O CRONOLOGIE A ASTRONOMIEI

astrok

O (SCURTĂ DAR CUPRINZĂTOARE) CRONOLOGIE A ASTRONOMIEI

2300 î.Chr.

Astronomii Chinezi încep să înregistreze și să denumească stelele și constelațiile către 2300 î.Chr.

750 î.Chr.

Astronomii babilonieni descoperă un ciclu de 18,6 ani pentru răsăritul și apusul Lunii. Pornind de la acest ciclu, ei au creat primele almanahuri – table ale mișcărilor Soatelui, Lunii și planetelor, pentru a fi utilizate în astrologie. În secolul 6 î.Chr. aceste informații erau utilizate de greci pentru a prevesti eclipsele.

585 î.Chr.

Thales a prevestit o eclipsă solară.

467 î.Chr.

Anaxagora a realizat o explicație corectă pentru eclipse, apoi a descris Soarele ca având o masă mai mare decât Peloponezul. În încercat de asemenea explicarea curcubeelor și a meteorilor. A fost primul care a asociat strălucirea lunii ca reflecție a luminii de la Soare.

388 î.Chr.

Platon, filozof grec, a fondat Academia Platonică, școală filozofică ce va avea o influență majoră pentru următorii 2000 de ani. El promova ideea că tot ce există în univers se deplasează în armonie și că Soarele, Luna și planetele se rotesc în jurul Pământului în cercuri perfecte.

270 î.Chr.

Aristarchus din Samos a propus heliocentrismul ca alternativă la Pământul ca centru al Universului. Modelul său heliocentric plasa Soarele în centru, cu Pământul ca planetă ce îl orbitează. Doar câteva persoane din epocă au luat în serios această teorie.

164 î.Chr.

Cea mai timpurie apariție înregistrată a cometei Halley este realizată de către astronomii babilonieni. Înregistrările lor cu privire la deplasarea cometei permit astăzi astronomilor să prevestească cu acuratețe modul în care orbita cometei s-a modificat de-a lungul secolelor.

4 î.Chr.

Astronomul Shi Shen ar fi catalogat 809 stele în 122 constelații, realizând și cele mai vechi observații cunoscute asupra petelor solare.

140

Ptolemeu din Alexandria publică catalogul său stelar, ce cuprindea 48 de constelații și confirma perspectiva geocentrică asupra Universului. Această viziune geocentrică a fost păstrată nealterată timp de aproape 1500 de ani în Europa și a fost transmisă astronomilor arabi și europeni medievali prin lucrarea sa Almagest.

400

Ciclurile temporale cosmologice Hindu, explicate în Surya Siddhanta, conferă anului sideral (durata revoluției Terrei în jurul Soarelui) o durată medie de 365.2563627 days, care este cu numai 1,4 secunde mai mare decât valoarea modernă de 365.2563627 zile. Aceasta va rămâne estimarea cea mai apropiată de cea reală pentru durata anului sideral, în lumea întreagă, pentru aproape o mie de ani. This remains the most accurate estimate for the length of the sidereal year anywhere in the world for over a thousand years.

499

Astronomul – matematician indian Aryabhata, în lucrarea sa Aryabhatiya, propune un sistem solar heliocentric de gravitație și un model eliptic excentric pentru planete, unde planetele se rotesc în jurul axelor proprii și urmează orbite eliptice în jurul Soarelui. El a scris de asemenea că planetele și Luna nu au lumină proprie și reflectă lumina de la Soare și că Pământul se rotește în jurul axei proprii generând succesiunea zi-noapte, iar rotația în jurul Soarelui se realizează într-un an.

628

Astronomul matematician indian Brahmagupta, în lucrarea sa Brahma-Sphuta-Siddhanta, a fost primul care a recunoscut gravitația ca forță de atracție și a descris pe scurt a doua lege a gravitației. El a oferit metode pentru calcularea mișcărilor și pozițiilor planetelor, răsăritul și apusul acestora, conjuncții, dar și calcule pentru eclipsele solare și lunare.

