ASTRONOMY PICTURE OF THE DAY – IMAGINEA ZILEI ÎN ASTRONOMIE

ASTRONOMY PICTURE OF THE DAY – FOTOGRAFIA ZILEI DIN ASTRONOMIE (APOD)

DESCOPERĂ UNIVERSUL! ÎN FIECARE ZI O IMAGINE DIFERITĂ, FOTOGRAFIE SAU ANIMAȚIE VA SURPRINDE UNIVERSUL FASCINANT ÎMPREUNĂ CU O EXPLICAȚIE SCURTĂ OFERITĂ DE UN ASTRONOM PROFESIONIST

 RUBRICĂ PREZENTATĂ DE:

CENTRUL GALACTIC – DE LA UNDE RADIO ȘI PÂNĂ LA RAZE X
Image Credit: X-Ray: NASA, CXC, UMass, D. Wang et al.; Radio: NRF, SARAO, MeerKAT

În câte feluri diferite strălucește centrul galaxiei noastre? Această regiune enigmatică, situată la 26.000 ani lumină, în direcția constelației Sagittarius, emite energie în fiecare tip de lumină pe care o putem vedea. În imaginea prezentată, emisia de energii înalte X-ray capturată de către Observatorul orbital Chandra X-ray apare în verde și albastru, în timp ce emisiile radio captate de rețeaua de telescoape de la sol MeerKat, a SARAO – sunt colorate în roșu. Chiar în dreapta regiunii centrale plină de culori este poziționată Sag A*, gaura neagră supermasivă din centrul galaxiei noastre. Gazul fierbinte înconjoară Sag A și, la fel, o serie de filamente radio paralele cunoscute sub numele de Arc, vizibile chiar la stânga centrului imaginii. Numeroase filamente singulare neobișnuite sunt vizibile de-a lungul imaginii. Multe stele orbitează aproape sau în jurul Sag A, și alături de ele – multiple găuri negre și nuclee stelare dense numite stele neutronice și stele pitice albe. Gaura neagră supermasivă centrală a galaxiei noastre este actualmente scanată de Telescopul Event Horizon.

LINK TO ORIGINAL APOD

CULORILE LUI SATURN – DE LA CASSINI
Image Credit: NASA, ESA, JPL, ISS, Cassini Imaging Team; Processing & License: Judy Schmidt

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Ce anume creează culorile lui Saturn? Imaginea prezentată a lui Saturn exagerează foarte puțin vederea prin telescop a lumii gigantice cu inele. Imaginea datează din 2005 și a fost captată de sonda robotică Cassini, care a orbitat Saturn între anii 2004 – 2017. În imagine, inelele maiestuoase a lui Saturn apar direct într-o linie curbată brună, parțial, datorită strălucirii în infraroșu. Inelele își arată cel mai bine structura complexă în umbrele întunecate din partea superioară a planetei. Emisfera nordică a lui Saturn apare parțial albastră din același motiv pentru care cerul terestru poate apărea albastru – moleculele din porțiunile fără nori ale ambelor atmosfere planetare împrăștie mai bine lumina albastră din spectru, decât pe cea roșie. Când privim adânc în norii lui Saturn, totuși, nuanța aurie naturală a norilor devine dominantă. Nu se știe de ce partea sudică a lui Saturn nu arată aceeași nuanță albăstruie – o ipoteză ar fi că acei nori au o altitudine mai mare acolo. Nu se știe nici de ce unii dintre norii lui Saturn sunt colorați în nuanță aurie.

LINK TO ORIGINAL APOD

CONSTELAȚIA ORION ÎNTR-O EXPUNERE DE 212 ORE
Image Credit & Copyright: Stanislav Volskiy, Rollover Annotation: Judy Schmidt

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Constelația Orion are mai mult de arătat decât un asterism format din trei stele paralele. Este o direcție în spațiu,  bogată în nebuloase impresionante. Pentru a aprecia mai bine această brazdă binecunoscută a cerului, a fost inițiată o expunere de durată, realizată de-a lungul mai multor nopți senine în 2013 și 2014. După 212 ore-timp de cameră și un an în plus pentru procesare, acest colaj cu expunere mare acoperă de 40 de ori diametrul unghiular al Lunii Pline. Dintre detaliile interesante care au devenit vizibile, unul particular este schița ochiului din Bucla lui Barnard, filamentul roșu-strălucitor și circular care se arcuiește în jos dinspre mijloc.

Nebuloasa Rosetta nu este nebuloasa gigantă roșie aproape de partea de sus a imaginii – aceea este o nebuloasă mare dar mai puțin cunoscută sub numele de Lambda Orionis. Totuși, nebuloasa Rosetta este vizibilă: este nebuloasa alb-roșie din partea de stânga-sus. Steaua portocalie strălucitoare de deasupra centrului cadrului este Betelgeuse, în timp ce steaua albastră strălucitoare din partea de dreapta jos, este Rigel. Alte nebuloase faimoase sunt și ele vizibile, precum Nebuloasa ”Capul Vrăjitoarei”, Nebuloasa ”Flacără”, Nebuloasa ”Blana Vulpiței” și – dacă știți încotro să priviți – comparativ mai mica Nebuloasă ”Cap de Cal”. În legătură cu cele trei stele aliniate din centura lui Orion, în acest cadru aglomerat ar putea fi dificil de localizat, dar un ochi educat le va identifica imediat chiar deasupra și în dreptul centrului imaginii.

LINK TO ORIGINAL APOD

CALEA STELELOR DEASUPRA RAGUSEI – Stars Trail over Ragusa
Image Credit & Copyright: Gianni Tumino

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

În perioadele de grea încercare, stelele încă își urmează calea lor pe cerul de noapte. Acest peisaj nocturn a fost fotografiat pe 14 martie, combinând 230 expuneri, fiecare de câte 15 secunde lungime, pentru a urma traseele circulare ale stelelor pe cer. Camera foto a fost fixată pe un tripod într-o zonă izolată, aproape de centrul Ragusei din Italia, pe insula Sicilia. Un prieten al navigatorilor și astro-fotografilor deopotrivă, Polaris – steaua nordului, realizează cel mai scurt dintre trasele stelare, fiind în centrul luminos al arcelor concentrice cerești.

LINK TO ORIGINAL APOD

O GALAXIE ÎNTREAGĂ ÎNTR-O PICĂTURĂ DE APĂ
Image Credit & Copyright: Massimo Tamajo

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

O picătură de apă pare să conțină o întreagă galaxie, în această macro-astrofotografie creativă. In această operă fotografică imaginativă de natură cosmică, a fost utilizată o lentilă pentru macro-foto pentru a ilustra prin suprapunere o fotografie realizată anterior a unei galaxii, rezultând această compoziție. Fiind o favorită a celor mai mulți dintre deținătorii unui telescop, în imagine apare galaxia Andromeda, cunoscută și ca M31. Având un diametru de 100.000 ani lumină, armele spiralice și benzile de praf ale acestei galaxii maiestuoase sunt curbatee și distorsionate în imaginea conținută de picătura cu dimensiunea de un centimetru. Andromeda se află la 2,5 milioane de ani lumină, dar acest proiect a fost realizat în interiorul casei.

LINK TO ORIGINAL APOD

STAȚIA ANDROMEDA
Composite Image Credit & Copyright: Ralf Rohner

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Această imagine pare suprarealistă dar nu aparține efectelor speciale dintr-un film science-fiction. Este o compoziție digitală de cadre ale realei galaxii Andromeda, sau M31, răsărind deasupra unui munte real. Expunerile ce urmăresc galaxia și fundalul stelar au fost combinate digital cu expuneri separate ale terenului din prim plan. Toate expunerile, atât cele din fundal, cât și cele din prim plan au fost făcute cu aceeași cameră foto și lentile și lentile tele-photo în aceeași noapte și din aceeași locație. În combinația imagistică de adâncime, aceste imagini separate combinate produc suprapuse o imagine uluitoare care dezăluie o gamă de strălucire și culoare pe care ochiul liber nu le poate suprinde fără ajutor. Cu toate acestea, impresia este că am putea urca în teleferic (sau telescaun) și să coborâm în stație, chiar lângă Andromeda. Dar la cei 2,5 milioane de ani lumină depărtare de Terra, această frumoasă galaxie în spirală este puțin prea departe pentru a fi aleasă ca destinație. Nu vă îngrijorați, însă, avem de așteptat doar 5 miliarde de ani și galaxia Andromeda va veni ea la noi. Această ”stație Andromeda” este cunoscută sub numele de Weissborn, cel mai înalt dintre vârfurile montane în zona schiabilă din Elveția.

