Poveștile Cerului. Constelația Dorado sau Peștele de Aur


Situată la sud de planul ecliptic, constelația Dorado a fost una dintre cele 12 constelații create de către Petrus Plancius, din observațiile navigatorilor olandezi Pieter Dirkszoon Keyser și Frederick de Houtman și au apărut pentru prima oară publicate pe un glob ceresc către 1597-1598. Dorado a început să fie luată chiar mai în serios după includerea în atlasul Uranometria lui Johann Bayer din 1603 și apoi a rezistat cât să fie înscrisă în lista celor 88 de constelații moderne oficiale.

Acoperind 179 de grade de cer, aceasta constă din trei stele principale și conține 14 membri stelari cu denumiri Bayer/Flamsteed. Polul Sud Ecliptic rezidă în cadrul constelației Dorado și aceasta are graniță cu constelațiile Caelum, Horologium, Reticulum, Hydrus, Mensa, Volans și Pictor. Este vizibilă între latitudinile +20 și -90 de grade și cel mai bine poate fi observată la culminație în timpul lunii ianuarie.

Datorită poziției sale sudice, Dorado a fost necunoscută grecilor antici, așa încât nici o mitologie nu este prezentă, dar sunt totuși ceva povestiri și o istorie. Numele Dorado este termenul spaniol pentru mahi-mahi, peștele delfin. Mahi-Mahi are o piele opalescentă care devine albastră și aurie atunci când peștele moare. Acesta este probabil motivul pentru care Dorado este unori numit peștele de aur și există istorisiri și legende pe această temă. Pentru că exploratorii olandezi timpurii au observat mahi-mahi urmărind un pește sabie, Dorado a fost adăugat noilor hărți stelare urmând constelației peștelui zburător, Volans.

Să începem explorările noastre cu binocluri și Alpha Doradus – simbolul ”a” de pe hartă. Unul dintre motivele care fac acestă stea atât de strălucitoare este că nu vorbim de fapt de o singură stea, ci de două. Alpha este separată de numai un cuplu de zecimi de secundă de arc și cele două stele sunt diferite cu numai o magnitudine. Localizată la 175 de ani lumină de sistemul nostru solar, această pereche strânsă cuprinde o separație similară cu distanța dintre Saturn și Soare. Nu este neobișnuit pentru o stea binară, ceea ce este neobișnuit aici este chiar steaua primară. Spectrul lui Alpha Dor este, ciudat, foarte bogat în silicon. Și acesta pare să fie concentrat într-o pată stelară magnetică.

Să privim acum spre variabila Cephidă Beta Doradus, simbolul ”b” de pe hartă. Beta este o stea supergigantă evoluată care la fiecare 9,942 de zile atinge maximum de strălucire la o magnitudine de 3,46 și apoi scade către 4,08. Dacă aceste tipuri de schimbări sunt atât de subtile încât este dificil să le urmărești doar cu ochiul, asta nu înseamnă că nu este ceva important aici. Studiind Cepheidele, înțelegem relația dintre perioadă și luminozitate.

Perioada de pulsație a unei Cepheide ne oferă strălucirea absolută și comparând-o cu strălucirea aparentă, obținem distanța. Așa încât, când găsim o variabilă Cepheidă în altă galaxie, putem știi cât de departe se află acea galaxie.   Acum să parcurgem constelația de la un capăt la celălalt cu binoclurile și începem cu Delta Doradus, forma ”8” de pe hartă. Dacă ați fi pe Lună, această stea ar fi steaua polului sud, la fel precum Polaris este steaua polului nord pentru Terra.

Navigați de-a lungul corpului peștelui până către Gamma Doradus, forma ”Y” de pe hartă. Ghiciți! O altă stea variabilă! Dar aceasta nu este Cepheidă … Stelele din Gamma Doradus sunt variabile care prezintă variații în luminozitate din cauza pulsațiilor neradiale de pe suprafața lor. Aceste stele sunt de obicei tinere, stele de secvență principală de tip F timpuriu sau A, și fluctuațiile tipice în strălucire sunt de 0,1 magnitudini cu o perioadă de o zi. Aceasta este relativ o nouă clasă de stele variabile, care au fost pentru prima oară caracterizate în a doua jumătate a anilor 1990, iar detaliile cauzelor fizice ale variațiilor sunt încă în investigație. Sunt niște străini misterioși! Niște cioflingari albaștri oscilatorii!

Nu puneți deoparte încă binoclurile! Trebuie să aruncăm o privire și spre R Doradus. Aici avem o gigantă roșie, o stea variabilă Mira, situată la 200-225 ani lumină de Terra. Magnitudinea vizibilă a lui R Doradus variază între 4,8 și 6,6, ceea ce face ca modificările variabile să fie ușor de urmărit cu binocluri, dar atunci când sunt urmărite în infraroșu, aceasta este una dintre cele mai strălucitoare stele de pe cer. Totuși, aceasta nu este cea mai interesantă parte … Cu excepția Soarelui nostru, R Doradus este în prezent considerată a fi steaua cu cea mai mare domensiune aparentă, așa cum se vede de pe Terra. Diametrul solar al lui R Doradus ar putea depăși 585 milioane de kilometri. Asta depășește de 400 de ori Soarele – ca să nu mai vorbim de masă. Dacă l-am plasa în centrul sistemul nostru solar, în locul Soarelui, orbita lui Marte ar fi parte a stelei.