773

Lucrările sanscrite Aryabhata și Brahmagupta, împreună cu textul sanscrit Surya Siddhanta, sunt traduse în arabă, introducându-i pe astronomii arabi în astronomia indiană.

777

Muhammad al-Fazari și Yaqub ibn Tariq au tradus Surya Siddhanta și Brahmasphutasiddhanta, compilându-le apoi în lucrarea Zij al-Sindhind, primul tratat Zij.

830

Prima lucrare majoră de astronomie arabă este Zij al-Sindh, a lui al-Khwarizimi. Lucrarea conține table cu cule pentru mișcările Soarelui, Lunii și a celor cinci planete cunoscute la acea vreme.

Această activitate este semnificativă pentru că introduce conceptele lui Ptolemeu în știința islamică. Această lucrare marchează și punctul de întoarcere în astronomia arabică. Inițial, astronomii arabi au adoptat abordarea cercetării primare în acest câmp de studiu, traducând lucrări ale altora și învățând ceea ce a fost descoperit deja. Lucrarea lui Al-Khwarizmi marchează debutul metodelor netradiționale de studiu și calcule.

850

al-Farghani a scris Kitab fi Jawani („Un compendiu al științei stelelor „). Lucrarea s-a dorit a fi o introducere în cosmografia lui Ptolemeu. Cu toate acestea, ea l-a corectat pe Ptolemeu, pe baza descoperirilor astronomilor arabi. Al-Farghani a dat valori revizuite pentru oblicitatea eclipticii, mișcările precesionale ale apogeelor solare și lunare, dar și asupra circumferinței Pământului. Aceste cărți au avut o largă circulație în lumea musulmană și au fost traduse chiar și în limba latină.

928

Cel mai timpuriu astrolab, care a supraviețuit trecerii timpului, a fost construit de către astronomul matematician Mohammad al-Fazari. Aceste instrumente erau cele mai avansate ale timpului. Măsurarea precisă a poziției stelelor și planetelor le-a permis astronomilor arabi să compileze cele mai detaliate almanahuri și atlasuri stelare cunoscute.

1030

Abū Rayḥān al-Bīrūnī a pus în discuție teoriile heliocentrice indiene din Aryabhata, Brahmagupta and Varahamihira în lucrarea sa Ta’rikh al-Hind (Indica în latină). Biruni a evidenția că cei de după Aryabhata au considerat că Terra se află în centru. Biruni a invocat că această situație nu creează nici o problemă matematică.

1031

Abu Said Sinjari, contemporan cu Abu Rayhan Biruni, a sugerat posibilitatea mișcării heliocentrice a Pământului în jurul Soarelui.

1054

Astronomii chinezi au înregistrat apariția bruscă a unei stele strălucitoare. Sculpturile în piatră ale nativ-americanilor prezintă de asemenea o stea strălucitoare în apropierea Lunii. Steaua este explozia supernovei Crab.

1070

Abu Ubayd al-Juzjani a publicat Tarik al-Aflak. În lucrarea sa indică o problemă în modelul Ptolemaic, punctum equans –  concept matematic pentru considerarea mișcării observate a planetelor, propunând chiar o soluție a problemei. În al-Andalus, lucrarea anonimă al-Istidrak ala Batlamyus („O recapitulare în ceea ce privește viziunea lui Ptolemeu”) a fost inclusă și o listă cu obiecții la astronomia lui Ptolemeu.

Una dintre cele mai importante lucrări ale perioadei a fost Al-Shuku ala Batlamyus („Îndoieli asupra lui Ptolemeu”). În aceasta, autorul însumează inconsistențele modelelor lui Ptolemeu. Mulți astronomi au luat în serios provocările din această lucrare, mai ales în sensul dezvoltării unor modele alternative care să evadeze din seria de erori descoperite.