LINK TO ORIGINAL APOD

REGIUNEA DE FORMARE STELARĂ S106
Image Credit: NASA, ESA, Hubble Legacy Archive; Processing & Copyright: Utkarsh Mishra

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Steaua masivă IRS4 începe să-și întindă aripile. Născută doar cu 100.000 de ani în urmă, materialul vânturat în exterior de această stea nou născută a format nebuloasa numită Sharpless 2-106 (S106), ilustrată aici. Un disc mare de praf și gaz orbitează Sursa Infraroșie 4 (IRS4), vizibilă în maroniu aproape de centrul imaginii, conferă nebuloasei forma unui ceas sau a unui fluture. Gazul S106, aproape de IRS4, acționează ca o nebuloasă de emisie, întrucât aceasta emite lumină după ionizare, în timp de praful îndepărtat față de IRS4 reflectă lumina de la steaua centrală și acționează de asemenea ca o nebuloasă de reflecție. Inspecția detaliată a unei imagini relevante în înfraroșu a S106, dezvăluie câteva sute de pitice brune ascunse în gazul nebuloasei. S106 acoperă o suprafață de 2 ani lumină și este situată la 2000 de ani-lumină, în direcția constelației Cygnus (Lebăda).

LINK TO ORIGINAL APOD

O GAURĂ NEAGRĂ DISTRUGE O STEA DIN APROPIERE – A Black Hole Disrupts a Passing Star
Illustration Credit: NASA, JPL-Caltech

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Ce se întâmplă unei stele ce trece aproape de o gaură neagră? Dacă steaua impactează direct cu o gaură neagră masivă, atunci steaua se prăbușește complet și totul dispare. Mult mai posibil, totuși, steaua va trece destul de aproape pentru ca gravitația să capteze straturile superioare ale stelei, ori să distrugă steaua. Atunci, mare parte din gazul stelei nu cade în gaura neagră. Aceste evenimente de distrugere stelară mareică pot fi la fel de strălucitoare ca o supernova, și un număr tot mai mare dintre acestea sunt descoperite de către sondajele automate ale cerului. În această ilustrație artistică, o stea tocmai a trecut pe lângă o gaură neagră masivă revărsând gazul ce continuă să orbiteze. Marginea interioară a unui disc de gaz și praf ce înconjoară gaura neagră este încălzită de evenimentul distrucției și ar putea străluci mult timp după ce steaua va fi dispărut.

LINK TO ORIGINAL APOD

DE LA PLEIADE LA BUCLA DIN ERIDANUS – From the Pleiades to the Eridanus Loop
Image Credit & Copyright: Hirofumi Okubo

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Dacă privești o zona interesantă a cerului destul de mult, va arăta aceasta diferit? In cazul roiurilor stelare ale Pleiadelor și Hiadelor – precum și regiunile din apropiere – răspunsul este: DA, destul de diferit. Expunerile de lungă durată ale camerei dezvăluie o rețea complexă de praf și gaz interstelar, anterior invizibilă nu doar ochiului liber, ci chiar imaginilor cu expunere de mai scurtă durată. In acest mozaic larg și de adâncime, praful arată spectaculos, alături de roiul stelar Pleiades, vizibil ca un petic albastru aproape de partea de sus a imaginii. Albastrul este culoarea celor mai masive stele ale Pleiadelor, ale căror lumini distincte reflectă prin praful fin din apropiere. Pe partea stângă sus se află roiul stelar al Hiadelor, înconjurând steaua strălucitoare și portocalie din prim-plan, Aldebaran. În partea de jos a imaginii este evidențiată o nebuloasă de emisie lucioasă roșie, incluzând panglica roșie răsucită vertical cunoscută sub numele de Bucla Eridanus. Norii plini de praf apar de obicei într-o cromatică maronie deschisă și sunt punctați cu stele fără legătură între ele.

LINK TO ORIGINAL APOD

LUNA APUNE ÎN SPATELE VULCANULUI TEIDE – Moon Setting Behind Teide Volcano
Video Credit & Copyright: Daniel López (El Cielo de Canarias); Music: Piano della Moon (Dan Silva)

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Acești oameni nu sunt în pericol. Ceea ce coboară dinspre stânga este doar Lunam, la o distanță mare. Luna apare atât de mare aici deoarece este fotografiată prin lentile telescopice. În mișcare este Pământul, a cărui rotație provoacă dispariția ușoară a Lunii în spatele Muntelui Teide, un vulcan din Insulele Canare, în nord-estul coastei africane. Oamenii ce apar în cadru, se află la 16 km depărtare și mulți privesc spre cameră pentru că privesc răsăritul Soarelui, din spatele operatorului camerei. Nu este o coincidență ca o Lună Plină să răsară chiar când Soarele apune pentru că Soarele se află în partea opusă a cerului față de Luna Plină. Acest video a fost realizat acum doi ani în timpul unei Luni Pline. Nu este un time-lapse – prezintă real cât de rapid a apus Luna.

LINK TO ORIGINAL APOD

COMETA ATLAS ȘI PREAPUTERNICILE GALAXII – Comet ATLAS and the Mighty Galaxies
Image Credit & Copyright: Rolando Ligustri (CARA Project, CAST)

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Cometa ATLAS C/2019 Y4 a fost descoperită prin  Sistemul de Alertă anti-impact terestru cu asteroizi finanțat de NASA și este ultima cometă descoperită în 2019. Devenind acum tot mai strălucitoare pe cerul nordic, coala verzuie a cometei este situată în partea de stânga sus a acestei vederi telescopice dintr-un observator comandat de la distanță în New Mexico, pe 18 martie. În partea dreaptă jos sunt M81 și M82, două galaxii mari în interacțiune gravitațională.
Văzută prin norii de praf deasupra Căii Lactee, perechea de galaxii rezidă la 12 milioane ani lumină depărtare, în direcția constelației Ursa Major. Cometa ATLAS se află la 9 minute lumină față de Terra, totuși dincolo de orbita planetei Marte. Orbita alungită a cometei este similară cu orbita Marii Comete din 1844 deși, o traiectorie de revenire a acestei comete în sistemul solar interior indică un interval de timp de 6.000 de ani. Cometa ATLAS va atinge periheliul, sau cea mai mare apropiere de Terra, Duminică – 31 Mai, 2020, în interiorul orbitei lui Mercur și va deveni o cometă vizibilă cu ochiul liber în următoarele zile.

LINK TO ORIGINAL APOD

DIMINEAȚĂ, PLANETE, LUNĂ ȘI MONTREAL – Morning, Planets, Moon and Montreal
Image Credit & Copyright: Arnaud Mariat

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Lumina timpurie a zorilor ajunge la Montreal, în nordul planetei Terra, pe 18 martie, cu o zi înainte de echinocțiul de primăvară. Luna e plasată deasupra unei constelații dense de lumini urbane în acest peisaj seren al orașului și al cerului deopotrivă. Desigur semiluna crescândă este orientată spre Soare răsare. Pasionații de astronomie pot surprinde un punct luminos deasupra Lunii, care este Jupiter, aproape pe cer de planeta Marte, ce apare mai eluziv. Saturn, un favorit al telescoapelor, este doar o frântură luminoasă dedesubt și mai departe în stânga față de conjuncția Lunii cu Jupiter și Marte. Aproape de ecliptică, chiar și Mercur răsare de-a lungul unei linii extinse spre orizont de la Jupiter și Saturn. Fiind  aproape de orizont, Mercur nu este ușor de observat pe acest cer de dimineață.

LINK TO ORIGINAL APOD

M13: MARELE ROI GLOBULAR DIN HERCULES
Image Credit & Copyright: Eric Coles and Mel Helm

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

In 1716, astronomul englez Edmond Halley a notat, ”Acesta este doar un petic mic, dar poate fi observat cu ochiul liber atunci când cerul este senin iar Luna este absentă pe cer”. Desigur, M13 este în prezent mai puțin modest recunoscut drept Marele Roi Globular din Hercules, unul dintre cele mai strălucitoare roiuri stelare globulare din emisfera nordică cerească. Imagini telescopice clare precum cea prezentată dezvăluie specaculosul roi stelar cu sute de mii de stele. La o distanță de 25.000 de ani lumină, stelele sunt îngrămădite într-o regiune cu un diametru de aprox 150 ani lumină.

