Situată la sud de planul ecliptic, constelația Pavo a fost creată de Petrus Plancius din observațiile navigatorilor olandezi Pieter Dirkszoon Keyser și Frederick de Houtman. A apărut pentru prima oară pe globul celest al lui Plancius la sfârșitul anilor 1500 și a fost inclusă în Uranometria lui Johann Bayer din 1603. A fost mai târziu adoptată ca una dintre cele 88 de constelații moderne de către Uniunea Astronomică Internațională în 1930. Pavo acoperă 378 de grade pătrate ale cerului și este a 44-a constelație ca mărime. Are 7 stele principale în asterismul său și conține 24 de stele cu denumiri Bayer/Flamsteed în teritoriul său. Pavo are graniță cu constelațiile Octans, Apus, Ara, Telescopium și Indus. Este vizibilă tuturor observatorilor situați între latitudinile +30 grade și -90 grade și cel mai bine poate fi văzută la culminația sa în timpul lunii august.
Există cu curent meteoric anual asociat cu Pavo, cu vârful către 4 aprilie, dar activitatea acestui duș meteoric variabil poate începe pe 29 martie și se poate încheia pe 8 aprilie. Rata orară de cădere a meteoriților este de 5-7 meteori pe oră iar cometa părinte pare să fie Grigg-Mellish, dar asta nu este confirmat.
De vreme ce Pavo este considerată o constelație nouă, nu este nici o mitologie asociată cu ea. ”Pavo” în latină înseamnă ”păun”, iar constelația este deseori reprezentată ca o pasăre cu un colorit foarte viu asociată cu Indusul indian.
Începem turul nostru binocular al constelației Pavo cu cea mai strălucitoare stea a sa – Alpha, simbolul ”a” de pe hartă. Numită ”Păunul” această stea sub gigantă albastră este de asemenea o binară spectroscopică situată cam la 187 de ani lumină de Terra. Numai cu o fracțiune mai mare decât Soarele nostru, Peacock arde albastru deoarece este foarte fierbinte. Cât de fierbinte? O temperatură de suprafață între 11.000 și 28.000 Kelvin. Este o drăguță culoare de constrast pentru apropiata, mai recea Beta Indi.
Să aruncăm o privire către Beta – simbolul „B” de pe hartă. Este o stea de tip A masivă. Salt acum spre vest către Delta, simbolul ”8”. Delta este cam la 20 de ani lumină depărtare de sistemul nostru solar și este foarte interesantă pentru că este aproape identică cu Soarele nostru. Atât de identică încât Delta se află în topul celor 100 de stele țintă pentru Programul NASA de Identificare a Planetelor Terestre (TPF).
Aveți chef de o stea dublă vizuală? Coborâți spre sud către polul celest pentru Upsilon 1 și 2, simbolul „u” de pe hartă. Dacă cele două Upsilon nu sunt fizic conectate între ele, acestea realizează totuși o pereche frumoasă în binocluri.
Păstrați binoclurile sau telescoapele mici la îndemână pentru clusterul globular NGC 6752 (RA 19:10:51.8 Dec -59:58:55). La o magnitudine către 6, acest mic dar zdravăn cluster globular a fost descoperit de către James Dunlop pe 28 iulie 1826, dar este posibil să fi fost notat de către Abbe Lacaille în 1751-1752. Priviți după o regiune centrală bine condensată în această nestemată galactică foarte evoluată.
Pentru încă o provocare adresată telescoapelor, încercați galaxia spirală NGC 6744 (RA 19:09:46.1 Dec -63:51:27). Situată la 25 de milioane de ani lumină depărtare de Galaxia Calea Lactee, această spirală are multe în comun cu spirala noastră galactică – incluzând structura și cel puțin o galaxie companion distorsionată, care este vag similară cu unul dintre Norii Magellanici.
Încercați-vă mâna cu galaxia spirală barată NGC 6884 (RA 18:49.0 Dec -65:11). Cândva Helen Sawyer Hogg a avut acest obiect listat ca și cluster globular. La o magnitudine de 10,5 – este o foarte bună țintă pentru telescoapele de mărime mijlocie și un studiu premiat al velocității și dispersiei velocității și cinematicii stelare.
Pentru telescoape mari, încercați NGC 6753 (RA 19:11.4 Dec -57:03). La o magnitudine de 12 și cu o dimensiune de 2 minute de arc, această galaxie nu va fi cea mai ușoară din cele pe care le-ați încercat vreodată, dar a fost gazda unui eveniment supernova în anul 2000.
Sursa: UniverseToday; Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