1126

Lucrările astronomice indiene și islamice (incluzând Aryabhatiya și Brahma-Sphuta-Siddhanta) sunt traduse în limba latică la Cordoba, Spania – introducându-i pe astronomii europeni în astronomia indiană și islamică.

1150

Astronomul matematician indian Bhaskara, în Siddhanta Shiromani, a calculat longitudinea și latitudinea planetelor, eclipselor lunare și solare, răsărituri și apusuri, fazele lunare și conjuncțiile planetelor fiecare cu fiecare, dar și fiecare cu stelele fixe și a explicat cele trei probleme ale rotației diurne. A calculat, de asemenea, mișcarea corectă a planetelor, elipsele, primele vizibilități ale planeetlor, creșterea lunii, anotimpurile și durata revoluției Terrei în jurul Soarelui, cu rezultatul în 9 decimale.

1250

Mo’ayyeduddin Urdi a dezvoltat Urdi lemma, care este utilizat mai târziu în modelul heliocentric al lui Copernic.

Nasir al-Din al-Tusi a rezolvat problemele semnificative din sistemul Ptolemaic, dezvoltând cuplul-Tusi (dispozitiv matematic în care un cerc mic se rotește în interiorul unui cerc cu diametrul de două ori mai mare decât a cercului mic) ca o alternativă la punctum aequans, fizic problematic care a fost introdus de Ptolemeu. Acest dispozitiv ca fi mai târziu utilizat în modelul copernician.

Studentul lui Tusi, Qutb al-Din al-Shirazi, în lucrarea sa ”Limita cunoașterii dobândite asupra cerului”, pune în discuție posibilitatea heliocentrismului.

Najm al-Din al-Qazwini al-Katibi, care a lucrat de asemenea la Observatorul Maraghah, în lucrarea sa Hikmat al-‘Ain, a argumentat modelul heliocentric, deși mai  târziu a abandonat această idee.

1350

Ibn al-Shatir (1304–1375), în lucrarea sa ”Cercetare privind rectificarea teoriei planetare”, a eliminat necesitatea acelui punctum equans, introducând încă un epiciclu, depărtându-se de sistemul Ptolemaic într-un fel similar celui a lui Copernic, mai târziu.

Ibn al-Shatir a propus un sistem care era doar aproximativ geocentric, și nu perfect geocentric, aducând demonstrația trigonometrică că Terra nu se afla exact în centrul Universului. Această rectificare a fost mai târziu utilizată în modelul copernician.

1543

Nicolaus Copernicus a publicat De revolutionibus orbium coelestium, care conține etoria sa că Pământul se rotește în jurul Soarelui. El a complicat însă teoria, reținând de la Platon, orbitele circulare perfecte ale planetelor.

1572

O supernova strălucitoare (SN 1572 – considerată pe atunci a fi o cometă) este observată de Tycho Brahe, care a dovedit că aceasta călătorește dincolo de atmosfera Pământului și de aceea furnizează prima dovadă că cerul se poate schimba.

1608

Hans Lippershey, realizator de ochelari, a inventat telescopul de refracție. Invenția s-a răspândit rapid de-a lungul Europei, oamenii de știință făcându-și propriile instrumente. Descoperirile lor au însemnat o revoluție în astronomie.

1609

Johannes Kepler a publicat lucrarea Noua Astronomie. În aceasta și alte lucrări de mai târziu, Kepler a anunțat cele trei legi ale mișcării planetelor, înlocuind orbitele circulare ale lui Platon cu orbite eliptice. Almanahurile realizate pe baza acestor legi s-au dovedit a fi foarte exacte.

1610

Galileo Galilei a publicat Sidereus Nuncius, în care a descris ce a descoperit prin observațiile realizate cu telescopul construit de el. Printre acestea enumerăm: petele solare, craterele lunare, și cei patru sateliți ai lui Jupiter. Dovedind că Pământul nu este orbitat de toate obiectele celeste, Galilei a promovat viziunea coperniciană a unui univers cu Soarele în centru.