At a distance of 25,000 light-years, the cluster stars crowd into a region 150 light-years in diameter. Apropiindu-ne de miezul roiului, peste 100 de stele ar putea fi cuprinse într-un cub cu latura de numai 3 ani lumină. În comparație, cea mai apropiată stea față de Soare se află la peste 4 ani lumină depărtare. Această gamă remarcabilă de strălucire înregistrată în această imagine urmează stelele într-un miez dens al roiului și revelează trei benzi subtile întunecate în forma aparentă a unei elice chiar puțin mai jos și ușor la stânga centrului imaginii. În această vedere de câmp mediu-larg sunt incluse și galaxii distante de fundal, precum NGC 6207, în stânga sus.

LINK TO ORIGINAL APOD

RAZE ANTI-CREPUSCULARE DEASUPRA FLORIDEI
Image Credit & Copyright: Bryan Goff

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Ce se află dincolo de acei nori? Deși scena pare să fie cumva supranaturală, nu se petrece nimic mai neobișnuit decât Soarele apunând pe o altă parte a cerului. Ilustrate aici sunt razele anticrepusculare. Pentru a înțelege acest fenomen, să ne reprezentăm razele crepusculare comune văzute oricând lumina solară se presară prin norii împrăștiați. Acum, deși lumina solară călătorește într-adevăr de-a lungul unor linii drepte, proiecțiile acestor linii pe un cer sferic sunt cercuri mari. De aceea, razele crepusculare de la un Soare care apune (sau răsar) vor apărea ca re-covergând pe altă parte a cerului. La un punct anti-solar de 180 grade în jurul Soarelui, ele sunt numite raze anti-crepusculare. Aici este prezentată o proiecție evidentă a razelor anti-crepusculare, fotografiate în 2016, deasurpra Parcului Național Dry Tortugas, din Florida, SUA.

LINK TO ORIGINAL APOD

GALAXIA SPIRALICĂ M77 ARE UN CENTRU ACTIV
Image Credit: Hubble, NASA, ESA; Processing & License: Judy Schmidt

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Ce se întâmplă oare în centrul galaxiei spiralice învecinate M77? Galaxia cu fața îndreptată spre noi este situată la aproape 47 milioane de ani lumină în direcția constelației Cetus. La această distanță estimatimată, această minunată insulă a universului are un diametru de 100.000 ani lumină. Este cunoscută și sub numele de NGC 1068, cu un nucleu compact și foarte strălucitor bine studiat de astronomii ce explorează misterele găurilor negre masive din seria galaxiilor active Seyfert. M77 și nucleul său activ strălucesc în raze-X, ultraviolete, spectrul vizibil, infraroșu și unde radio. Această imagine clară a lui M77 a fost colectată de Telescopul Spațial Hubble și este dominată de către lumina roșie emisă de hidrogen. Imaginea arată detalii ale brațelor înfășurate ale spiralei, urmate de norii obscuri de prad și stele cu nuanțe roșii, grupate în regiuni apropiate de miezul luminos al galaxiei.

LINK TO ORIGINAL APOD

LUNA ÎN HAINE DE SATURN – A Moon Dressed Like Saturn
Image Credit & Copyright: Francisco Sojuel

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

De ce apare Saturn atât de mare? Nu apare … ceea ce vedem ilustrat sunt norii din prim plan ai Terrei trecând prin fața Lunii. Luna arată o fază de ușoară creștere cu mare parte din suprafața sa vizibilă prin reflectarea luminii de pe Terra. Soarele iluminează direct strălucitoarea semilună crescândă de jos, ceea ce înseamnă că Soarele trebuie să fie sub linia orizontului, iar imaginea trebuie să fi fost captată înainte de răsărit. Această imagine interesantă a fost capturată pe 24 decembrie 2019, cu două zile inainte ca discul lunar să treacă în fața Soarelui pentru a crea o eclipsă solară. În prim plan, luminile micilor orașe Guatemaleze ssunt vizibile în spatele vulcanului Pacaya.

LINK TO ORIGINAL APOD

NISOARE PE COMETA Churyumov-Gerasimenko
Images Credit: ESA, Rosetta, MPS, OSIRIS; UPD/LAM/IAA/SSO/INTA/UPM/DASP/IDA;
Animation: Jacint Roger Perez

Nu puteți risca să fiți surprinși într-un asemenea viscol stând lângă o stâncă de pe Churyumov-Gerasimenko. Orbitând această cometă, abreviată frecvent ca 67P sau CG în iunie 2016, camera de unghi îngust a sondei Rosetta a înregistrat șiruri de particule de praf și gheață – similare cu zăpada, în timp ce se deplasau pe câmpul vizual de lângă cameră către suprafața cometei. Unele dintre sclipirile strălucitoare ale scenei se datorească probabil ploii de particule energetice încărcate sau unor raze cosmice care lovesc camera, iar fundalul stelar dens este în direcția constelației Canis Major. În videoclup, aceste stele de fundal sunt ușor de remarcat cu trasee de sus în jos. Acest film uimitor a fost construit din 33 de imagini consecutive luate pe parcursul a 25 minute, în timp ce Rosetta a parcurs aprox. 13 km de la nucleul cometei.

LINK TO ORIGINAL APOD

RĂSĂRIT LUNAR ȘI UMBRĂ MONTANĂ – Moonrise and Mountain Shadow
Image Credit & Copyright: Daniel Lopez (El Cielo de Canarias)

Ce fază a Lunii este la 3,14 radiani față de Soare? Desigur: LUNĂ PLINĂ. Deși Luna ar putea arăta plină pentru câteva zile, Luna este cu adevărat plinp numai când este la 3,14 radiani (adică 180 grade) față de Soare în longitudinea ecliptică. Asta înseamnă că Soarele se află în partea exact opusă pe cer față de Lună, privind de pe Terra. Răsărind la apusul Soarelui pe 9 martie, la numai o oră de la atingerea fazei pline, această Lună colorată și ușor aplatizată încă arată plină. A fost fotografiată din Parcul Național Teide din Insulele Canare ale Tenerifelor. De asemenea în opoziție cu soarele apunând, văzut din apropierea vârfului vulcanului Teide, situat la aprox. 3.500 m față de nivelul mării, este umbra proiectată triunghiular a muntelui extinsă în atmosfera densă. Dedesubtul liniei de creastă îndepărtată se află cupolele Observatorului Teide.

LINK TO ORIGINAL APOD

Cer înstelat, de Jean-Francois Millet
Digital Reproduction Credit: Yale University Art Gallery – Text: Letty Bonnell

Un peisaj norcturn dramatizat, din jurul anului 1850, această pictură în ulei a fost realizată de artistul francez Jean-Francois Millet. În întuneric și cerul de noapte sunt stele căzătoare, cunoscute sub numele de meteori, deasupra unui peisaj cu un drum de țară pentru căruțe ce duce spre copaci și silueta unei căruțe la orizont. Millet a fost crescut în într-o familie ce avea o fermă în Normandia și este autor al multor lucrări artistice ce prezintă scene rurale și viața țăranilor. ”Cerul înstelat” a fost pictat după ce artistul s-a mutat la Barbizon, la 30 de km de poluarea luminoasă a Parisului de secol 19. Millet i-a scris fratelui său în această perioadă: ”Dacă ai știi cât de frumoasă este noaptea … calmul și grandoarea sa pe care le resimt sunt atât de minunate încât mă simt compleșit.” Artistul olandez Vincent van Gogh a fost un admirator al muncii lui Millet, iar mai tâziu a pictat și el două scene dramatice înfățișând cerul înstelat.

LINK TO ORIGINAL APOD

URMELE JETURILOR LĂSATE DE RACHETA FALCON 9 – Falcon 9 Boostback
Image Credit & Copyright: John Kraus

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Observăm în această imagine singulară, cu expunere de 84 de secunde, fotografiată pe 6 martie 2020, de pe o planetă în mișcare, că apar scurte trasee stelare. Această scenă remarcabilă a capturat, de asemenea, zborul unei rachete Falcon 9 și a astronavei cargo Dragon deasupra Stației Air Force de la Cape Canaveral, la scurt timp după lansare, într-o misiune de reaprovizionare pentru Stația Spațială Internațională. Începându-și revenirea către o zonă de aterizare la 9 km de locul lansării, boosterul de primă traptă al lui Falcon 9 creează un arc de foc către partea de sus a cadrului. Totuși, a doua etapă de desprindere continuă spre o orbită joasă a Pământului, creând propriul arc de foc dedesubtul primului stagiu de ardere, din perspectiva camerei, împreună cu perdelele gazelor de evacuare din cele două stadii. Astronava Dragon a fost veterana celor două misiuni anterioare de aprovizionare. Revenind în siguranță la locul de aterizare, această rachetă de primă treaptă a mai zburat și ea anterior. Cea dea doua a sa aterizare a marcat cea de-a 50-a aterizare a rachete-booster (de accelerare) de clasă orbitală a firmei Space-X.

