ASTRONOMY PICTURE OF THE DAY – IMAGINEA ZILEI ÎN ASTRONOMIE

 

 

ASTRONOMY PICTURE OF THE DAY – FOTOGRAFIA ZILEI DIN ASTRONOMIE (APOD)

DESCOPERĂ UNIVERSUL! ÎN FIECARE ZI O IMAGINE DIFERITĂ, FOTOGRAFIE SAU ANIMAȚIE VA SURPRINDE UNIVERSUL FASCINANT ÎMPREUNĂ CU O EXPLICAȚIE SCURTĂ OFERITĂ DE UN ASTRONOM PROFESIONIST

 RUBRICĂ PREZENTATĂ DE:

AURORA DEASUPRA SUEDIEI
Image Credit & Copyright: Göran Strand

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Era strălucitoare și verde, extinsă pe cer. Acest spectacol de auroră a fost înregistrat în 2018, din afara orașului Östersund, Sweden. Pentru a crea panorama prezentată de aproape 180 grade, a fost necesară îmbinarea a șase câmpuri fotografice. Printre aspectele frapante ale acestei imagini menționăm forma arcuită a aurorei și definiția deosebită. Lacul Storsjon apare în prim plan, în timp ce mai multe constelații familiare și steaua Polaris sunt vizibile prin auroră, în fundal. Întâmplător, aurora pare să evite Luna, care este vizibilă în stânga jos. Aurora a apărut la o zi după deschiderea unui orificiu larg în coroana solară, permițând particulelor energetice să fie expulzate în sistemul solar. Culoarea verde a aurorei este produsă de atomii de oxigen recombinați cu electronii ambientali în atmosfera superioară terestră.

LINK TO ORIGINAL APOD

SCLIPIRI VERZI: SOARELE, LUNA, VENUS, MERCUR
Image Credit & Copyright: Marcella Giulia Pace

Observați un apus, într-o zi senină, din opoziție față de un orizont îndepărtat și veți putea surprinde verdele pe măsură ce Soarele dispare din vedere. Blițul verde este cauzat de refracția razelor luminoase ce călătoresc spre ochi pe o cale lungă prin atmosferă. Lungimile de undă mai scurte refractă mai puternic decât cele mai roșii, iar separarea culorilor conferă o nuanță verde până către ultimul vestigiu vizibil al discului solar. Este mai dificil să vezi un fulger verde de pe Lună, ca să nu mai vorbim de discurile mici ale lui Venus și Mercur. Dar un telescop, sau un tele-obiectiv și o camera poate ajuta la surprinderea acestui tentant rezultat al refracției atmosferice, atunci când corpurile cerești sunt aproape de orizont. Din Sicilia, aceste panouri de top au fost înregistrate pe 18 martie 2019 pentru Soare și 8 mai 2020, pentru Lună. Tot din insula Mediterană, panourile de jos au fost înregistrate în timpul apariției crepusculare a lui Venus și Mercur, aproape de orizontul vestic, pe 24 mai.

LINK TO ORIGINAL APOD

MERCUR SE ÎNTÂLNEȘTE CU CRESCÂNDA VENUS
Image Credit & Copyright: Marco Meniero

Nu este o stea strălucitoare și o semilună lunară, surprinse printre crengile unui eucalipt. Este Venus în fază de creștere și Mercur. Aproape de orizontul vestic, după apusul Soarelui, cele două planete interioare împart aproape același câmp vizual în telescop, pe 22 mai, privit dintr-un balcon din Civitavecchia, Italia. Venus, ca o făclie cerească foarte strălucitoare, alunecă încet în crepusculul de seară. Crește aparent mai mare și prezintă o semilună subțire, pe măsură ce se îndreaptă către o conjuncție inferioară, poziționându-se între Terra și Soare, pe 3 iunie. Mercur se cațără pe cerul vestic, atingând distanța unghiulară maximă față de Soare, pe 4 iunie. Cu toate acestea, perechea permite strălucitoarei Venus să sublinieze poziția lui Mercur pe cer, planetă care altfel se pierde ușor pe cerul crepuscular.

LINK TO ORIGINAL APOD

STAȚIA SPAȚIALĂ INTERNAȚIONALĂ ÎNTR-O REFLECȚIE
Image Credit & Copyright: Helmut Schnieder

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Scăldată încă în lumina solară, Stația Spațială Internațională este arcuită pe cerul de seară deasupra lacului Wulfsahl-Gusborn, din nordul Germaniei, imediat după apusul zilei de 25 martie. Constelația familiară Orion poate fi observată la stânga traseului luminos al pasajului stației orbitale. La dreapta, Venus este luceafărul de seară deasupra orizontului vestic. Cu camera fixată pe tripod, această scenă a fost capturată într-o serie de cinci expuneri. Cum putem afla asta? Întârzierea scurtă de timp dintre finalul unei expuneri și începutul alteia, produce mici goluri în traseul luminos al ISS pe cer. Priviți cu atenție și veți observa, de asemenea, că cerul ce pare să fie deasupra orizontului este, de fapt, o reflecție. Imaginea finală a fost inversată vertical, iar peisajul nocturn a fost înregistrat în apele oglindă ale micuțului lacul.