1655

Pe măsură ce puterea și calitatea telescoapelor a crescut, Christiaan Huygens a studiat planeta Saturn și a descoperit cel mai mare satelit al său, Titan. El a explicat de asemenea prezentarea lui Saturn, sugerând că planeta este înconjurată de un inel.

1663

Astronomul scoțian James Gregory, proiectează așa numitul telescop reflector ”gregorian”, utilizând oglinzi parabolice în locul lentilelor, pentru a reduce aberația cromatică și aberația sferică, dar nu va reuși să construiască acest telescop.

1668

Isaac Newton construiește primul telescop reflector, telescopul său Newtonian.

1687

Isaac Newton publică prima sa copie a lucrării Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, stabilind teoria gravitației și legile mișcării. Principia explică legile mișcării planetare ale lui Kepler și permite astronomilor să înțeleagă forțele ce acționează între Soare, planete și sateliții acestora.

1705

Edmond Halley calculează că acele comete înregistrate o dată la 76 de ani, în intervalul 1456 – 1682 este o singură cometă. El prevestește că acea cometă se va întoarce în 1758. Când aceasta a revenit, după cum era de așteptat, cometa a primit numele Halley în onoarea sa.

1750

Astronomul francez Nicolas de Lacaille a navigat pe oceanele sudice și a debutat lucrarea de compilare a unui catalog cu peste 10.000 de stele de pe cerul sudic. Deși Halley și alții au făcut observații din Emisfera Sudică înainte, catalogul stelar al lui Lacaille este primul catalog comprehensiv al cerului sudic.

1781

Astronomul amator William Herschel a descoperit planeta Uranus, deși inițial a considerat-o eronat a fi o cometă. Uranus este prima planetă descoperită dincolo de Saturn, care a fost considerată din cele mai vechi timpuri planeta cea mai distantă.

1784

Charles Messier a publicat catalogul său de clustere stelare și nebuloase. Messier a realizat această listă pentru a preveni identificarea obiectelor din ea ca fiind comete. Cu toate acestea, catalogul său a devenit o referință pentru studiul roiurilor stelare și a nebuloaselor, fiind și astăzi în uz.

1800

William Herschel a divizat lumina solară printr-o prismă și cu un termometru, măsurând energia dată de diferite culori. El a observat o creștere neașteptată în energie dincolo de capătul roșu al spectrului, descoperind lumina invizibilă infraroșie, fundație pentru spectroscopie.

1801

Astronomul italian Giuseppe Piazzi a descoperit ceea ce părea să fie o nouă planetă orbitând între Marte și Jupiter și a numit-o Ceres. William Herschel a dovedit că este un obiect foarte mic, cu un diametru calculat de numai 320 km și nu o planetă. El a propus numele de asteroid și, curând, alte obiecte similare au fost descoperite. Actualmente știm că Ceres are un diametru de 932 km și este considerată o planetă pitică.

1814

Joseph von Fraunhofer a construit primul spectometru de acuratețe și l-a utilizat pentru a studia spectrul luminii solare. El a descoperit și a cartografiat sute de linii negre subtile ce traversează spectrul solar. În 1859 aceste linii au conectate cu elementele chimice din atmosfera solară. Spectroscopia devine o metodă de studiu a compoziției stelelor.

1838

Friedrich Bessel a utilizat cu succes metoda paralaxei solare, efectul mișcării anuale a Terrei în jurul Soarelui, pentru a calcula distanța până la steaua 61 Cygni, prima stea – alta decât Soarele, a cărei distanță până la Terra a fost măsurată. Măsurătorile lui Bessel au o rată de acuratețe foarte mare în ce privește poziția stelelor, iar tehnica paralaxei devine o platformă de măsurare a universului la scară.

1843

Astronomul amator german Heinrich Schwabe, care a studiat anterior Soarele timp de 17 ani, a anunțat descoperirea unui ciclu regulat în numărul de pete solare, primul indiciu privind structura internă a Soarelui.

