SIMBOLISTICA NUMELOR PLANETELOR – ştiinţă sau noroc ?

Data de 24 august 2006 a reprezentat un punct de referinţă în istoria astronomiei moderne. Printr-o rezoluţie adoptată în acea zi, Uniunea Astronomică Internaţională (UAI) a modificat, practic, structura sistemului nostru solar, prin introducerea unei noi categorii de obiecte cereşti, numită planete pitice. Conform definiţiei, o planetă pitică orbitează în jurul Soarelui, are o masă suficient de mare pentru a fi sferică, nu este satelitul altei planete şi nu a eliberat spaţiul cosmic din vecinătatea orbitei sale. În urma acestei restructurări, sistemul nostru solar dispune, în acest moment de opt planete mari (Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun) şi cinci planete pitice (Ceres, Pluton, Haumea, Makemake şi Eris).

Cu siguranţă mulţi dintre noi cunoaştem încă din copilărie numele planetelor sistemului nostru solar. Ne este, de asemenea, relativ uşor să constatăm că multe dintre ele poartă denumirile zeităţilor din mitologia romană. Acest aspect este oarecum greu de înţeles, pentru că deşi civilizaţii cum ar fi sumerienii, chinezii, grecii, egiptenii erau mult mai implicate în studierea cerului şi aveau propriile lor nume pentru corpurile cereşti, totuşi cele care au răzbătut până la noi sunt de sorginte romană. Dar de ce se numesc ele aşa cum se numesc? O fi având numele lor tangenţă cu caracteristicile acestor corpuri ?

Să începem cu cea mai apropiată planetă de soare. Hermes sau Apollo pentru greci, Tir în persană, Otaared la arabi, Suising în China sau Udu-idim-gu-ud în sumeriană, cea mai mică planetă a sistemului nostru solar este totuşi cunoscută sub numele roman de Mercur. În mitologia romană Mercur era mesagerul sau solul zeilor (echivalentul lui Hermes la greci), zeul cel mai iute de picior. Dacă vom observa că planeta are cea mai rapidă mişcare de revoluţie (efectuează o rotaţie completă în jurul Soarelui în 88 de zile terestre), asocierea de nume cu zeul roman e lesne de intuit. E de bun simţ să presupunem că atât grecii cât şi romanii cunoşteau acest lucru.

În privinţa planetei Venus, lucrurile par a fi şi mai clare. Al treilea corp ca strălucire de pe bolta cerească, după Soare şi Lună, planeta îşi merită din plin numele roman al zeiţei dragostei, frumuseţii şi fertilităţii. Este, la propriu, cea mai fierbinte planetă a sistemului solar (462 ⁰ C la suprafaţă), are ziua mai lungă decât anul şi se învârte în jurul axei sale în sens retrograd, astfel că soarele-i răsare la vest şi-i apune la est! Cu adevărat o planetă capricioasă, ea apare ca Aphrodita, Hesperos sau Phosphoros (dacă era vizibilă dimineaţa sau seara) la greci, Zuhra la arabi, Naheed în persană sau Nin-si-an-na în sumeriană.

În ceea ce priveşte planeta albastră, numele de Terra este cel mai des întâlnit. Terra Mater sau Tellus Mater (Mama Pământ) era divinitatea romană ce personifica pământul. Numele ei era asociat, de asemenea cu căsătoria, naşterea sau graviditatea. Denumirea de Pământ, folosită doar în limba română, pare a proveni din latinescul „pavimentum” care însemna caldarâm sau drum pietruit. În mitologia greacă, zeiţa Gaia (sau Gaea) întruchipa Pământul şi era considerată elementul primordial din care au luat naştere toate celelalte lucruri. Alte nume pentru planeta noastră sunt Erde la germani, Jorden (Jord sau Jorda) în ţările Europei nordice (Suedia, Norvegia, Islanda), Zemlja în limbaj rusofon, Zamin în persană, Ard la arabi sau Deiqao în China.

Deşi iniţial a fost venerat ca protector al muncilor câmpului, din cauza problemelor apărute în delimitarea terenurilor agricole şi apărarea acestora împotriva celor ce le prădau, Marte a ajuns să fie considerat în mitologia romană drept zeu al războiului. Culoarea roşiatică a planetei Marte conferită de prezenţa oxidului de fier în solul acesteia induce ideea de sânge, iar de aici până la a asocia numele acestui corp ceresc cu zeul războiului nu a fost deloc cale lungă. Planeta mai are denumirile Dynamis sau Ares în greacă, Merrikh la arabi, Fuosing în China sau Si-mu-ud la sumerieni.

Cea mai mare planetă a sistemului nostru solar nu putea să primească decât numele celui mai mare dintre zeii romani. Jupiter (Zeus la greci) sau Jupiter Optimus Maximus (Jupiter Cel mai Bun, Cel mai Mare) era divinitatea romană supremă, răspunzătoare de bunul mers al legii şi ordinii sociale. Expresia „după Jove”, destul de des întâlnită şi astăzi, se pare că provine din Roma antică, acolo unde oamenii jurau către Jove în tribunale, zeul fiind considerat ca fiind legiuitorul suprem al justiţiei cosmice. Cu totul altfel stau lucrurile în sistemul nostru solar, sistem în care Jupiter poate fi considerat doar cea mai mare dintre planete, dar se mişcă după regulile impuse de Soare, corp care concentrează peste 99 % din masa sistemului solar. În astronomia vechilor greci, planeta poate fi întâlnită sub numele de Kyriotetes, Mushtarie la arabi, Moqsing în China sau Neberu în babiloniană.

