Poveștile Cerului. Constelația Lyra sau Lira

Situată la nord de planul ecliptic, constelația Lyra este una dintre cele 48 de constelații originale numite de Ptolemeu și păstrată în lista celor 88 de constelații moderne recunoscute de către Uniunea Astronomică Internațională. Acoperind 286 de grade pătrate ale cerului, Lyra este cam a 52-a constelație ca mărime de pe cer, dar ca importanță, conține a doua cea mai strălucitoare stea de pe cerul emisferei nordice. Cinci stele principale formează asterismul său, iar 25 de stele cu denumiri Bayer/Flamsteed evoluează în cadrul graniței constelației. Lyra are graniță comună cu constelațiile Draco, Hercules, Vulpecula și Cygnus. Este vizibilă tuturor observatorilor situați între latitudinile de +90 și -40 de grade și cel mai bine poate fi urmărită la culminația sa în luna August.

Există două dușuri meteorice asociate cu constelația Lyra. Pe 22 aprilie sau către această dată, în fiecare an avem vârful curentului meteoric al liridelor. Radiantul său sau locul de unde pare să origineze acest curent este aproape de strălucitoarea stea Vega. Vă puteți aștepta cam la 15 meteori pe oră, în medei, când această constelație se află la cea mai mare înălțime în noapte. Acești meteori de durată, cu cozi lungi … sunt progeniturile cometei Thatxher! Curentul în sine durează până la începutul lunii mai. Către 16 iunie ne întoarcem pentru a surprinde o altă fază a curentului, de astă dată mult mai slabă.

În mitologie, Lyra era lira … un fel de harpă de mână. Conform grecilor antici, zeul mesager Hermes a creat lira din corpul ud al unei uriașe broaște țestoase pe care a acoperit-o cu piele de animal și coarne de antilopă. Mai târziu i-a dat acest obiect lui Apollo ca un dar – care l-a dat mai departe fiului său Orpheus. Când soția acestuia a murit, Orfeu a fost atât de supărat încât și-a aruncat harpa în cer, în Calea Lactee, dorind ca niciodată să nu o mai vadă. Precum spune legenda, Apollo a trimis un vultur să o recupereze și a pus-o între stele. De aceea, așa cum veți vedea uneori, Lyra este uneori reprezentată cu aripi. Și uite așa a devenit Lyra parte a cerului și nu vă trebuie prea multă imaginație pentru a vedea figura acesteia printre stele.

Acum să luăm binoclurile și să pornim turul către cea mai strălucitoare stea a constelației Lyra, Alpha, simbolul a de pe hartă. Cunoscută mai bine sub numele de Vega, aceasta este a doua cea mai strălucitoare stea de pe cerul emisferei nordice și a cincea ca strălucire pe întregul cer. Situată la 25,3 ani lumină de Terra această stea masivă, luminoasă de tip A prezintă suspiciunea unei variabile de tip Delta-Scuti și este prima stea al cărei spectru a fost fotografiat. Istoric, Vega a servit ca stea polară nordică cam către anul 12.000 î.Chr și va fi din nou stea polară către anul 14.000. Comparată cu Soarele nostru, Vega este o stea mai tânără, cu o neobișnuită lipsă de elemente cu număr atomic mai mare decât heliul. Este de asemenea un rotator rapid, rotindu-se complet în jurul axei proprii în doar 12 ore. Atât de rapid încât raza ecuatorului este cu 23% mai mare decât raza polară. Un alt lucru pe care Vega îl are în exces este radiația infraroșie. De ce? Cauza ar putea fi un disc circumpolar. Detecția unor neregularități ale discului înseamnă șansa existenței unei planete de mărimea lui Jupiter care orbitează aici. Mă întreb, însă, cât de rapid orbitează?