1845

Astronomul irlandez William Parsons reușește să finalizele primul dintre cele mai mari telescoape ale lumii, cu o oglindă de 180 cm. A folosit acest telescop pentru a studia și desena structura nebuloaselor și după câteva luni de zile a descoperit structura spirală a Galaxiei  Volburei (sună mai bine ”Vâltoare”!!!)

Fizicienii francezi Jean Foucault and Armand Fizeau au realizat primele fotografii detaliate ale suprafeței solare printr-un telescop – nașterea astrofotografiei științifice. În numai cinci ani, astronomii au produs primele fotografii detaliate ale Lunii. Pelicula utilizată atunci nu era destul de sensibilă pentru a capta stele.

1846

O nouă planetă, Neptun – a fost identificată de către astronomul german Johann Gotffried Galle în timp ce sonda poziția sugerată de Urbain Le Verrier. Le Verrier a calculat poziția și dimensiunea unei planete din efectele atracției sale gravitaționale asupra orbitei lui Uranus. Un matematician englez, John Couch Adams, a realizat calcule similare anterior cu un an.

1868

Astronomii au observat o nouă linie de emisie luminoasă în spectrul atmosferei solare, în timpul unei eclipse. Linia de emisie este produsă de un element ce produce lumină, iar astronomul britanic Norman Lockyer a conchis că este un element necunoscut pe Terra. L-a numit helium, de la termenul grecesc pentru Soare. După aproape 30 de ani, heliul a fost descoperit pe Terra.

1872

Astronomul american Henry Draper a realizat primele fotografii ale spectrului unei stele (Vega), arătând liniile de absorbție ce indică compoziția chimică. Astronomii au început să vadă în spectroscopie cheia înțelegerii evoluției stelelor. William Huggins a utilizat liniile de absorbție pentru a măsura deplasarea spre roșu a stelelor, care oferă prima indicație privind viteza deplasării stelelor.

1895

Konstantin Tsiolkovsky a publicat primul său articol asupra posibilității zborului spațial. Cea mai mare descoperire a sa este că o rachetă, spre deosebire de alte forme de propulsie, va funcționa în vid. El a subliniat de asemenea principiul stagiului multiplu de lansare a unui vehicul de zbor în cosmos.

1901

A fost publicat Catalogul Henry Draper, un sondaj comprehensiv al stelelor. În catalog, Annie Jump Cannon a propus o secvențăr de clasificare a stelelor după liniile de absorbție din spectrul lor, care este în uz și în prezent.

1906

Ejnar Hertzsprung a stabilit standardul măsurării strălucirii reale a unei stele. El arată că există o relație între culoare și magnitudine absolută pentru 90% dintre stelele galaxiei noastre. În 1913 Henry Norris Russel a publicat o diagramă care arată această relație. Deși cei doi astronomi au fost de acord că diagrama prezintă secvența în care o stea se află, nu au fost de acord privind calea de progres a secvenței. Arthur Eddington a reușit să rezolve finalmente această controversă în 1924.

1916

Fizicianul german Karl Schwarzschild a utilizat teoria relativității generale a lui Albert Einstein pentru a pune bazele teoriei găurilor negre. El a sugerat că dacă o stea colapsează până la o anumită dimensiune, gravitația sa va fi atât de puternică încât nici o formă de radiație nu va putea scăpa din ea.

1923

Edwin Hubble a descoperit o stea variabilă Cefeidă în ”Nebuloasa Andromeda” și a dovedit că Andromeda și alte nebuloase sunt galaxii mult îndepărtate de galaxia noastră. Către1925, acesta a produs un sistem de clasificare pentru galaxii.

1926

Robert Goddard lansează prima rachetă alimentată cu combustibil lichid. El a demonstrat, de asemenea, că rachetele pot evolua în vid. Modelele de rachetă ulterioare au spart bariera sunetului pentru prima oară.