LINK TO ORIGINAL APOD

TERRA ȘI LUNA VĂZUTE PRIN INELELE LUI SATURN
Image Credit: NASA, ESA, JPL-Caltech, SSI, Cassini Imaging Team; Processing & License: Kevin M. Gill

Ce sunt acele puncte dintre inelele lui Saturn? Planeta noastră Terra și Luna. Acum mai bine de trei ani în urmă, deoarece Soarele a fost blocat temporar de corpul planetei Saturn, nava spațială robotizată Cassini a putut privi către sistemul solar interior. Acolo a descoperit planeta noastră și Luna – doar niște puncte luminoase situate la 1,4 miliarde de kilometri depărtare. Către dreapta imaginii prezentate se află un inel al lui Saturn, cu largul decalaj Encke la extrema dreaptă și decalajul mai îngust Keeler, spre centru. În extrema stângă se află inelul F în continuă schimbare al lui Saturn. Din această perspectivă, lumina văzută dinspre inelele lui Saturn a fost împrăștiată mai ales înainte, și astfel a apărut un iluminat de fundal. După mai bine de un deceniu de explorare și descoperire, sonda Cassini și-a epuizat combustibilul în 2017 și a fost direcționată pentru a intra în atmosfera lui Saturn, unde a fost cu siguranță topită.

LINK TO ORIGINAL APOD

CALEA LACTEE DEASUPRA MUNȚILOR HIMALAYA
Image Credit & Copyright: Tomas Havel

Ce se înalță mai mult spre cer decât Munții Himalaya? Deși Munții Himalaya sunt cei mai înalți de pe Terra, nu îi putem compara ca dimensiune cu Calea Lactee. Vizibilă deasupra munților acoperiți cu zăpadă, în imaginea prezentată vom descoperi formațiunea centrală arcuită a galaxiei noastre, iar punctul luminos de deasupra planului central este planeta Jupiter, în timp ce pata portocalie cea mai strălucitoare din dreapta sus este steaua Antares.

Astro-fotograful s-a expus la temperaturi sub zero grade și la o altitudine de aproape 4000 de metri, pentru a face cadrele ce compun această imagine. Imaginea este o compoziție de opt expuneri realizate cu aceeași cameră, din aceeași locație, pe parcursul a trei ore, imediat după apusul soarelui, în luna aprilie 2019, din apropierea lacului Bimtang, Nepal. Deasupra unei mari părți a planetei Terra, planetele Mercur și Venus vor fi vizibile în această săptămână imediat după apusul Soarelui.

LINK TO ORIGINAL APOD

MONSTRUL MUNTELUI MISTIC VA FI DISTRUS
Image Credit: Hubble, NASA, ESA; Processing & License: Judy Schmidt

În interiorul capului acestui monstru interstelar este o stea care îl distruge încet. Uriașul monstru, de fapt o serie neînsuflețită de stâlpi de gaz și praf, are o lungime de câțiva ani lumină. Steaua din interiorul capului nu este de fapt vizibilă, datorită prafului interstelar opac, dar își anunță prezența parțial prin ejectarea unor fascicule de opoziție a particulelor energetice numite jeturi Herbig-Haro. Situat la 7.500 ani lumină în Nebuloasa Carina, cunoscut informal cu denumirea de ”Muntele Mistic”, aspectul acestor stâlpi e dominat de praf întunecat, chiar dacă sunt compuse în mare parte din hidrogen.

Imaginea prezentată a fost înregistrată de Telescopul Spațial Hubble. Deasupra acestor stâlpi, lumina energetică și vânturile de la noile stele masive formate evaporează și dispersează creșele stelare prăfoase în care s-au format. În câteva milioane de ani, capul acestui gigant, precum și mare parte din corpul său, vor fi evaporate complet prin acțiunea internă și a stelelor dimprejur.

LINK TO ORIGINAL APOD

VALLES MARINERIS: MARELE CANION DE PE MARTE
Image Credit: NASA, USGS, Viking Project

Cel mai mare canion din Sistemul Solar pare o scrijelitură în undă largă pe fața planetei Marte. Numită Valles Marineris, marea vale se întinde pe o lungime de 3.000 de kilometri, este lată de 600 kilometri și are o adâncime de 8 km. Prin comparație Marele Canion din Arizona, SUA, are o lungime de 800 km, 30 km lățime și 1,8 km adâncime.