Păstrați binoclurile la îndemână pentru a privi către Beta Lyrae – simbolul ”B” de pe hartă. Aici avem un sistem stelar cu păcăleală, dacă a fost vreodată, cumva … ceva! Situată la 882 de ani lumină de sistemul nostru solar, numită Sheliak – ”Broasca Țestoasă” este cu siguranță o stea binară, dar nu una obișnuită. Sheliak este o binară cu eclipsă. Și nu este nici orice fel de binară cu eclipsă, ci un contact de eclipsă a unui sistem binar al unei pitici alb-albastre (B7V) și o stea principală albă (A8V). Cele două stele sunt destul de apropiate încât materialul expulzat din fotosfera uneia să fie împins către fotosfera celeilalte, realizând o figură stelară de formă elipsoidală. Beta Lyrae este prototipul acestei clase de binare în eclipsă, a căror componente sunt atât de apropiate încât ele sunt deformate mutual de gravitație. Într-o perioadă de 12,9075 de zile veți vedea această stea trecând de la magnitudinea 3,4 la 4,6 – o mișcare notabilă! Dacă nu veți reuși să separați perechea AB, cu ușurință veți accede la componenta C de magnitudine 7, doar cu binoclurile.

Păstrăm binoclurile și pornim către Delta 1 și Delta 2, figura 82 de pe hartă. În timp ce perechea Delta este strict o stea dublă optică, această pereche de stele gigante alb-albastră și roșie este foarte plăcută în binocluri. Puțin mai luminoasă, alb-albastra Delta 1 este situată la 900 de ani lumină depărtare și roșiatica Delta 2 se află la numai 720 de ani lumină. Mare parte a timpului acestea sunt separate de numai câteva zecimi de magnitudine în strălucire – dar urmăriți Delta, pentru că este de asemenea o stea variabilă și ar putea deveni de două ori mai vagă. S-a întmplat să remarcați că această pereche se află într-un câmp stelar particular? Delta 1 și 2 sunt parte a clusterului stelar deschis cunoscut sub denumirea de Stephenson 1.

Sunteți gata să aruncăm o privire către Epsilon 2, forma 3 de pe hartă? Aceasta este faimoasa ”Dublă-dublă”. În binocluri veți vedea ceva frumos, o stea dublă albă, dar puneți la treabă un telescop la mărire înaltă și veți vedea ce se va întâmpla! Ambele stele vor fi rezolvate în stele binare. Perechea Epsilon Lyrae este unul dintre cele mai îndelung observate sisteme stelare multiple de pe cer și distanța de 162 de ani lumină de noi o face perfectă pentru orice telescop, chiar și în zone poluate ale cerului. Nu numai că fiecare pereche de stele este conectată fizic una cu cealaltă, dar ambele perechi sunt gravitațional legate – fiind nevoie de 12 secole pentru a-și completa orbitele. Sunt apropiate? Exact! Dacă trebuie să așteptați pentru un moment de stabilitate pentru a le urmări despărțite, atunci luați în considerare faptul că acestea sunt separate de numai 0,16 % dintr-un an lumină.

Și acum … pentru norocoasa cu numărul ”13”… Puteți utiliza binoclurile pentru că steaua infamă este R Lyra – un prototip de stea variabilă. Chiar dacă R se află la 350 de ani lumină, este cea mai strălucitoare variabilă adevărată din întreaga constelație. Sigur, Beta ar putea părea mai strălucitoare – dar modificările sale sunt datorate eclipselor iar nu proceselor interne. În interiorul stelei 13 ceva foarte impresionant se întâmplă. Cu un progres superior în evoluția sa stelară, această gigantă roșie de clasă M5 este de asemenea o variabilă semi-regulată, cunoscută ca stea SRb – sau de nivel scăzut și cu o perioadă lungă de pulsație precum Mira. Modificările sale sunt notabile, de asemenea … săltând de la magnitudinea de 3,9 la cea de 5,0 într-o perioadă de 46 de zile. Da, este o stea muribundă! Și nici nu este o moarte frumoasă … Masa sa este nesigură … Se extinde și se contractă … Temperatura sa stelară variază între 3175 și 3750 Kelvin … Este un miez epuizat de carbon-oxigen, înconjurat de învelișuri de heliu de fuziune. Asta înseamnă că steaua 13 nu este prea … norocoasă!