1929

Edwin Hubble a descoperit că Universul este în expansiune – cu cât o galaxie se află mai departe de noi, cu atât mai rapid se îndepărtează. Doi ani mai târziu, Georges Lemaître a sugerat că expansiunea universului poate fi conectată cu un ”Big Bang” inițial.

1930

Prin aplicarea noilor idei privind fizica subatomică, Subrahmanyan Chandrasekhar a prezis că atomii dintr-o stea pitică albă ce are mai mult de 1,44 mase solare se vor dezintegra, producând colapsul violent al stelei. În 1933, Walter Baade și Fritz Zwicky au descris steaua neutronică rezultată din acest colaps, producând o explozie supernova.

Clyde Tombaugh a descoperit planeta pitică Pluto, la observatorul astronomic Lowell, din Flagstaff, Arizona. Obiectul este atât de difuz și se mișcă atât de lent, încât pentru observații a trebuit să compare fotografii realizate la câteva nopți distanță una de alta.

1932

Karl Jansky a detectat primele unde cosmice din spațiu. În 1942, undele radio provenite de la Soare sunt de asemenea detectate. Câțiva ani mai târziu, radio-astronomii identifică prima sursă radio distantă – Nebuloasa Crab și galaxiile Centaurus A și M87.

1938

Fizicianul german Hans Bethe a explicat cum generează stelele energie. El a evidențiat seria de reacții de fuziune nucleară care transformă hidrogenul în heliu și eliberează cantități enorme de energie în inima unei stele. Aceste reacții utilizează hidrogenul stelei foarte încet, permițându-i să ardă timp de miliarde de ani.

1944

O echipă de cercetători germani, conduși de Wernher von Braun develops dezvoltă modelul V-2, primul proiectil balistic de tip rachetă. Cercetătorii și inginerii echipei lui Braun au fost capturați la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și tractați în programele sovietice și americane de dezvoltare a rachetelor.

1948

Cel mai mare telescop din lume, cu o oglindă de 5,08 m, este finalizat pe Muntele Palomar din California. La acel moment acest telescopul a depășit limita tehnologiei telescoapelor cu oglindă – pentru că oglinzile mari tind să se îndoaie sub acțiunea propriei greutăți.

1957

Rusia a lansat primul său satelit artificial, Sputnik 1, pe o orbită a Terrei, moment de început al erei spațiale. Patru luni mai târziu și SUA lansează primul său satelit, Explorer 1.

1958

(Iulie 29) Începutul existenței NASA (National Aeronautics and Space Administration), agenție nou creată de SUA pentru a ține pasu cu tehnologiile spațiale ale Uniunii Sovietice. NASA absoarbe toate centrele de cercetare și personalul de la NACA (National Advisory Committee for Aeronautics), organism fondat în 1915.

1959

Rusia și SUA lansează în același an sonde către Lună, însă sondele Pioneer ale NASA eșuează. Programul sovietic LUNA a avut mai mult succes. Luna 2 se prăbușește pe suprafața lunară în septembrie, iar Luna 3 transmite pe Terra primele fotografii ale părții îndepărtate a Lunii (în octombrie).

1961

Rusia preia conducerea în cursa spațială, atunci când Yuri Gagarin devine primul om ce a ajuns pe o orbită a Terrei (aprilie). Astronautul NASA – Alan Shepard devine primul american ce a zburat în spațiu, însă nu ajunge pe o orbită. John Glenn atinge acest obiectiv la începutul anului 1962.

1962

Mariner 2 devine prima sondă ce ajunge la o altă planetă, survolând Venus în decembrie. NASA continuă cu misiunea de succes Mariner 4 către Marte, în 1965. Atât SUA, cât și Uniunea Sovietică vor trimite mai multe sonde către planete în anii 1960 – 1970.

1963

Astronomul americano-olandez Maarten Schmidt măsoară spectrele quasarilor, sursele radio misterioase asemănătoare stelelor, descoperite în 1960. Consideră quasarii a fi galaxii active, printre cele mai distante obiecte din univers.