Dorado conține un mare număr de obiecte din cerul de adâncime, foarte potrivite pentru binocluri, telescoape mici și telescoape mari. Atât de multe, de fapt, încât harta noastră stelară mică ar fi foarte aglomerată iar denumirile imposibil de citit. Unul dintre cele mai notabile asemenea obiecte este Marele Nor Magellanic, unul dintre vecinii galaxiei noastre Calea Lactee și membru al grupului galactic local. În sine, acesta este o galaxie pitică neregulară, distorsionată de interacțiunea strânsă cu Calea Lactee și este probabil ca în trecut să fi fost o galaxie spirală barată. Velocitatea radială și cea proprie a Norului Magellanic au fost recent măsurate cu acuratețe de către o echipă de la Centrul pentru Astrofizică – Harvard Smithsonian, pentru a produce o măsurare cu simulare în 3-D a velocității urmărită în pasajul prin galaxia Calea Lactee, cu un exces de 480 km/s, utilizând date de la telescopul Hubble. Această neobișnuit de mare velocitate pare să implice faptul că de fapt norul nu este prins de Calea Lactee și multe dintre efectele presupuse ale Norului Magellanic vor trebui să fie revizuite.

Neapărat să explorați Marele Nor Magellanic pentru nebuloasa pe care o găzduiește și regiunea de formare a stelelor. A fost gazdă și pentru o supernova (SN 1987A), cea mai strălucitoare observată în ultimele trei secole.   Pentru telescoape, există multe obiecte în Dorado pe care nu ați dori să le ratați, dar dacă le-am prezenta pe toate, acest articol ar cuprinde peste 10 pagini … Așa încât, să surprindem … esențialul! Pentru căutătorii grupurilor de galaxii, oferta ar fi următoarea. Alegeți NGC 1566 (RA 04h 20m 00s Dec -56 56.3′), o galaxie spirală care domină grupul Dorado și este de asemenea o galaxie Seyfert. Către centrul clusterului, priviți către galaxiile în înteracțiune NGC 1549 și NGC 1553. Cele două membre strălucitoare sunt galaxia lenticulară NGC 1553 (RA 04h 16m 10.5s Dec -55 46′ 49″), și galaxia eliptică NGC 1549 (RA 04h 15m 45.1s Dec -55 35′ 32″). Interacțiunea lor pare să fie în stadiu timpuriu și poate fi urmărită pe lungimi de undă optice cu învelișuri neregulate vagi dar distincte ale emisiilor și un jet foarte interesant către partea nordică. Scanarea cu raze X a lui Chandra a arătat că gazul fierbinte difuz reprezintă cam 70% din emisii, învăluit cu multe surse de forma unor puncte (binare de rază X cu masă joasă) care reprezintă restul de 30%.  Similar cu Messier 60, aceste pete strălucitoare sunt sisteme stelare binare de găuri negre și stele neutronice, dintre care multe sunt locate în clusterele globulare și reflectă trecutul tumultuos al acestei galaxii foarte vechi.

Orientați telescopul către NGC 2164 (RA 05h 58m 53s Dec -68 30.9′). Aici este rezolvat un cluster stelar deschis, ori un cluster globular din altă galaxie. To în vecinătate veți găsi micul cluster deschis NGC 2172 (RA 5 : 59.9 Dec -68 : 38) și clusterul galactic NGC 2159 (05 57.8, -68 38).   Doriți să studiați un alt complex? Atunci să luăm urma lui NGC 2032 (RA 05h 35m 21s Dec -67 34.1′). Cunoscută mai bine sub numele de Nebuloasa Pescăruș de Mare, acest complex conține patru denumiri NGC diferite: NGC 2029, NGC 2032, NGC 2035 și NGC 2040. De-a lungul unui cluster stelar deschis, aici găsim multe tipuri de nebuloase, precum nebuloase de emisie, nebuloase de reflexie și regiuni HII. Este de asemenea bisectată de o nebuloasă întunecată.

Desigur, nici o călătorie cu telescopul prin Dorado nu ar fi completă fără o oprire la NGC 2070 (RA 05h 38m 37s Dec -69 05.7′) – Nebuloasa Tarantula. Localizată la 180.000 de ani lumină de sistemul nostru solar şi menţionată pentru prima oară de către Nicolas Louis de Lacaille, în 1751, această urială regiune HII este un obiect extrem de luminos. Luminozitatea sa este atât de strălucitoare, încât dacă s-ar fi aflat faţă de noi la distanţa Nebuloasei Orion, Nebuloasa Tarantula ar putea produce umbre. De fapt, este cea mai activă regiune cunoscută de explozii stelare din grupul local de galaxii. Către miez avem un cluster stelar extrem de compact care oferă destulă energie cât să facă nebuloasa vizibilă.

Sursa: Universe Today

Un comentariu la “Poveștile Cerului. Constelația Dorado sau Peștele de Aur

  1. Pingback: Tweets that mention Poveștile Cerului. Constelația Dorado sau Peștele de Aur « PLANETARIUL BAIA MARE – MARAMURES -- Topsy.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s