceasornicului, așa cum se vede de deasupra polului nord al Soarelui). Există excepții, cum ar fi cometa Halley.

Structura globală a regiunilor cartografiate ale sistemului solar constă din Soare, patru planete interioare relativ mici, înconjurate de o centură de asteroizi din rocă și patru giganți de gaz înconjurați de centura exterioară Kuiper, formată din obiecte de gheață. Astronomii uneori, informal, divid această structură în regiuni separate. Sistemul Solar interior include cele patru planete terestre și centura de asteroizi principală. Sistemul Solar exterior se află dincolo de asteroizi, incluzând patru planete gigant de gaz. De la descoperirea centurii Kuiper, cele mai exterioare părți ale sistemului solar ar fi o regiune distinctă constând din obiecte dincolo de Neptun.

Legile lui Kepler ale mișcării planetare descrie orbitele obiectelor față de Soare. Conform legilor lui Kepler, fiecare obiect călătorește de-a lungul unei elipse cu Soarele la un focus. Obiectele mai apropiate de Soare (cu axe semi-majore mai mici) călătoresc mai repede, pe măsură ce sunt afectate de gravitația Soarelui. Pe o orbită eliptică, distanța unui corp față de Soare ar putea să varieze în cursul anului său. Apropierea cea mai mare de Soare a unui obiect este numită periheliu, în timp ce punctul cel mai distant față de Soare al unui obiect se numește afeliu. Orbitele planetelor sunt aproape circulare, dar multe comete, asteroizi și obiectele centurii Kuiper urmează orbite eliptice foarte înalte.

Datorită distanțelor foarte vaste implicate, multe reprezentări ale Sistemului Solar arată orbite cu aceeași distanță. În realitate, cu câteva excepții, cu cât este mai depărtată o planetă sau centură de Soare, cu atât mai mare este distanța dintre ea și orbita anterioară. Spre exemplu, Venus se află la aproximativ 0,33 unități astronomice mai departe de Soare decât Mercur, în timp ce Saturn se află la 4,3 unități astronomice depărtare de Jupiter, iar Neptun rezidă la 10,5 unități astronomice depărtare de Uranus.

S-au făcut încercări de determinare a corelației dintre aceste distanțe orbitale (de ex. Legea Titius-Bode), dar nu a fost acceptată nici o asemenea teorie. Cele mai multe dintre planetele sistemului solar posedă sisteme secundare proprii, fiind orbitate de obiecte planetare numite sateliți naturali, sau luni (dintre care doi asemenea sateliți sunt mai mari decât Mercur), sau – în cazul celor patru giganți de gaz, de către inele planetare; benzi subțiri de mici particule care le orbitează la unison. Cei mai mulți dintre sateliții naturali sunt rotație sincronă, cu una dintre fețe permanent întoarsă către planeta părinte.

Obiectele sistemului solar interior sunt compuse mai ales din rocă, numele colectiv pentru compușii cu punctul înalt de topire, precum silicații, fierul sau nichelul, care rămân solide în cele mai multe dintre condiții, în nebuloasa planetară. Jupiter și Saturn sunt planete compuse în principal din gaze, termenul astronomic pentru materiale cu puncte extrem de joase de topire și presiune de vaporizare foarte înaltă, precum hidrogenul molecular, heliul și neonul, care s-au aflat dintotdeauna în fază gazoasă în nebuloasă. Ghețurile precum apa, metanul, amoniacul, hidrogenul sulfid și carbonul dioxid, au puncte de topire de până la câteva sute de grade Kelvin, în timp ce faza lor depinde de presiunea și temperatura ambientală. Ele pot fi găsite ca ghețuri, lichide sau gaze în diverse locuri din sistemul solar, în timp ce în nebuloasă au fost fie în stare lichidă, fie în stare gazoasă. Substanțele înghețate comprimă majoritatea sateliților planetelor gigant, precum și mare parte din Uranus și Neptun (așa numiții giganți de gheață) și numeroase obiecte mici care sunt situați dincolo de orbita lui Neptun. Împreună, gazele și gheața sunt numite volatile.

Sursa: Wikipedia

(va urma)

 

Lasă un răspuns