1965

Arno Penzias and Robert Wilson anunță descoperirea unui semnal radio slab venind din toate părțile cerului. Cercetătorii și-au dat seama că acesta ar trebui să fie emis de un obiect cu temperatura de -270 °C. Curând au înțeles că este rămîșița unei radiații foarte fierbinți de la Big Bang care a creat universul cu 13 miliarde de ani în urmă. Acest semnal radio este emis de electron în hidrogen, răsturnându-se în sus sau în jos – proces aproximat a se produce o dată la un milion de ani pentru fiecare particulă. Hidrogenul este prezent în gazul spațial interstelar de-a lungul întregului univers, dar mult mai dens în nebuloase în care semnalul își are originea. Chiar dacă electronul de hidrogen pulsează doar odată la un milion de ani, cantitatea uriașă de hidrogen din gazul spațial face ca prezența acestor unde radio să fie pronunțată.

1966

Sonda rusească Luna 9 realizează prima aselenizare ușoară în ianuarie, în timp ce SUA trimite pe solul lunar misiunile Surveyor, care urmează seriilor de probușiri ale misiunilor Rangers, căutând locuri pentru o posibilă misiune de aselenizare cu echipaj uman la bord.

1967

Jocelyn Bell Burnell și Antony Hewish au detectat primul pulsar, un obiect care emite pulsuri regulate de unde radio. Pulsarii sunt recunoscuți ca fiind stele neutronice cu câmpuri magnetice intense, stele cu rotație foarte rapidă – rămășițe ale unei explozii supernova.

1969

SUA câștigă cursa spațială pentru Lună, întrucât Neil Armstrong pășește pe suprafața lunară pe 20 iulie. Apollo 11 este urmat de cinci alte misiuni de aselenizare, trei dintre acestea purtând vehicule rover lunare sofisticate.

1970

NASA lansează satelitul Uhuru, proiectat pentru a cartografia cerul în ce sursele emițătoare de raze X. Existența razelor X de la Soare și de la alte câteva stele a fost deja probată prin intermediul unor rachete experimentale, dar Uhuru a cartografiat peste 300 surse de raze-X, incluzând câteva găuri negre posibile.

1971

Rusia lansează pe orbită prima sa stație spațială, Salyut 1. Urmează o serie de alte stații spațiale, cuminând cu Mir în 1986. O platformă permanentă pe orbită permite cosmonauților să desfășoare cercetări serioase și să înregistreze o serie de recorduri ale duratei zborului spațial..

1972

Charles Thomas Bolton a fost primul astronom care a prezentat dovezi irefutabile ale existenței unei găuri negre.

1975

Sonda rusească Venera 9 atinge suprafața planetei Venus și trasmite primele fotografii de suprafață. Prima sondă care a ajuns pe suprafața altei planete, Venera 7 – în 1970, nu avea la bord nici o cameră. Ambele sonde au fost distruse după o oră petrecută în atmosfera ostilă a lui Venus.

1976

Două sonde NASA ajung la Marte. Fiecare misiune Viking constă dintr-un orbiter, care fotografiază planeta de deasupra – și un lander, care ajunge la suprafață (amartizează), analizează rocile și caută fără succes viața pe planeta roșie.

1977

(August 20) Este lansată de către NASA sonda spațială Voyager 2 pentru a studia sistemul jovian, sistemul saturnian, sistemul uranian, sistemul neptunian, centura Kuiper, heliosfera și spațiul interstelar.

(September 5) Este lansată de către NASA sonda spațială Voyager 1, pentru studiul sistemului jovian și a mediului interstelar.

1981

Columbia, prima navetă spațială reutilizabilă a NASA, realizează zborul său inaugural. După zece ani de dezvoltare, naveta spațială va transforma zborul spațial într-o rutină și va deschide eventual calea pentru o nouă Stație Spațială Internațională..