Originea canionului Valles Marineris a rămas necunoscută, însă există o ipoteză principală că a început cu miliarde de ani în urmă ca o crăpătură, pe măsură ce planeta s-a răcit. Mai multe procese geologice au fost identificate în canion.

Mozaicul prezentat a fost creat din peste 100 de imagini ale planetei Marte luate de sonda Viking în anii 1970.

LINK TO ORIGINAL APOD

DE LA CIUPERCA FANTOMĂ LA NORUL MAGELLANIC
Image Credit & Copyright: Gill Fry

Traducere și adaptare: CPC

Stelele strălucesc iar sateliții sclipesc pe acest cer nocturn clar și întunecat de deasupra rezervației Wannon Falls, în sud-vestul Victoriei, Australia. De fapt, apariția cețoasă și difuză deasupra vârfurilor arborilor este singurul nor vizibil, cunoscut și sub numele de Marele Nor Magellanic, galaxia satelit a Căii Lactee. În prim plan, un Omphalotus nidiformis (ciuperca fantomă) de pe planeta Pământ strălucește cu o bioluminiscență surprinzător de intensă. Ca și norul magellanic, ciuperca fantomă a fost vizibilă cu ochiul liber. Strălucirea sa fantomatică era,d e fapt, de un verde banal, dar apare într-un verde luminos în imaginea camerei digitale. Două imagini au fost combinate pentru a crea această scenă. Una s-a concentrat pe stelele îndepărtate și Marele Nor Magellanic, situat la aprox. 160.000 ani lumină depărtare. Cealaltă imaginea surprins în prim plan ciuperca strălucitoare într-o expunere de câteva nano-secunde.

LINK TO ORIGINAL APOD

LA SUD DE CARINA
Image Credit & Copyright: Ignacio Diaz Bobillo

Cu norii de praf nativ în siluetă în contrast cu gazul atomic strălucitor, această scenă haotică și colorată se află într-una din cele mai mari regiuni formatoare de stele din Calea Lactee, Marea Nebuloasă Carina.

Prim-planul telescopic încadrează un câmp vizual de aproximativ 80 ani lumină, puțin la sud și est de Eta Carinae, steaua cea mai energetică și mai enigmatică a nebuloasei. Înregistrată în condițiile unui cer sub-urban, cu o vizibilitate mai bună datorată restricțiilor naționale, compozitul secvențelor în bandă îngustă generează imaginea finală. În ea, emisia caracteristică a sulfului ionizat al nebuloasei, hidrogenului și atomilor de oxigen este redată în nuanțe roșii, verzi și albastre, o paletă populară de culori și în imaginile Telescopului Spațial Hubble. Peisajul celest al crestelor strălucitoare de emisie învăluite la granițe de praf rece și opac, rezidă la aproximativ 7.500 ani lumină, în direcția constelației sudice Carina.

LINK TO ORIGINAL APOD

FAZELE LUI VENUS
Image Credit & Copyright: Richard Addis

Traducere și adaptare: CPC

Așa cum Luna trece prin diferite faze, la fel emisfera vizibilă a lui Venus este acoperită și descoperită. Această compoziție de imagini colectate cu telescopul de un amator ilustrează schimbările constante pentru Venus, în perioada de fază actuală ca Luceafăr de seară, pe măsură ce planeta interioară devine mai mare, dar se restrânge la o semilună subțire. Imaginile – de jos în sus – au fost realizate pe parcursul anului 2020, în zilele de 27 februarie, 20 martie, 14 aprilie, 8 mai și 14 mai. Alunecând pe orbita sa interioară între Terra și Soare, Venus devine ușor mai mare întrucât se apropie de planeta noastră. Semiluna sa se restrânge în timp ce Venus se pliază mai aproape de linia Pământ – Soare, dar trecând cu aproximativ 1/2 de grad la nord de Soare în 3 iunie, Venus va ajunge la o conjuncție inferioară. Curând după aceea, Venus va străluci deasupra orizontului estic, pe cerul dinaintea zorilor ca Luceafăr de dimineață. După apusul Soarelui, căutați Venus deasupra orizontului vestic și veți putea observa, de asemenea, (și) planeta Mercur.