LINK TO ORIGINAL APOD

ERUPȚIE ENERGETICĂ EXTREMĂ PROVENITĂ DE LA O GAURĂ NEAGRĂ – An Extreme Black Hole Outburst
Image Credit: X-ray: Chandra: NASA/CXC/NRL/S. Giacintucci, et al., XMM-Newton: ESA/XMM-Newton; Radio: NCRA/TIFR/GMRT; Infrared: 2MASS/UMass/IPAC-Caltech/NASA/NSF; Text: Michael F. Corcoran (NASA, Catholic U., HEAPOW)

Astronomii cred că au găsit acum cel mai puternic exemplu al unei găuri negre în acțiune văzută vreodată în univers. Imaginea compozită, fals colorată este a unui roi de galaxii din constelația Ophiuchus. Compozitul include în purpuriu imagini X-ray (raze-X) de la Observatorul X-ray Chandra și XMM Newton dar și o imagine radio în albastru, de la gigantul Radio Telescop Metrewave din India, împreună cu o imagine infraroșie a galaxiilor și stelelor din câmp cuplate în alb, pentru o măsurare mai precisă. Linia punctată marchează granița unei cavități spulberate de gaura neagră supermasivă situată în centrul galaxiei marcată prin cruce. Emisiile radio au umplut această cavitate. Această mare explozie este considerată a se datora faptului că gaura neagră ”mănâncă” prea mult și experimentează un acces de ”greață a găurii negre”, rezultând în ejectarea unui puternic jet radio exploziv în spațiul intergalactic. Cantitatea de energie necesară spulberării acestei cavități este echivalentă cu exploziile a 10 miliarde de supernove.

LINK TO ORIGINAL APOD

IMAGINE CU CÂMP LARG: BLĂNIȚA DE VULPE, UNICORNUL ȘI POMUL DE CRĂCIUN
Image Credit & Copyright: Greg Gurdak

Ce au în comun următoarele lucruri: un corn, blana unei vulpi și pomul de Crăciun? Răspuns: ele apar toate în constelația unicornului (Monoceros). Apărând ca o regiune de formare stelară și catalogată ca NGC 2264, harababura cosmică de gaz și praf este situată la 2700 ani lumină depărtare de noi și mixează o nebuloasă de emisie roșietică, agitată de lumina energetică provenită de la stelele nou născute cu nori de praf interstelar întunecat. Unde norii de praf, altfel obscuri, rezidă aproape de stelele fierbinți, ei reflectă lumina stelară formând nebuloase de reflecție albastră. Imaginea cu câmp larg prezentată, se întinde de trei ori mai mult pe cer decât diametrul unei Luni pline, acoperind peste 100 de ani lumină, calculat la distanța la care se află NGC 2264. Ea pune în evidență o serie de personaje cosmice, incluzând Nebuloasa Blană de Vulpe, a cărei peltă întortocheată se află chiar în partea dreaptă, jos, față de centrul imaginii, strălucitoarea stea variabilă S Mon, vizibilă chiar deasupra blăniței de vulpe și Nebuloasa Corn, către stânga. Dată fiind distribuția lor, stelele lui NGC 2264 sunt cunoscute și sub denumirea de roiul stelar ”Pomul de Crăciun” (Christmas Tree).

LINK TO ORIGINAL APOD

CALEA LACTEE ȘI LUMINA ZODIACALĂ VĂZUTE DIN CHILE – Milky Way and Zodiacal Light over Chile
Image Credit & Copyright: Roman Ponča (ht: Masaryk U.)

Ce este banda de lumină ce conectează pământul cu Calea Lactee? Lumina zodiacală – un curent de praf ce orbitează Soarele din sistemul solar interior. Este cel mai ușor de surprins chiar înaintea răsăritului, căci lumina zodiacală chiar reprezintă un fel de zori falși ai zilei, sau imediat după apusul Soarelui. Originea prafui zodiacal nu este cunoscută dar există ipoteze privind rezultatul unei coliziuni de asteroizi sau cozi de comete. Imaginea de unghi larg arată banda centrală a Căii Lactee arcuindu-se peste vârf, în timp ce Marele Nor Magellanic (LMC), o galaxie satelit a Căii Lactee, se observă în depărtare către stânga. Imaginea este o compoziție a peste 30 de expuneri realizate în luna iulie 2019 aproape de La Serena, în cadrul lanțului muntos al Chile. În următoarele două luni, lumina zodiacală poate apărea notabil pe cerul nordic imediat după apusul soarelui.

LINK TO ORIGINAL APOD

MAȘINA DE VÂNT STELAR Wolf-Rayet Star 124: Stellar Wind Machine
Image Credit: Hubble Legacy Archive, NASA, ESA; Processing & License: Judy Schmidt

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Unele stele explodează cu încetinitorul. Stelele masive și rare Wolf-Rayed sunt atât de tumultoase și de fierbinți încât acestea se dezintegrează încet chiar în fața telescoapelor noastre. Globuri lucioase de gaz, de obicei cam de 30 de ori mai masive decât Terra, sunt expulzate de către violentele vânturi stelare. Steaua Wolf-Rayet WR 124, vizibilă aproape de centrul imaginii prezentate, care acoperă un diametru de șase ani lumină, creează astfel nebuloasa doin vecinătate, cunoscută ca M1-67. Motivele pentru care această stea a explodat cu încetinitorul într-un interval de peste 20.000 de ani rămâne subiect de cercetare. WR 124 este situată la 15.000 de ani lumină depărtare în constelația Săgeata (Sagitta). Soarta oricărei stele de tip Wolf-Rayet depinde de propria masivitate, dar multe dintre acestea probabil își sfârșesc viața în cadrul unor explozii spectaculoase, cum ar fi supernovele sau exploziile de raze gamma.

LINK TO ORIGINAL APOD

Pic du Midi Panorama
Image Credit & Copyright: Patrick Lécureuil

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Peisajul unui cer nocturn suprarealist, această panoramă a fost compusă din 12 fotografii cu orientare spre vest într-o seară de iarnă cu cerul înstelat de deasupra Observatorului Pic du Midi, Munții Pirineii francezi, planeta Pământ. Cupolele telescoapelor și un turn înalt de comunicații se află în prim planul imaginii. La dreapta, luminile orașului Tarbes, situat la 35 km depărtare, sunt în competiție cu lumina cosmică, dar multe alte lumini terestre, care sunt vizibile în depărtare înspre stânga cadrului, provin de la orașe din Spania. Stele și nebuloase ale arcului nordic de iarnă din Calea Lactee sunt dispuse pe cerul de deasupra. Cunoscute de exploratorii cerului de noapte, roiurile stelare Pleiades și Hyades încă atârnă peste orizontul vestic, aproape de centru. Surprinse la mijlocul lunii februarie, stelele cunoscutei constelații Orion sunt la stânga, incluzând și Betelgeuse.

LINK TO ORIGINAL APOD

O PANORAMĂ MARȚIANĂ DE LA CURIOSITY – Mars Panorama from Curiosity
Image Credit: NASA, JPL-Caltech, MSSS

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Roverul marțian numit Curiosity a înregistrat către sfârșitul anului trecut o panoramă la 360 grade de înaltă rezoluție a locației sale pe planeta Marte. Această scenă panoramică a fost compusă din peste 1000 de imagini ale camerei Mastcam prezentă pe rover. În această versiune surprinsă cu obiectul de unghi mediu a camerei Mastacam, puntea și brațul robotic al roverului sunt în prim plan, întinse și distorsionate de perspectiva extremă. Dincolo de rover sunt vizibile regiuni de roci bogate în argilă, dovezi ale unui mediu apos în vechime, perspectiva oferind o vedere clară spre crestele marțiene mai îndepărtate. Peretele craterului Gale este vizibil în centru (spre nord) în fundal la o distanță de 30 km. Partea superioară a muntelui Sharp se află în extremitatea dreaptă. Imaginile necesare pentru construirea panoramei au fost înregistrate pe parcursul a patru zile marțiene consecutive (sol), între miezul zilei local și ora 14.00, pentru a oferi lumină consistentă.Mărind puțin scena panoramică veți observa cu ușurință umbra proiectată pe puntea roverului (dreapta). În iulie 2020, NASA a planificat lansarea unui nou rover pe Marte, numit Perseverence (”Perseverență”).