Până în 1781 când a fost descoperită Uranus, Saturn a fost ultima planetă cunoscută de civilizaţiile antice şi medievale. Celebră pentru inelele sale, planeta a căpătat numele zeului roman ce patrona muncile agricole şi roadele pământului. În mitologia greacă apare sub numele de Cronos, fiul lui Uranus şi al Gaiei. Arabii îi spuneau Zuhal, chinezii Tousing iar babilonienii Kayamanu. Ca o curiozitate, deşi este, ca dimensiuni, a doua planetă a sistemului nostru solar Saturn este mai uşoară decât apa, astfel că dacă am avea o apă atât de mare pe care să o aşezăm, planeta ar pluti!

Descoperită de abia în secolul al XVIII-lea de astronomul german William Herschel, planeta Uranus a fost denumită iniţial Georgium Sidus (nume folosit in Anglia până în anul 1850) în onoarea regelui Angliei de atunci George al III-lea. Cum marea majoritate a astronomilor nu a fost de acord cu acest nume, Johann Bode vine cu propunerea ca planeta să se numească Uranus, tatăl lui Cronos (Saturn în mitologia romană), planeta fiind situată în sistemul nostru solar imediat după Saturn. Uranus este singura dintre cele opt planete mari ale sistemului nostru solar al cărei nume provine din mitologia greacă, acolo unde Uranus este cunoscut drept zeul cerurilor.

A opta planetă de la Soare a fost descoperită din creion (prin calcul) de doi astronomi (Urbain Le Verrier, un reputat astronom francez şi John Couch Adams un tânăr astronom englez aflat la începutul carierei), independent unul faţă de celălalt. Primul care a observat însă planeta a fost germanul Johann Gottfried Galle, cel care a şi propus numele de Janus. În cele din urmă, planeta a primit numele de Neptun, zeul mărilor şi al oceanelor în mitologia romană. Probabil, cel ce a sugerat acest nume, Le Verrier, a intuit că aspectul acestei planete este agitat şi schimbător ca al suprafeţei mării.

Considerată până nu demult a noua planetă a sistemului nostru solar, Pluton (denumirea de Pluto destul de des uzitată în limba română este incorectă, atât planeta cât şi zeul numindu-se Pluton!) şi-a pierdut acest statut în august 2006,din cauza faptului că nu a „curăţat” spaţiul cosmic din vecinătatea orbitei sale. Oficial, descoperitorul planetei este considerat Clyde William Tombaugh, dar contribuţii semnificative în depistarea planetei de dincolo de Neptun a avut şi astronomul american Percival Lowell. Se pare că iniţialele numelui acestui savant au condus spre denumirea acestui corp ceresc, propunerea venind din partea unei fetiţe de doar 11 ani din Anglia, pasionată de mitologiile romane şi greacă.

La fel ca şi Uranus sau Neptun, Pluton are aceeaşi denumire în aproape toate limbile de pe pământ (mai puţin cele asiatice), planetele nefiind cunoscute în antichitate pentru simplul motiv că nu erau vizibile cu ochiul liber.

În mitologia romană, Pluton (Hades la greci) era considerat zeul lumii subpământene. Chinezii îi spun acestui corp Mengwongsing, adică „Regele stelei întunecate”.

Ultimele patru „achiziţii” ale sistemului nostru solar sunt de date foarte recente. Cu un diametru de aproximativ 950 de kilometri, Ceres a fost de departe cel mai mare dintre corpurile centurii de asteroizi, situate între Marte şi Jupiter. În 2006 a intrat în categoria planetelor pitice şi a primit numele zeiţei romane a pâinii şi a grânelor, romanii venerând-o ca divinitatea creatoare şi ocrotitoare a recoltelor.

Centura lui Kuiper este, se pare, ultima graniţă a sistemului nostru solar. Cel mai mare corp al acestei centuri a primit numele zeiţei discordiei şi a disensiunilor din mitologia greacă, Eris (Discordia la romani), la propunerea astronomului Michael Brown, unul dintre descoperitorii acestui corp ceresc. Revoltată şi supărată pentru faptul că nu a fost invitată la nunta zeiţei Thetys, Eris a aruncat printre zeiţe un măr vrăjit pe care era scris „Celei mai frumoase” (de unde şi expresia „mărul discordiei”), lucru ce a dus la o ceartă între Hera, Atena şi Afrodita şi a marcat începerea războiului troian.

Makemake şi Haumea fac notă discordantă faţă de restul corpurilor din sistemul solar, pentru că numele lor aparţin unor divinităţi din alte culturi decât cele romane şi greceşti. Makemake este zeul fertilităţii din Insula Paştelui iar Haumea este zeiţa pământului şi a fertilităţii în mitologia hawaiiană.

Dinamica schimbărilor produse în „secolul vitezei” a afectat se pare şi astronomia. Am trecut de la un sistem solar cu nouă planete la unul cu opt planete mari şi cinci planete pitice. Asta deocamdată! Pe lista de aşteptare se înscriu alte obiecte transneptuniene dornice de a intra în familia Soarelui: Sedna, Varuna, Orcus sau Quaoar. Dar despre ele, într-un material viitor. Deocamdată să ne bucurăm că avem puterea şi libertatea de a numi, clasifica şi organiza corpuri cereşti pe care nici nu le-am văzut încă.

Ovidiu Ignat