LINK TO ORIGINAL APOD

LUNA, MARTE, SATURN, JUPITER, CALEA LACTEE – PE ACEEAȘI SCENĂ Image Credit & Copyright: Mihail Minkov

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Nu este o coincidență alinierea planetelor. Asta pentru că toate planetele orbitează Soarele pe o aproape aceeași cale pe care o definim ca plan al eclipticii. Când privim din interiorul acelui plan – așa cum fac toți pământenii – toate planetele apar înscrise într-o singură bandă. Este o coincidență, însă, ca trei dintre cele mai strălucitoare planete să apară toate în aproape aceeași direcție. O asemenea coincidență a fost înregistrată cu o lună în urmă. Figurate deasupra, Luna, Marte, Saturn și Jupiter, sunt vizibile împreună, chiar înainte de răsăritul Soarelui, din zona de coastă bulgară a Mării Negre. O bandă secundară este vizibilă traversând diagonal această imagine – este banda centrală a galaxiei noastre Calea Lactee. Dacă vă veți trezi devreme, veți regăsi găsi și luna aceasta, planetele amintite pe cerul de dimineață.

LINK TO ORIGINAL APOD

POSTERE ALE SISTEMULUI SOLAR
Image Credit: NASA

V-ar plăcea un afiș privind explorarea astronomică? Sunteți la o distanță de doar o pagină de imprimare. Oricare dintre panourile pe care le vedeți în montaj pot apărea pe peretele dumneavoastră. Mai mult, această pagină NASA are, de obicei, multe alte afișe ale fiecărui obiect din sistemul solar. Aceste afișe evidențiază multe dintre locațiile pe care umanitatea, prin intermediul NASA, le-a explorat în ultimii 50 de ani, inclusiv Soarele nostru și planetele Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun. Lunile lui Jupiter, care sunt și acestea afișate, includ Europa, Ganimede, Callisto și Io, în timp ce lunile lui Saturn încadrate sunt Enceladus și Titan. Imagini cu Pluton, Ceres, comete și asteroizi apar de asemenea prezentate, în timp ce șase scene cu spațiul profund – evidențiind zone mult îndepărtate față de sistemul solar, sunt și acestea proeminent afișate. Dacă nu aveți destul spațiu pe perete sau coli pentru imprimat nu disperați, puteți de-asemenea imprima aceste imagini ca și carduri interschimbabile.

LINK TO ORIGINAL APOD

CĂLĂTORIE ÎN RECIFUL COSMIC
Video Credit: NASA’s GSFC, SVS; Lead Producer & Music: Joseph DePasquale (STScI)

Ce ați putea vedea dacă ați putea zbura în Reciful Cosmic? Norul nebular NGC2014 le pare unora a fi asemănător unui recif oceanic situat pe cer, specific în LMC, cea mai mare galaxie satelit a galaxiei Calea Lactee. O imagine cu detalii a acestei nebuloase îndepărtate a fost întregistrată de Telescopul Spațial Hubble, pentru a ajuta la comemorarea celor 30 de ani de investigații cosmice realizate de TSH. Informațiile și imaginile acestui recif cosmic au fost combinate într-un model tridimensional în mișcare în acest videoclip. Secvența animată computerizată ne transpune întâi în trecere pe lângă un roi stelar evidențiat de stele abstre strălucitoare, sub stâlpii de gaz și praf ușor dezintegrați de lumina energetică și vânturile emise de aceste stele masive. Filamentele de gaz și praf sunt prezente pretutindeni, lucind în lumina roșie a hidrogenului și nitrogenului. Animația ne conduce apoi spre nebuloasa colorată în albastru NGC 2020, ce strălucește în lumina emisă de oxigen și înconjoară o stea Wolf-Rayet de aproximativ 200.000 de ori mai strălucitoare decât Soarele nostru – o nebuloasă considerată a fi atmosfera exterioară ejectată a acestui monstru stelar. Animația se aproprie de final iar camera virtuală pivotează pentru a arăta forma familiară de clepsidră a NGC 2020, când este privită din lateral.

LINK TO ORIGINAL APOD

O TROMBĂ DE APĂ ÎN FLORIDA
Image Credit & Copyright: Joey Mole

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Ce se petrece deasupra apei? Ilustrată aici este una dintre cele mai bune imagini înregistrate vreodată a unei tornade ce se produce deasupra apei. Trombele de apă sunt coloane rotative de aer umed înălțat, ce se formează de obicei deasupra unor ape calde. Trombele de apă pot fi la fel de periculoase ca tornadele, curenții de aer pot genera viteze de peste 200 km/oră. Unele trombe de apă se formează departe furtuni și chiar în perioade cu vreme relativ bună. Trombele de apă pot fi relativ transparente și inițial vizibile doar printr-un model neobișnuit pe care în creează pe apă.

Imaginea prezentată a fost realizată în iulie 2013 în apropiere de Tampa Bay, Florida. Oceanul Atlantic, în largul coastei Florida este probabil cea mai activă zonă din lume în trombe de apă, cu formarea de sute asemenea fenomene în fiecare an.