LINK TO ORIGINAL APOD

Lumină, întuneric și praf
Image Credit & Copyright: Casey Good

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian


Acest peisaj plin de culoare suprinde câmpurile stelare bogate ale nebuloasei, pe lungul planului Galaxiei Calea Lactee, în constelația regală Cepheus. Aproape de marginea regiunii norului molecular masiv, cam la 2.400 ani lumină depărtare, regiunea de emisiune strălucitoare roșiatică Sharpless (Sh) 155 în stânga față de centru este cunoscută sub numele de Cave Nebula (Nebuloasa Cavernă). Cei aproximativ zece ani lumină ai pereților strălucitori de gaz ai peșterii cosmice, sunt ionizați de lumina ultravioletă ai stelelor tinere fierbinți din jur. Nebuloasele de reflexie albastră, precum vdB 155 din dreapta jos, precum și nori denși obscuri de praf abundă de asemenea pe pânza interstelară. Explorările astronomice au scos la iveală alte semne dramatice ale formării stelare, inclusiv pata roșie strălucitoare a lui Herbig Haro (HH) 168. Dedesubtul centrului ramei, emisia obiectului Herbig-Haro este generată de jeturile energetice ale unei stele nou născute.

LINK TO ORIGINAL APOD

Dansul lent al Galaxiilor NGC 5394 și 5395 (4 martie 2020)
Image Credit: Gemini, NSF, OIR Lab, AURA; Text: Ryan Tanner (NASA/USRA)

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Dacă vă sunt plăcute dansurile lente (bluessss …), acesta o să vă captiveze, pentru că o singură întoarcere a dansului durează câteva sute de milioane de ani. Cele două galaxii NGC 5394 și 5395 se răsucesc încet una față de cealaltă într-o interacțiune gravitațională ce creează ”scântei” sub forma unor stele noi. Imaginea prezentată, captată cu telescopul Gemini North de 8 metri de la Maunakea, Hawaii, SUA – combină patru culori diferite. Emisiile gazoase de hidrogen, colorate în roșu, marchează creșele stelare, unde stelele noi determină evoluția galaxiilor. Sunt vizibile și benzi de praf întunecate ce filează gazul care eventual se va transforma în creșe stelare. Dacă priviți cu atenție, veți vedea multe alte galaxii în fundal, unele dintre ele implicate în propiul lor dans cosmic.

LINK TO ORIGINAL APOD

CE A VĂZUT PE LUNĂ S-AU AR FI PUTUT VEDEA MISIUNEA APOLLO 13 – Apollo 13 Views of the Moon
Video Credit: NASA, LRO; Data Visualization: Ernie Wright (USRA); Video Production & Editing: David Ladd (USRA);
Music: Visions of Grandeur, Universal Production Music, Fredrick Wiedmann

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Și dacă singura modalitate de a reveni pe Terra, în condițiile unor defecțiuni, ar fi să ajungeți în partea îndepărtată a Lunii? Aceasta a fost dilema echipajului Apollo 13, în timp ce încercau să revină acasă în nava lor defectată inopinat. Cu Luna la mijloc, călătoria lor periculoasă și tentativele de a contacta centrul de control NASA al misiunii, a distras atenția astronauților față de peisajele spectaculoase ale feței îndepărtate a Lunii. Aceste vizionări au fost recreate digital din imagini în detaliu captate de orbiterul robotic Lunar Reconnaissance. Videoclipul arată pentru început cum Terra dispare în spatele unei părți lunare întunecate, în timp ce opt minute mai târziu Soarele răsare în jurul părții opuse a Lunii și începe să lumineze suprafața neobișnuită și spectaculoasă brazdată cu cratere. Contactul radio a fost restabilit câteva minute mai târziu, pe măsură ce Terra a revenit la vedere. Utilizând gravitația lunară și asistența tehnică a inginerilor NASA, două zile mai apoi, capsula Apollo 13 și-a deschis parașutele deasupra Oceanului Pacific, aterizând în siguranță pe Terra.

LINK TO ORIGINAL APOD

NEBULOASA DELPHIN – Sharpless-308: The Dolphin Nebula
Image Credit & Copyright: Chilesope 2, Pleaides Astrophotography Team (Peking U.)

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Umflată de vânturile rapide dintr-o stea masivă fierbinte, această bulă cosmică este mult mai mare decât delfinul ce pare a fi. Catalogat ca Sharpless 2-308, obiectul este locat la 5.200 ani lumină depărtare către constelația Câinele Mare (Canis Major) și acoperă o porțiune a cerului echivalentă cu două Luni Pline. Aceasta corespunde unui diametru de 60 ani lumină, la distanța estimată. Steaua masivă ce a creat această bulă, o stea Wolf-Rayet este vizibilă în centrul nebuloasei. Stelele Wolf-Rayet au masa echivalentă cu 20 mase solare și sunt considerate a se afla într-o fază scurtă de pre-supernovă, în evoluția sa stelară. Vânturile rapide de la această stea Wolf-Rayet creează nebuloasa cu formă de bulă, pe măsură ce angajează în mișcare materialul provenit dintr-o fază mai timpurie a evoluției. Nebuloasa Delfin are o vârstă estimată de 70.000 ani. Emisia relativ difuză surprinsă în imaginea cu caracteristica de expansivitate este dominată de strălucirea atomilor de oxigen ionizați ce au un aspect de ceață albastrie.

LINK TO ORIGINAL APOD

O GAURĂ ÎN PLANETA MARTE – A Hole in Mars
Image Credit: NASA, JPL, U. Arizona

Ce anume a creat această gaură neobișnuită în Marte? Și ce poate exista în interior? Caracteristica a fost descoperită din întâmplare în 2011, pe imaginile pantelor nisipoase ale vulcanului Mons Pavonis, captate de către instrumentul HiRISE de la bordul orbiterului robotic Mars Reconnaissance, care orbitează în prezent planeta Marte. Gaura, evidențiată în culoare mai închisă, pare să fie o deschizătură spre o cavernă sub solul marțian, parțial iluminată în dreapta. Analizele inițiale și studiul altor imagini care au urmat, evidențiază o deschidere cu diametrul de 35 m, în timp ce în interior, unghiul umbrei indică o adâncime de aprox. 20 metri a cavernei de dedesubt. De ce există un crater circular în jurul acestui orificiu rămâne deocamdată o problemă deschisă speculațiilor, deoarece este o extensie completă a cavernei. Orificiile de acest gen prezintă un interes special pentru că, în interior, aceste caverne sunt relativ protejate de mediul extrem de aspru de la suprafață, fiind astfel candidate pentru a conține viață marțiană. Aceste gropi sunt așadar ținte primare pentru vizitele din viitor ale navelor spațiale, roboților și poate chiar a exploratorilor umani interplanetari.

LINK TO ORIGINAL APOD

și mâine e o zi

IULIUS CEZAR ȘI ZILELE ÎN PLUS DIN CALENDAR – Julius Caesar and Leap Days
Image Credit & License: Classical Numismatic Group, Inc., Wikimedia

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

În anul 46 î.Chr. Iulius Caesar a reformat sistemul calendaristic. Pe baza sfaturilor astronomului Sosigenes din Alexandria, calendarul Iulian a inclus o zi în plus o dată la patru ani ca urmare a faptului că anul terestru cuprinde puțin mai mult decât cele 365 zile desemnate. În termeni moderni, timpul necesar pentru ca planeta noastră să orbiteze Soarele este de 365.24219 zile solare. Deoarece calendarul conținea exact 365 zile, anul calendaristic terestru s-ar fi dereglat cu o zi o dată la patru ani, încât în cele din urmă luna Iulie (numită chiar după Iulius Caesar) ar fi început iarna, în emisfera nordică. Adoptând metoda anului bisect, cu o zi în plus la fiecare patru ani, calendarul iulian s-ar fi desincronizat mult mai puțin. În 1582, Papa Grigore al XIII-lea a corelat și mai atent aceste date, stabilind ca anul bisect să nu survină în anii terminați cu 00, decât dacă sunt divizibili cu 400. Acest sistem de calendar gregorian este încă în uz foarte larg. Desigur, datorită fricțiunilor mareice în sistemul Terra și Lună, rotația Terrei se încetinește și gradual ziua se scurtează cu aprox 1,4 milisecunde la un secol. Asta înseamnă că ziua în plus de 29 februarie și contabilizarea anilor bisecți nu va mai fi necesară peste exact patru milioane de ani.