1983

Este lansat primul satelit pentru astronomie în infraroșu IRAS. Acesta a trebuit să fie răcit până la temperaturi extrem de reduse, cu heliu lichid și a operat timp de numai 300 de zile, până la epuizarea resursei de heliu. În acest timp, a reușit realizarea unui sondaj celest ce cuprinde 98% din cer.

1986

Programul spațial al NASA este suspendat după ce naveta spațială Challenger explodează la scurt timp după lansare. O anchetă plenară și modificările ce vor fi aduse restului flotei spațiale, vor menține la sol navetele spațiale timp de aproape trei ani. A thorough inquiry and modifications to the rest of the fleet kept the shuttles on the ground for nearly three years.

Reîntoarcerea cometei Halley este întâmpinată de o flotă de cinci sonde lansate de Rusia, Japonia și Europa. Cea mai ambițioasă a fost sonda Giotto a Agenției Spațiale Europene, care a zburat prin coama cometei și a fotografiat nucleul acesteia.

1990

Sonda Magellan, lansată de NASA, ajunge la Venus și petrece trei ani de zile pentru cartografierea planetei prin intermediul radarului. Magellan este prima sondă într-un val nou de sonde, în care este inclus și Galileo, care ajunge la Jupiter în 1995 și Cassini, care ajunge la Saturn în 2004.

Este lansat, cu naveta spațială, Telescopul Spațial Hubble, primul telescop cu optică mare ajuns pe orbită. Astronomii au descoperit repede o serie de probleme cu oglinda lui HST. O misiune complexă de reparare a telescopului, din 1993, a permis acestuia să înceapă producerea de imagini spectaculoase ale stelelor îndepărtate, a nebuloaselor și galaxiilor.

1992

Satelitul Explorer pentru radiația cosmică de fond a produs o hartă detaliată a radiației de fundal rămasă în urma Big Bang-ului. Harta prezintă ”creste”, produse de variațiile subtile în densitatea universului timpuriu – semințele galaxiilor și roiurilor stelare.

Este finalizat telescopul (oglinda de 10 m) Keck la  Mauna Kea, din Hawaii. Primul dintr-un val nou, revoluționar de telescoape, oglinda principală a lui Keck este realizată dintr-un hexagonde 36 elemente, cu alinierea realizată de computer. Noile telescoape optice folosesc de asemenea interferometria – îmbunătățind rezoluția prin combinarea imaginilor realizate de telescoape diferite.

1998

A început lucrul la o nouă stație spațială, uriașă, numită ISS – o colaborare între multe țări, inclusiv cei doi mari rivali dinainte ai erei spațiale – SUA și Rusia.

2005

Mike Brown și echipa sa a descoperit un corp foarte mare în sistemul solar exterior. Temporar a fost numit 2003 UB 313. Inițial părea a fi mai mare decât Pluto și a fost numit a zecea planetă. Este vorba de Eris.

2006

Uniunea Astronomică Internațională (IAU) a adoptat o nouă definiție a planetei. A fost decisă crearea unei noi clase de planete – planetele pitice. Pluto a fost redefinită ca planetă pitică, alături de Ceres și Eris (cunoscută înainte ca 2003 UB313). Eris a primit acest nume după Adunarea Generală a IAU din 2006.

2012

(2 Mai) A fost publicată prima dovadă vizuală a existenței găurilor negre. Echipa lui Suvi Gezari de la Universitatea Johns Hopkins, utilizând telescopul din Hawaii Pan-STARRS 1, a înregistrat imagini ale unei găuri negre super-masive situată la 2,7 milioane de ani lumină depărtare, surprinsă în timp ce înghițea o stea gigantă roșie.

2013

În Octombrie 2013, a fost detectat primul asteroid extrasolar, în jurul stelei GD 61, o pitică albă. Este de asemenea primul corp extrasolar detectat care conține apă în stare lichidă sau solidă.