LINK TO ORIGINAL APOD

RÂUL NEGRU SPRE ANTARES
Composite Image Credit & Copyright: Paul Schmit

Un râu negru pare să curgă în acest aspect celest, dinspre orizont către norii colorați din apropierea stelei gigante roșii Antares.

Arătând oarecum neplăcut, râul întunecat este o nebuloasă prăfoasă care obturează lumina stelară din fundal aproape de centrul Căii Lactee, deși nebuloasa întunecată conține în mare parte hidrogen molecular. Praful care difuzează lumina stelară în jurul stelei Antares, steaua alfa din Scorpius, creează nebuloasa neobișnuită de reflexie gălbuie.

Deasupra ei, steaua dublă albastră strălucitoare Rho Ophiuchi este înglobată în nebuloase de reflexie albăstruie cu praf, cu nebuloase de emisie roșie împrăștiate, de asemenea, prin spațiul interstelar.

Roiul stelar globular M4 arată aproape ca o stea strălucitoare chiar deasupra și în dreptul stelei Antares, deși se află în spatele norilor colorați, la o distanță de aprox. 7.000 ani lumină. Râul întunecat se află la aprox. 500 ani lumină.

Pentru a crea această scenă surprinzătoare a cerului nocturn, toate expunerile de fundal și prim plan au fost realizate cu aceeași camera și obiectiv foto, în aceeași noapte și din aceeași locație. Combinate, acestea produc o imagine uluitoare care revelează o gamă de strălucire și culoare pe care ochiul uman nu o poate percepe. Înregistrată în 31 ianuarie, compoziția surprinde și prezența planetei Marte aproape de orizontul estic, răsărind pentru a se alătura stelei Antares pe scena cosmică. Strălucitoarea Marte și reflecția sa în apă se află în partea stângă a unui copac singuratic din Refugiul Național pentru Faună Sălbatică din Bosque del Apache, New Mexico, planeta Pământ.

LINK TO ORIGINAL APOD

RĂZBOIUL GALAXIILOR: M81 ȘI M82
Image Credit & Copyright: Dietmar Hager, Torsten Grossmann

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Aceste două galaxii sunt situate foarte, foarte departe, la 12 milioane de ani lumină depărtare, în direcția constelației Ursa Mare. La stânga, cu brațe spirale grandioase și un nucleu strălucitor galben, se află galaxia M81, care are un diametru de 100.000 de ani lumină. În partea dreaptă, marcată de gazul roșu și nori de praf, este galaxia neregulată M82. Perechea pare să se fi blocat într-un combat gravitațional timp de un miliard de ani. Gravitația fiecăreia dintre ele a afectat profund cealaltă galaxie în perioadele de întâlnire cosmică. Ultimă lor rundă a durat cam 100 de milioane de ani și a generat probabil unde dense în jurul lui M81, având ca rezultat bogăția brațelor spiralate ale lui M81. M82 a rămas cu regiuni violente de formare stelară și nori de gaz care se ciocnesc atât de puternic încât energia galaxiei strălucește intens în raze-X. În următoarele câteva miliarde de ani, aceste două galaxii vor continua ciocnirile gravitaționale, până când vor fuziona într-o galaxie unică, mai mare.

LINK TO ORIGINAL APOD

COMETA HALLEY VERSUS COMETA SWAN

Image Credit & Copyright: Luc Perrot (TWAN)

Orele dinaintea zilei de 3 mai s-au succedat în absența Lunii, în timp ce firele de praf cosmic brăzdau cerul sudic de deasupra Insulei Reunion. Evidențiată pe măsură ce planeta noastră plonjează prin resturile de praf lăsate în urmă de Cometa 1/P Halley, ploaia anuală de meteori este cunoscută sub numele de Eta Aquaride. Această expunere inspirată a capturat un fascicul meteoric luminos aquarid, accelerând pe cer dinspre stânga către dreapta, deasupra unei mări de formațiuni noroase. Dunga meteorică indică punctul de origine, radiantul, în constelația Aquarius, mult deasupra orizontului estic și în partea de sus a cadrului. Cunoscuți pentru viteza lor, meteorii dușului Eta Aquaride se deplasează rapid, intrând în atmosfera terestră cu viteza de 66 km pe secundă, la altitudini de aprox. 100 km.

Apoi, la aproximativ 6 minute lumină de Terra, coama verzuie și coada lungă a Cometei C/2020 F8 SWAN nu au fost lăsate în afara scenei celeste, situându-se deasupra vârfurilor vulcanice din stânga față de centru. Vizibilă acum, pe emisferei nordice în timpul crepusculului dinaintea zorilor, aproape de orizontul estic, Cometa SWAN nu a căpătat încă strălucirea anticipată. Aceasta este prima oară când cometa s-a aflat cel mai aproape de Terra și va atinge periheliul său pe 27 mai.