Gata de a căuta obiecte Messier? Atunci mergeți direct între Gamma și Beta Lyrae pentru a apuca ”Inelul” … Unica nebuloasă planetară – M57. Descoperită de către astronomul francez Antoine Darquier în anul 1779, ”Nebuloasa Inel” a fost catalogată mai târziu, în același an, de către Charles Messier, ca și M57 (RA 18 53 35 Dec +33 01 45). În binocluri, inelul va apărea puțin mai mare ca o stea, și totuși nu poate fi fixat către un punct clar. Unui telescop modest de o putere chiar mică, Messier 57 se transformă într-o gogoașă lucioasă în opoziție cu un fundal stelar grozav. Distanța acceptată a acestei structuri neobișnuite, față de noi este cam de 1400 de ani lumină și modul în care veți recepționa imaginea inelului este dependent de condițiile cerului întunecat și clar. Pe măsură ce apertura și puterea crește și nivelul  detaliului. Precum este cazul tuturor nebuloaselor planetare, vederea stelei centrale este considerată achiziția cea mai tare în observație. Steaua centrală este o pitică albăstruie stranie care prezintă un spectru continuu și ar putea fi foarte bine o variabilă. Uneori aceasta strălucește, la o magnitudine aproape de 15 și steaua poate fi văzută fără dificultate cu un telescop de 12,5″, însă va deveni vagă după câteva săptămâni chiar și în telescoapele de 31″.

Mai mult? Atunci pregătiți-vă și haideți să vânăm clustere globulare pe măsură ce capturăm Messier 56! Situată la mijloc între Beta Cygni și Gamma Lyrae (RA 19 15 35.50 Dec +30 11 04.2) acest globular de clasă X a fost descoperit de către Charles Messier în 1779 în noaptea în care a descoperit o cometă și globularul a fost rezolvat mai târziu de către Herschel. La o magnitudine de 8, cu o dimensiune redusă, este o încercare grea pentru un începător cu binocluri, dar un obiect foarte select pentru un telescop. Situat la o distanță generală de 33.000 de ani lumină, acest globular este bine rezolvat cu telescoape mari, dar nu arată mai mult de o zonă rotundă, neclară într-o apertură mică. Oricum, frumusețea șiragurilor de stele din câmpul vizual merită o vizită. De aici haideți să privim cu atenție: M56 este unul dintre foarte puținele obiecte pentru care fotometria stelelor variabile a fost studiată strict cu telescoape pentru amatori. Dacă mai demult era cunoscută doar o variabilă luminoasă, recent au fost descoperite aproape o duzină. Dintre acelea șase au perioade de variabilitate determinată prin utilizarea fotografiei CCD și telescoape exact ca ale Dumneavoastră.

Pentru o provocare adresată telescoapele mari, încercați-vă norocul cu NGC 6702 (RA 18:47.0 Dec +45:42). Această galaxie eliptică mică, neclară, de magnitudine 12, a fost gazda unui eveniment supernova în 2002 și este un cluster globular cu un sistem foarte evoluat și îndelung studiat.

Pentru o galaxie doar puțin mai luminoasă, uitați-vă în apropiere după NGC 6703 (RA 18:47.3 Dec +45:33), către sud-est. Este o galaxie de asemenea eliptică dar cu o magnitudine mai mare și mai largă și veți obține mai mult decât o semnătură de la aceasta. Studiile au revelat banda de praf din centrul lui NGC 6702, indicând un eveniment recent de fuziune gazoasă galactic[, însemnând că această pereche este un set adevărat, în interacțiune.

Sursa: UniverseToday; Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian