Micuța constelație Telescopium este situată la sud de planul ecliptic și a fost original cartografiată de către Abbe Nicolas Louis de Lacaille care a numit-o. A fost mai târziu adoptată de către Uniunea Astronomică Internațională ca una dintre cele 88 de constelații moderne. Telescopium este răspândită pe 252 de grade pătrate ale cerului, fiind a 57-a ca mărime. Are 2 stele primare în asterismul său și 13 stele cu clasificări Bayer/Flamsteed. Telescopium are graniță cu constelațiile Ara, Corona Australis, Indus, Microscopium, Pavo și Sagittarius. Este vizibilă tuturor observatorilor situați între latitudinile +40 și -90 de grade și stelele sale primare sunt cel mai bine zărite la culminație în timpul lunii August.
De vreme ce Telescopium este considerată o constelație nouă, nu este nici o mitologie asociată cu ea – doar Abbe Nicolas Louis de Lacaille a îndrăgit foarte mult instrumentele științifice – respectiv telescopul – telescopul lui Sir William Herschel. În timpul lui Lacaille – a fost numită ”Beta Telescopii” și când a fost reprezentată pe hărțile lui Johann Bode, era orientată către nord, către Sagittarius și Corona Australis. De vreme ce Bode a reprezentat-o clar orientată spre Ophiuchus, el i-a modificat de asemenea numele în ”Tubus Astronomicus”. Mai târziu, atât numele cât și constelația au devenit abreviate și au fost adoptate astfel de către Uniunea Astronomică Internațională.
Să începem cu binoclurile turul constelației Telescopium, cu cea mai strălucitoare stea a sa – Alpha – simbolul „a” de pe hartă. Chiar dacă Alpha nu pare strălucitoare din perspectiva noastră, această stea sub gigantă albastră de clasă B3 strălucește de 900 de ori mai puternic decât Soarele nostru de la o distanță de 250 de ani lumină depărtare. Este o stea tânără, o pitică la începutul evoluției sale de fuziune a hidrogenului în nucleu. Dacă se rotește foarte încet, Alpha are de asemenea o chimie foarte stranie, pentru că este bogată în heliu și are câmpuri magnetice foarte puternice. Se consideră că va evolua cândva într-o pitică albă asemănătoare lui Sirius B. Acum fixați binoclurile către Delta – simbolul „8”. Nu va dura mult până când veți descoperi că această desemnare este împărțită de două stele. Exact – ne uităm la o stea dublă optică. Delta 1 și Delta 2 sunt amândouă sub gigante alb-albastre de tip B, dar Delta 1 (puțin mai luminoasă) este la aproximativ 800 de ani lumină de Terra, în timp ce Delta 2 se află la 1.100 de ani lumină.
Sunteți gata pentru Kappa? Care este simbolul „k” de pe hartă. Kappa Telescopii este de asemenea o stea dublă vizuală. Este o stea gigant galbenă de tip G situată la 293 de ani lumină de sistemul nostru solar.
Luați acum binoclurile puternice sau telescoapele mari pentru un tip foarte rar de stea variabilă – RR Telescopii (RA 20 04 18.54 Dec -55 43 33.2). Aici avem un exemplu de ceea ce este numită Nova Simbiotică. Conform studiului lui F.L. Crawford: ”Spectrul optic al RR Tel este foarte bogat în emisii. Comparând rezultatele acestui studiu cu mențiunile publicate anterior asupra subiectului, s-a găsit că sistemul RR Tel este foarte avansat ca și grad de agitație. S-a arătat de asemenea că unele linii nebulare (de exemplu, [OIII] 4363 Angstroms și NeIV 4714 Angstroms), demonstrează o structură componentă, poate cauzată de densitățile diferite ale plasmei emise”. De asemenea, fotometria optică și în infraroșu, precum și observațiile spectroscopice asupra novei simbiotice RR Telescopii sunt utilizate pentru a studia efectele și proprietățile prafului în binarele simbiotice cu componentă Mira rece, dar și ”evenimentele de întunecare” ale absorbției în creștere, care sunt tipice pentru asemenea stele variabile de tip Mira. RR Telescopii a erupt în 1944 și i-au trebuit 1600 de zile pentru a ajunge la maximum. La cea mică putere, RR poate fi slăbită la magnitudinea 11 – sau un obiect strălucitor de magnitudine 7.
Păstrați un telescop la îndemână pentru a privi spre clusterul globular NGC 6584 (RA 18 : 18.6 Dec -52 : 13). La o magnitudine apropiată de 9, acest globular în dimensiune de 8 minute de arc, vă va delecta. Descoperit de către James Dunlop pe 5 iunie 1826, și catalogat original ca și Dunlop 376, veți obține destul de multă rezoluție în exteriorul regiunii nucleice, în aperturi mai mari. Asupra acestui cluster s-au realizat multe studii fotometrice – în căutarea calciului în abundență, stele albastre rătăcitoare și stele fierbinți situate în regiunea haloului galactic.
Acum fixați telescoapele mari către nebuloasa planetară IC 4699 (RA 18 : 18.5 Dec -45 : 59). La o magnitudine de 12 și aproape stelară ca dimensiune, această nebuloasă planetară va fi dificil de distins din câmpul stelar, fără ajutorul unui filtru de nebuloasă care va ajuta la revelarea micului disc.
Sursa: UniverseToday; Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