LINK TO ORIGINAL APOD

JUPITER ÎN INFRAROȘU – DE LA GEMINI
Image Credit: International Gemini Observatory, NOIRLab, NSF, AURA; M. H. Wong (UC Berkeley) & Team;
Acknowledgment: Mahdi Zamani; Text: Alex R. Howe (NASA/USRA, Reader’s History of SciFi Podcast)

În infraroșu, Jupiter luminează întunericul ca o lanternă. Recent, astronomi de la Observatorul Nordic Gemini, din Hawaii, SUA, au creat câteva dintre cele mai bune fotografii în infraroșu ale lui Jupiter, luate vreodată de la suprafața Terrei.

Gemini au reușit să producă imagini atât de clare utilizând tehnica numită ”scanare norocoasă”, luând multe imagini și combinând doar pe cele mai clare care, cu puțină șansă, au fost realizate când atmosfera era foarte calmă. Aspectul asemănător cu o lanternă a lui Jupiter este cauzat de straturile diferite de nori ale planetei. Lumina infraroșie poate pătrunde prin nori mai bine decât lumina vizibilă, permițându-ne să vedem straturi mai adânci și mai calde ale atmosferei lui Jupiter, în timp ce norii cei mai groși par întunecați.

Aceste imagini, împreună cu cele de la Telescopul Spațial Hubble și de la sonda Juno, ne pot transmite multe date despre tiparele vremii de pe Jupiter, cum ar fi modul de formare al furtunilor sale masive de dimensiunea unei planete.

LINK TO ORIGINAL APOD

DUȘUL METEORIC AL LYRIDELOR DINSPRE CONSTELAȚIA LYRA
Image Credit & Copyright: Petr Horálek

De unde vin toți acești meteori? În termenii direcției pe cer, răspunsul este constelația harpei mici (Lyra). Iată de ce acest duș meteoric care atinge vârful ratei în luna aprilie a fiecărui an, este cunoscut sub numele de Lyride, meteorii par să vină toți dinspre un radiant situat în direcția constelației Lyra. Dacă e să vorbim despre corpul părinte al meteorilor, resturile de praf care produc această ploaie de stele aparțin Cometei Thatcher. Cometa urmează o orbită bine definită în jurul Soarelui, iar partea orbitei care este apropiată de Terra, este suprapusă în fața Lyrei. De aceea, atunci când Terra intersectează această orbită, punctul radiant al resturilor căzătoare apar în Lyra. Prezentată aici este o imagine compusă ce conține peste 33 de meteori ai dușului meteoric al Lyridelor de luna trecută, așa cum a fost surprinsă scena de pe malul lacului Sec din Republica Cehă. Sunt vizibile, de asemenea, stelele strălucitoare Vega și Altair, planeta Jupiter, și banda centrală a galaxiei noastre Calea Lactee.

LINK TO ORIGINAL APOD

ÎN FUNDALUL STELEI BETELGEUSE
Image Credit & Copyright: Adam Block, Steward Observatory, University of Arizona

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Ce se află în spatele stelei Betelgeuse? Una dintre cele mai strălucitoare și mai neobișnuite stele de pe cer, steaua super-gigantă roșie Betelgeuse aparține constelației Orion. Totuși, Betelgeuse se află în fața multor alte stele strălucitoare ale constelației și, de asemenea, în fața marelui Complex de Nori Moleculari Orion. În numere, lumina călătorește 700 de ani de la Betelgeuse până la noi și alți 1300 ani pentru a ajunge la noi de la Nebuloasa Orion cu praful și gazul dimprejurul său. Toate telescoapele, cu excepția celor mari, văd Betelgeuse doar ca un punct de lumină, dar un punct atât de strălucitor încât neclaritatea inerentă creată de telescoape și atmosfera terestră îl fac să pară extins. În imaginea prezentată cu expunere largă, în fundalul stelei Betelgeuse apar mii de stele din Calea Lactee, precum și praful întunecat din Norul Molecular Orion și unele emisii roșiatice strălucitoare ale hidrogenului de la periferia Inelului Lambda Orionis. Betelgeuse tocmai s-a recuperat dintr-o stare cu apariție neobișnuit de neclară de-a lungul a șase luni, însă este de așteptat să explodeze, totuși, într-o spectaculoasă supernova peste aproximativ 100.000 ani.