LINK TO ORIGINAL APOD

RACHETĂ LANSATĂ CĂTRE POLUL SUD CERESC – South Celestial Rocket Launch
Image Credit & Copyright: Brendan Gully

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

La apusul Soarelui, pe 6 decembrie, de pe o planetă în rotație, a fost lansată racheta ”Rocket Lab Electron”. Având la bord o multitudine de sateliți mici, racheta s-a înălțat din Peninsula Mahia, o insulă nordică din Noua Zeelandă, într-o misiune pe o orbită terestră joasă. Urmele flăcrilor produse de frumosul arc de lansare al Electronului sunt orientate către sud în această mare sudică și peisaj. Urmele de vapori ejctați din rachetă surprind lumina solară chiar dacă cerul devine mai întunecat. iar Soarele aproape de apus încă strălucește la altitudine alături de traiectoria rachetei. Fixată pe un tripod, perspectiva camerei aproape aliniază vârful de arc al rachetei cu polul sud ceresc, dar nici o stea nu marchează locația pe cerul de seară al emisferei sudice. Totuși, polul sud ceresc este ușor de găsit în centrul arcelor stelare din compoziția timelapse.

LINK TO ORIGINAL APOD

CERUL DE NOAPTE DIN DOUĂ EMISFERE – Two Hemisphere Night Sky
Image Credit & Copyright: Petr Horálek/ESO, Juan Carlos Casado/IAC (TWAN)

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Soarele este ascuns de orizontul dispus la mijloc în această vedere a cerului de noapte din ambele emisfere. Acest mozaic digital a fost înregistrat de la latitudini corespondente, una de la 29 grade N și cealaltă, de la 29 grade S față de ecuator. În jumătatea de sus este vederea nordică de la observatorul IAC de la La Palma, vedere fotografiată în februarie 2020. Dedesubt, este o scenă sudică bine potrivită cu cealaltă, de la Observatorul ESO de la La Silla, înregistrată în Aprilie 2016. În această proiecție, Calea Lactee este dispusă aproape vertical deasupra și sub orizont. Norii săi întunecați și nebuloasele strălucitoare sunt proeminente aproape de centrul galactic, în jumătatea de jos a cadrului. În jumătatea superioară, strălucitoarea Venus este scăldată în lumină zodiacală. Lumină solară împrăștiată difuz de praful interplanetar, lumina zodiacală contureză planul ecliptic al sistemului solar într-un cerc complet pe cerul înstelat. Cupolele mari ale telescopului se întind de-a lungul orizontului inversat de la La Silla, în timp ce la La Palma, telescoapele Magic cu mai multe oglinzi stau deasupra centrului. Exălorând această compoziție duală N-S a cerului de noapte puteți găsi Galaxia Andromeda și Norii Magelanici.

LINK TO ORIGINAL APOD

NGTS-10b: DESCOPERIREA UNEI PLANETE OSÂNDITE – Discovery of a Doomed Planet
Illustration Credit: ESA, C. Carreau; Text: Alex R. Howe (NASA/USRA, Science Meets Fiction Blog)

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Această planetă fierbinte de tip jupiterian este condamnată la dispariție. ”Jupiterii fierbinți” sunt planete gigante precum Jupiter care orbitează mult mai aproape de steaua părinte decât Mercur este dispus față de Soare. Dar unii jupiteri fierbinți sunt mai extremi decât alții. NGTS-10b, ilustrată generic, este cea mai apropiată planetă gigantă, având și orbita cea mai rapidă, în seria exo-planetelor cunoscute, realizând în numai 18 ore revoluția în jurul stelei mamă. NGTS-10b este puțin mai mare decât Jupiter, dar orbitează extrem de aproape de stea, la mai puțin de două ori diametrul stelei părinte, considerat de la suprafața stelei. Când o planetă orbitează la o asemenea apropiere, este de așteptat să fie aspirată spre interior de forțele mareice, pentru a fi în cele din urmă ruptă de gravitația stelei. NGTS-10b, descoperită de cercetătorii de la Universitatea Warwick, poară numele de Next Generation Transit Survey (sondajul de nouă generație a tranzitelor), care a detectat planeta precară când a trecut prin fața stelei sale (tranzit), blocând o parte din lumină. Deși dispariția violentă a planetei MGTS-10b este sigură, nu se știe exact când se va produce evenimentul catastrofic.

LINK TO ORIGINAL APOD

JUNO NE AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEM CÂMPUL MAGNETIC AL LUI JUPITER – Jupiter’s Magnetic Field from Juno
Video Credit: NASA, JPL-Caltech, Harvard U., K. Moore et al.

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Cât de apropiat este câmpul magnetic al planetei Jupiter față de cel al Terrei? Nava robotică Juno a NAS a relevat complexitatea surprinzătoare a câmpului magnetic deținut de Jupiter și că lumea Joviană nu are precum Terra poli magnetici unici cu N-S. Videoclipul de mai sus prezintă o captură vizuală a câmpului magnetic jupiterian, animația fiind realizată cu datele de la Juno. Culorile roșu și albastru ilustrază regiunile din partea superioară a norului de câmpuri magnetice puternic pozitive (sud) și respectiv câmpuri magnetice negative (nord). Înconjurând planeta, sunt imaginate liniile câmpului magnetic. Prima secvență a animației arată ceea ce pare a fi un câmp dipol relativ normal, dar în curând o regiune, acum cunoscută sun numele de Marea Pară Albastră, se rotește în vedere, nefiind aliniată cu polii de rotație ai lui Jupiter. Mai departe, în a doua secvență, animația ne conduce deasupra unuia din polii de rotație ai lui Jupiter, unde punctele-fiebinți roșii, magnetice, sunt revelate ca extinse și uneori chiar inelare. O înțelegere mai bună a câmpului magnetic jupiterian poate oferi indicii și în ce privește enigmaticul magnetism planetar terestru.

LINK TO ORIGINAL APOD

COROANA, HALOUL ȘI ARCURI ALE LUNII DEASUPRA MANITOBEI – Moon Corona, Halo, and Arcs over Manitoba
Image Credit & Copyright: Brent Mckean

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Ați putea să nu întârziați la slujbă, dacă Luna ar arăta așa? Pe măsură ce fotograful se pregătea să conducă spre serviciu, refracția, reflexia, și chiar difracția luminii lunare de la milioane de cristale de gheață în cădere, au transformat iconița familiară a Lunii noastre într-o menajerie de alte arce și halouri. Scena prezentată a fost surprinsă cu trei expuneri combinate acum două săptămâni într-o dimineață rece de iarnă din Manitoba, Canada. Inelele colorate sunt coroane produse de difracția cuantică a micilor picături de apă sau gheață aproape de direcția Lunii. În exterior, un halo de 22 de grade a fost creat de lumina lunii prin refracția cristalelor de gheață cu șase fețe. În părți sunt ”câinii Lunii”, produși de lumina refractată prin platelele de gheață cu șase fețe pe măsură ce sunt difuzate către sol. Vizibile în partea superioară și cea inferioară a haloului de 22 de grade sunt arcurile tangente inferioare și superioare create prin refracția luminii lunare aproape orizontal prin cilindrii de gheață. După numai câteva minute, haloul și arcurile au dispărut ca prin minune – totul revenind la norma, cu excepția unui singur ”câine de lună”.

Câinele de Lună (numele științific: paraselene, care la plural înseamnă ”alături de Lună”) este o pată circulară strălucitoare pe un halo lunar, produs de rafracția luminii Lunii de către cristalele de gheață plate cu forme hexagonale, în norii crirrus sau cirrostratus. Câinii de Lună apar ca parte a haloului de 22 grade, aproape 10 diametre lunare în exteriorul Lunii. Sunt analogi Câinilor Soarelui, dar sunt mai rari.