LINK TO ORIGINAL APOD

GALAXIA ”MARSUINUL” DE LA HUBBLE
Credit imagine: NASA, ESA, Hubble, HLA; Reprocesare și drepturi de autor: Raul Villaverde

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Care este treaba cu această galaxie spirală? Cu doar câteva sute de milioane de ani în urmă, NGC 2936, din partea de sus a celor două galaxii majore prezentate, probabil că a fost o galaxie spirală normală – rotindu-se, creând stele și văzându-și de treburile sale. Dar apoi s-a apropiat prea mult de galaxia eliptică masivă NGC 2937 de sub ea și a început să se scufunde. Denumită galaxia ”Marsuinul”, pentru forma sa sugestivă, NGC 2936 nu numai că a deviat dar este și distorsionată de interacțiunea gravitațională strânsă. O explozie de stele tinere albastre formează nasul marsuinului, în dreapta galaxiei superioare, iar centrul spiralei apare ca un ochi. Alternativ, perechea de galaxii, cunoscută și sub numele de Arp 142, arată pentru unii ca un pinguin care protejează un ou. Indiferent de perspectivă, benzile întunecate de praf și fluxurile de stele albastre strălucitoare se află în urmărirea galaxiei cu probleme din partea dreaptă jos. Imaginea prezentată, reprocesată, care arată Arp 142 în detalii de o claritate fără egal, a fost obținută cu Telescopul Spațial Hubble cu un an în urmă. Arp 142 este situată la 300 milioane de ani lumină în direcția constelației Hydra (Șarpele de Mare), o coincidență! În aproximativ un miliard de ani, cele două galaxii vor fuziona într-o galaxie unică, mai mare.

LINK TO ORIGINAL APOD

RĂSĂRIUL LUNII PLINE CA DESCHIDEREA UNEI FLORI
Image Credit & Copyright: Tiziano Boldrini

Răsărind pe măsură ce Soarele apunea, Luna a fost strălucitoare și Plină, pe cerul planetei noastre, în 7 mai, fiind numită de unii Luna Floare. Aproape de orizont pare să capete nuanțe de roz ca de trandafir de la lumina roșiatică a Soarelui, în această scenă cu reflecții de amurg. De fapt, una dintre lunile pline cele mai strălucitoare ale anului, faza lunară completă din această lună a avut loc la aproximativ 32 ore de la perigeu, cel mai apropiat punct de Terra pe orbita eliptică a Lunii. Câmpul inundat și turnul bisericii în ruine se află în apropierea municipiului Casaleggio Novara în Regiunea Piemonte, din Nordul Italiei.

LINK TO ORIGINAL APOD

COADA LUNGĂ A COMETEI SWAN
Image Credit & Copyright: D. Peach, Chilescope team

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Expusă vântului solar, spectaculoasa coadă ionică a Cometei SWAN (C/2020 F8) se extinde mult departe, ocupând 10 grade în câmpul vizual al tele-obiectivului. Capturată pe 2 mai, coama verzuie s-a aflat la aproximativ 6 minute lumină de Terra. Câmpul stelar frumos din fundal rezidă aproape de constelațiile Cetus și Aquarius. Cometa SWAN a fost descoperită de acasă de către astronomul amator australian Michael Mattiazzo, verificând imaginile camerei SWAN (Solar Wind ANisotropies) a sondei spațiale solare SOHO. Cometa a devenit acum vizibilă cu ochiul liber pe măsură ce face trecerea dinspre cerul sudic spre cerul emisferei nordice. Apărând în crepusculul dimineții aproape de orizontul estic, Cometa SWAN va ajunge cel mai aproape de Terra pe 12 mai și va atinge periheliul său pe 27 mai.

LINK TO ORIGINAL APOD

ANALEMA LUNII
Image Credit & Copyright: Gyorgy Soponyai

O analema este acea figură de forma cifrei 8 obținută prin marcarea poziției Soarelui la aceeași oră timp de un an de zile. Trucul cu realizarea unei analeme a Lunii este să aștepți un pic mai mult. În medie, Luna revine la aceeași poziție pe cer cu o întârziere zilnică de 50 de minute și 29 secunde, în succesiunea zilelor. Așa că Luna trebuie fotografiată cu 50 minute și 29 secunde mai târziu, în zile succesive. De-a lungul unei lunații sau lună lunară, va apărea trasată curbatura asemănătoare unei analeme întrucât poziția Lunii se modifică datorită orbitei sale înclinate și eliptice. Pentru a crea această imagine compozită a unei analeme lunare, astronomul Gyorgy Soponyai a selectat o lună-lunară între 26 martie – 18 aprilie cu o condiție meteo bună și o locație apropiată de casă, lângă Mogyorod, Ungaria. Fazele lunare prea subțiri și slabe de captat din jurul Lunii Noi lipsesc, totuși. Înspre sud- vest luminile Budapestei se află la distanță în această imagine din 27 martie.