LINK TO ORIGINAL APOD

ILLUSTRIS: O SIMULARE ÎN DETALIU A EVOLUȚIEI UNIVERSULUI – Illustris Simulation of the Universe
Video Credit: Illustris Collaboration, NASA, PRACE, XSEDE, MIT, Harvard CfA;
Music: The Poisoned Princess (Media Right Productions)

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Cum am ajuns ceea ce suntem? Dați click pe rulare, așezați-vă și priviți. O simulare computerizată a evoluției universului furnizează o imagine asupra cum s-au format galaxiile și perspective asupra locului omului în Univers. Proiectul Illustris desfășurat în 2014 a însemnat 20 milioane de ore de procesare, urmărind 12 miliarde de elemente de rezoluție extinzându-se pe un cub de 35 milioane de ani lumină pe o latură într-o evoluție de peste 13 miliarde de ani. Simularea urmărește materia în formarea a unei varietăți largi de tipuri galactice. Pe măsură ce universul virtual evoluează, o parte din materia expandată în univers se condensează rapid pentru a forma filamente, galaxii și roiuri de galaxii. Clipul video prezentat închipuie perspectiva unei camere foto virtuale rotindu-se într-o parte a acestui univers în mișcare, arătând pentru început evoluția materiei întunecate, apoi hidrogenul gaz codificat prin temperatură (0:45), apoi elementele grele cum este heliul și carbonul (1:30), revenind apo la materia întunecată (2:07). În partea stângă jos este notat timpul trecut de la evenimentul Big-Bang, iar în partea dreaptă jos este afișat tipul de materie arătată. Exploziile (0:50) ilustrează găurile negre super- masive din centrul galaxiilor eliberând bule de gaz fierbinte. Au fost studiate discrepanțele interesante dintre Illustris și universul real, incluzând motivele pentru care simularea a produs o supra-abundență de stele vechi.

LINK TO ORIGINAL APOD

O PRIVIRE SPRE CENTRUL GALAXIEI CENTAURUS A – Central Centaurus A
Image Credit: NASA, ESA, Hubble Heritage (STScI/ AURA)-ESA/Hubble Collaboration

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

La o distanță de aproape 11 milioane de ani lumină, Centaurus A este cea mai apropiată galaxie activă față de Terra. Cunoscută și ca NGC 5128, această galaxie eliptică neobișnuită are un diametru de peste 60.000 de ani lumină. O regiune extinsă de 8.500 ani lumină, incluzând centrul galaxiei (sus stânga) este încadrată în această imagine de acuratețe surprinsă de Telescopul Spațial Hubble. Centaurus A este aparent rezultatul coliziunii a două galaxii altfel normale, producând un carambol violent al unor regiuni de formare a stelelor, roiuri stelare masive și impunătoare benzi întunecate de praf. Aproape de centrul galaxiei resturile de praf rămas în urmă, sunt consumate de către o gaură neagră centrală ce are cam 60 milioane de mase solare. Ca și în alte galaxii active, acel proces generează energie radio, raze-X, raze gamma – radiate dinspre Centaurus A.

LINK TO ORIGINAL APOD

LDN 1622: NEBULOASA ÎNTUNECATĂ DIN ORION – Dark Nebula in Orion
Image Credit & Copyright: Min Xie

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Silueta unei nebuloase negre neobișnuite populează această scenă cosmică. Nebuloasa Întunecată a lui Lynd (LDN) 1622 se contrapune unui fundal de gaz hidrogen lucios vizibil numai în expuneri lungi ale regiunii în telescoape. În contrast, nebuloasa de reflecție mai strălucitoare vdB 62 este mai ușor de văzut, puțin deasupra și în dreapta față de centru. LDN 1622 rezidă aproape de planul galaxiei noastre, pe cer aproape de Barnards Loop, un nor mare înconjurând complexul bogat al nebuloaselor de emisie aflate în Centura și Sabia lui Orion. Cu contururile întinse, se crede că praful obscur din LDN 1622 se află la o distanță similară, aprox. 1.500 ani lumină. La acea distanță, acest câmp vizual de 1 grad ar avea 30 de ani lumină. Stelele tinere se adlă ascunse în întinderea de întuneric, dar au fost dezvăluite în cadre infraroșii ale Telescopului Spațial Spitzer. Totuși, aspectul vizual prealabil al LDN 1622 i-a inspirat numele popular ce i s-a dat Boogeyman Nebula.

LINK TO ORIGINAL APOD

TREI ÎNTR-UN SINGUR CADRU – LUNA, ISS ȘI MARTE LA CREPUSCUL – Trifecta at Twilight
Image Credit & Copyright: Paul Schmit, Gary Schmit

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Pe 18 februarie, pe măsura instalării crepusculului civil pe cerul nordic din New Mexico, Stația Spațială Internațională, Luna cu o semilună în descreștere și planeta Marte s-au aflat pentru un moment împreună în acest câmp vizual bine planificat. Din locația fotografului, cerul tocmai începuse să se lumineze puțin, dar stația spațială ce orbitează la 400 km deasupra Terrei era deja îmbăiată în lumina solară a dimineții. La ora 6.25 AM, ora locală, a fost nevoie de o secundă pentru a trece în fața dicului lunar, deplasându-se de la dreapta spre stânga în cadre compozite succesive. La acel moment, Marte deja își făcuse apariția din spatele Lunii urmând mult anticipatei sale ocultații lunare. Silueta pitică lucioasă în galben a Planetei Roșii se află încă în cadru în partea dreaptă superioară, dincolo de marginea întunecată a Lunii.

LINK TO ORIGINAL APOD

CEA MAI RAPIDA GALAXIE ÎN ROTAȚIE – UGC 12591: The Fastest Rotating Galaxy Known
Image Credit: NASA, ESA, Hubble; Processing & Copyright: Leo Shatz

De ce se rotește această galaxie atât de repede? Pentru început, chiar și identificarea cărui tip de galaxie îi aparține este dificilă. UGC 12591, prezentată în partea stângă jos a cadrului deține benzi întunecate de praf, precum galaxiile spiralice dar și miez evazat de stele, precum galaxiile lenticulare. Observații surprinzătoare arată că UGC 12591 se rotește cu viteza de 480 km/s, aproape de două ori mai repede decât Calea Lactee, fiind cea mai rapidă rată de rotație măsurată vreodată. Masa necesară pentru a ține la un loc o galaxie cu o asemenea viteză de rotație este de câteva ori mai mare decât cea a galaxiei Calea Lactee. Scenariile privind generarea UGC 12591 includ varianta unei creșteri lente prin acreția materiei ambientale, sau creșterea rapidă printr-o coliziune galactică sau mai multe coliziuni – vor fi confirmate de observații viitoare. Lumina pe care o vedem astăzi de la UGC 12591 a plecat de acolo acum 400 milioane de ani, când pe Terra au început să crească primii copaci.

LINK TO ORIGINAL APOD

ORION DEASUPRA MUNȚILOR DIN BOEMIA CENTRALĂ – Orion over the Central Bohemian Highlands
Image Credit & Copyright: Vojtěch Bauer

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Recunoașteți această constelație? Trecând pe deasupra lanțului muntos al Boemiei Centrale din Republica Cehia este Orion, unul dintre cele mai ușor identificabile grupuri de stele de pe cer și o icoană familiară a umanității pentru mai bine de 30.000 de ani. Orion nu și-a schimbat foarte mult aspectul în tot acest timp și va rămâne la fel timp de milenii în viitor. Proeminentul Orion se află mult în înaltul cerului la apusul Soarelui, în această perioadă, un semn recurent al iernii moderne în emisfera nordică terestră și a verii din cea sudică. Imaginea prezentată este o compoziție de peste 30 de capturi vizuale din aceeași locație și aceeași noapte, de luna trecută. Sub centura lui Orion, formată din trei stele și ușor spre stânga este Nebuloasa Orion, în timp ce patru dintre stelele strălucitoare din jurul centurii sunt (în sensul de rotație al acelor ceasului): Sirius (departe în stânga, albastră), Betelgeuse (deasupra, portocalie, neobișnuit de difuză), Aldebaran (departe în dreapta) și Rigel (dedesubt). În următoarele săptămâni, Orion va apune tot mai devreme.

LINK TO ORIGINAL APOD

ÎȘI PREGĂTEȘTE BETELGEUSE TRANSFORMAREA ÎN SUPERNOVA ? – The Changing Surface of Fading Betelgeuse
Image Credit: ESO, M. Montargès et al.

Betelegeuse își schimbă înfățișarea? Da. Faimoasa stea supergigantă roșie din constelația Orion este atât de mare, încât telescoapele de pe Terra îi pot rezolva suprafața – deși numai pe aproape. Cele două imagini prezentate obținute de Very Large Telescope de la Observatorul European Sudic (ESO) arată cum apare suprafața stelei la începutul și apoi la sfârșitul anului 2019. Imaginea mai timpurie arată steaua Betelgeuse cu o strălucire mult mai uniformă decât imaginea de final de an, în timp ce jumătatea joasă a lui Betelgeuse a devenit semnificativ mai difuză decât cea de sus. În timpul primelor cinci luni ale anului 2019, observațiile realizate de astronomi amatori au arătat cum Betelgeuse a devenit ușor mai strălucitoare, în timp ce în ultimele cinci luni, steaua și-a diminuat dramatic strălucirea. O asemenea variabilitate este altfel foarte normală pentru faimoasa variabilă supergigantă, dar recenta diminuare a strălucirii a repornit discuția asupra timpului rămas până când Betelgeuse va deveni o supernova. Întrucât Betelgeuse se află la aproximativ 700 ani lumină depărtare, eventuala sa supernova – probabil peste cateva mii de ani, așadar în viitor, va fi un spectacol nocturn uluitor, dar nu va pune în pericol viața de pe Terra.

LINK TO ORIGINAL APOD

NGC 2392: NEBULOASA PLANETARĂ CU DOUĂ CARCASE – Double-Shelled Planetary Nebula
Image Credit: NASA, ESA, Hubble, Chandra; Processing & License: Judy Schmidt

Pentru unii, această nebuloasă uriașă închipuie capul unei persoane într-un hanorac cu glugă, respectiv un eschimos. Această nebuloasă planetară neobișnuită (NGC 2392) a fost descoperită în 1787 de către astronomul William Herschel. Mult mai recent, Telescopul Spațial Hubble a scanat nebuloasa în lumină vizibilă. Imaginea prezentată a nebuloasei arată nori de gaz atât de complecși, încât nu sunt pe de-a întregul înțeleși. NGC 2392 este o nebuloasă planetară cu două carcase, cu gazul mai îndepărtat compunând straturile superioare ale unei stele asemănătoare Soarelui cu numai 10.000 de ani în urmă. Carcasa exterioară conține filamente portocalii cu o lungime neobișnuită. Filamentele interioare vizibile sunt ejectate de către vântul puternic de particule de la steaua centrală. Nebuloasa NGC 2392 se întinde pe o suprafață de 1/3 ani lumină și rezidă în Calea Lactee la o depărtare de aprox. 3000 de ani lumină, în direcția constelației Gemini.

LINK TO ORIGINAL APOD

NEBULOASA CARINA VĂZUTĂ DE APROAPE – Carina Nebula Close Up
Image Credit: NASA, ESA, Hubble, ESO, Amateur Data; Processing & Copyright: Robert Gendler & Roberto Colombari

Un giuvaer al cerului sudic, Marea Nebuloasă Carina, cunoscută și ca NGC 3372, se întinde pe o suprafață de 300 ani lumină, fiind una dintre cele mai mari regiuni de formare stelară din galaxia noastră. La fel ca și mai mica și mai nordica Mare Nebuloasă din Orion, Nebuloasa Carina este ușor de văzut cu ochiul liber, deși se află la 7.500 de ani lumină, respectiv la o distanță de cinci ori mai mare. Această minunată vedere telescopică de apropiere dezvăluie detalii remarcabile ale filamentelor lucioase de gaz interstelar și nori obscuri de praf cosmic din regiunea centrală într-un câmp de vizibilitate extins pe o distanță echivalentă cu 20 ani lumină. Nebuloasa Carina este casa unor stele tinere extrem de masive, incluzând încă enigmatica și violenta stea Eta Carinae, un sistem stelar ce are peste 100 de mase solare. În compoziția procesată a datelor cu proveniență atât de la telescoape terestre cât și spațiale, Nebuloasa Homunculus pare să înconjoare Eta Carinae chiar dedesubt și la stânga față de centru. În timp ce Eta Carinae se află probabil în pragul unei explozii de supenovă, imaginile în spectru raze-X indică trecutul de fabrică de supernove ale Marei Nebuloase Carina.

LINK TO ORIGINAL APOD

PUNCTUL ALBASTRU APROAPE ȘTERS – The Pale Blue Dot
Image Credit: Voyager Project, NASA, JPL-Caltech

De ziua Sântului Valentin, în 1990, navigând la patru miliarde de mile depărtare de Soare, astronava Voyager 1 a privit înapoi, încă o dată pentru a face primul portret de familie realizat vreodată, al Sistemului Solar. Portretul prezintă Soarele și șase planete într-un mozaic de 60 de cadre, realizat dintr-un punct de observare de 32 de grade deasupra planului ecliptic. Planeta Terra reprezintă doar un singur pixel în acest cadru. Este punctul albastru pal din interiorul radiației solare puțin la dreapta față de centru, în această versiune reprocesată a faimoasei acum vederi de la Voyager. Astronomul Carl Sagan a fost la oiriginea acestei idei de a utiliza camera lui Voyager pentru a privi înapoi spre casă dintr-o perspectivă distantă. Trei decenii mai târziu, de ziua Sfântului Valentin, vă invităm să priviți din nou spre micuțul punct albastru.

LINK TO ORIGINAL APOD

NEBULOASA TRIFIDĂ SURPRINSĂ DE SPITZER – Spitzer’s Trifid
Image Credit: J. Rho (SSC/Caltech), JPL-Caltech, NASA

Nebuloasa Trifidă (trifid = împărțit în trei, a se vedea ca traducere optimă în română Nebuloasa Tripartită?), cunoscută și ca Messier 20, este ușor de surprins cu un telescop mic. Întinzându-se pe o suprafață de 30 ani lumină și situată la 5.500 ani lumină de Terra, această nebuloasă bogată din Sagittarius este o țintă favorită a turiștilor cosmici. Așa cum sugerează numele său, imaginile în lumină vizibilă arată o nebuloasă divizată în trei părți de benzi de praf întunecate, de obscurare. Dar această imagine care penetrează în infraroșu dezvăluie filamentele de praf lucios și stelele nou născute ale nebuloasei trifide. Vederea spectaculoasă fals colorată este datorată Telescopului Spațial Spitzer. Astronomii au utilizat datele de scanare în infraroșu pentru a număra stelele nou născute și cele embrionice care altfel stau ascunde în norii natali de gaz și praf ai acestei incitante creșe stelare. Lansat în 2003, Spitzer a explorar universul în infraroșu de pe orbită până când operațiunile sale științifice au încetat pe 30 ianuarie 2020.

LINK TO ORIGINAL APOD

TRASEE STELARE ALE NORDULUI ȘI SUDULUI – Star Trails of the North and South
Image Credit & Copyright: Saeid Parchini

Ce anume divide nordul de sud? Totul are legătură cu rotația Terrei. Pe suprafața Pământului, ecuatorul este linia de diviziune, dar pe cer, linia de diviziune este ecuatorul ceresc – proiecția ecuatorului pe cer. Este posibil să nu puteți vedea în apropiere ecuatorul terestru, dar oricine, având deasupra un cer senin de noapte, poate găsi ecuatorul ceresc privind stelele în deplasarea lor. Trebuie doar să localizați stelele ce închipuie arcul spre nord și cele cu arcul spre sud. Dacă am fi la ecuatorul terestru, Ecuatorul celest ar evolua direct în sus și în jos. În general, unghiul dintre Ecuatorul Ceresc și verticala este latitudinea la care vă aflați. Imaginea prezentată combină 325 de fotografii făcute la fiecare 30 secunde, timp de 162 minute. Momentul ales este imediat după apusul Soarelui, către începutul lunii februarie, iar în imagine, lumina lunii dezvăluie un peisaj dezolant de iarnă din nord-vestul Iranului. Șirul luminos din spatele unicului copac este planeta Venus apunând.

LINK TO ORIGINAL APOD

LANSAREA ORBITERULUI SOLAR – Launch of the Solar Orbiter
Image Credit & Copyright: Derek Demeter (Emil Buehler Planetarium)

Cum este afectată umanitatea de vremea de pe Soare? Pentru a afla, Agenția Spațială Europeană și NASA tocmai au lansat Orbiterul Solar. Astronava robotică ce va orbita Soarele, va monitoriza modificările de luminozitate, vântul solar și câmpul magnetic din mai multe perspective. Ilustrația prezentă este o expunere de lungă durată a lansării Orbiterului Solar, arătând arcul motoarelor strălucitiare ale rachetei Atlas V, ce aparține United Launch Alliance, ce măsura liftării în atmosferă, de la sol. De-a lungul următorilor doi ani, Orbiterul Solar va utiliza gravitația terestră și a planetei Venus pentru a-și schimba direcția dinspre planul planetelor și a se apropia de Soare la o distanță mai mică decât este Mercur. Vremea violentă de pe Soare, incluzând erupțiile solare și ejectările de masă coronală, au arătat abilitatea pe care o au de a interfera cu rețelele electrice de pe Terra și sateliții de comunicații de pe orbita terestră. Orbiterul Solar este de așteptat să își coordoneze observațiile cu cele ale Sondei Solare orbitale Parker, lansată în 2018.

LINK TO ORIGINAL APOD

și mâine e o zi