LINK TO ORIGINAL APOD

LDN 1471: CAVITATE STELARĂ FORMATĂ DE VÂNT
Image Credit: Hubble, NASA, ESA; Processing & License: Judy Schmidt

Care este cauza acestei structuri parabolice neobișnuite? Această cavitate iluminată, cunoscută sub numele de LDN 1471, a fost creată de o stea nou formată, vizibilă ca sursa strălucitoare din vârful parabolei. Această protostea experimentează o scurgere de material care interacționează cu materialul înconjurător din Norul Molecular Perseus, producând strălucirea sa. Vedem doar o parte a cavității, cealaltă parte este ascunsă de praful întunecat. Forma parabolică este produsă de lărgirea în timp a cavității stelare de către vânt. De asemenea, pot fi observate două strucuri suplimentare, pe ambele părți ale protostelei, numite obiecte Herbig-Haro, cauzate tot de interacțiunea fluxului de ieșire cu materialul din jur. Nu se cunoaște motivul striațiilor de pe pereții cavității. Imaginea prezentată a fost realizată de Telescopul Spațial Hubble după o detecție inițială de către Telescopul Spațial Spitzer.

LINK TO ORIGINAL APOD

NEBULOASA CARINA -ÎNTR-O PERSPECTIVĂ INTERESANTĂ
Image Credit & Copyright: Carlos Kiko Fairbairn

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Trebuie să te afli în sud, privind spre sud, pentru a vedea un asemenea cer. Și asta numai dacă vei fi norocos. Chiar deasupra copacului din prim plan se află impresionanta Nebuloasă Carina, una dintre puținele nebuloase vizibile cu ochiul liber. Imaginea prezentată a trebuit să fie capturată dintr-o locație foarte întunecată, pentru ca nebuloasa Carina să apară într-o asemenea perspectivă și atât de aproape de orizont. Marea Nebuloasă din Carina, catalogată ca NGC 3372, este gazda unei stele variabile năzdrăvane, Eta Carinae care uneori erupe atât de puternic încât devine una dintre cele mai strălucitoare stele de pe cer. Deasupra Carinei este IC 2944, Nebuloasa ”Puiul alergător”, o nebuloasă care nu doar că arată ca un pui, ci conține, de asemenea, noduri întunecate de praf. Deasupra acestor nebuloase de emisie în roșu se află stelele strălucitoare ale Crucii Sudului, în timp ce în partea stângă sus a imaginii este Nebuloasa întunecată ”Sac de cărbuni”. Această imagine a fost compusă din șase expuneri consecutive realizate vara trecută din Padre Bernardo, Goias, Brazilia. Chiar și cu o planificare grijulie, astro-fotograful s-a considerat norocos să realizeze această scenă, pentru că norii, unii dintre aceștia vizibili aproape de orizont, tot apăreau în cale.

LINK TO ORIGINAL APOD

ZBOR PE LÂNGĂ TERRA AL SONDEI BEPICOLOMBO
Image Credit & License: ESA, BepiColombo, MTM

Cum ar arăta apropierea de planeta Pământ venind din spațiu? Un asemenea eveniment a fost înregistrat vizual în detalii remarcabile de către astro-nava robotică BepiColombo a ESA și JAXA luna trecută în timpul zborului de lansare către planeta Mercur. Terra poate fi văzută rotindu-se la apropiere, ieșind din spatele antenei de mare putere a sondei în acest video cu time-lapse de aproape 10 ore. Pământul este atât de strălucitor încât nu sunt vizibile stele în fundal. Lansată în 2018, misiunea robotică BepiColombo a utilizat gravitația terestră pentru a-și ajusta cursul în cadrul primei plonjări planetare dintre cele nouă programate de-a lungul unei misiuni de șapte ani, dar numai una dintre acestea vizând Terra. Programat să intre pe orbită în 2025, BepiColombo va obține imagini și informații de la suprafață și despre câmpul magnetic al planetei Mercur, într-un efort de a înțelege mai bine evoluția timpurie a sistemului solar și celei mai interioare planete.

LINK TO ORIGINAL APOD

MESAJ DE PE TERRA
Image Credit: Frank Drake (UCSC) et al., Arecibo Observatory (Cornell U.);
License: Arne Nordmann (Wikimedia)

Ce încearcă să ne spună acești pământeni? Mesajul prezentat a fost difuzat de pe Pământ către roiul stelar M13, în anul 1974. În timpul unei dedicări a Observatorului Arecibo, care este încă unul dintre cele mai mari telescoape radio din lume – a fost transmis un șir de 1 și 0 cu reprezentare în diagrama de mai sus. Această încercare de comunicare extraterestră a fost în mare parte ceremonială – deoarece umanitatea transmite în mod regulat și neintenționat semnale radio și de televiziune în spațiu. Chiar și dacă acest mesaj va fi primit, va trebui să așteptăm aproape 50.000 de ani pentru a primi răspunsul. Mesaju prezentat oferă date simple despre umanitate și cunoștințele sale: de la stânga la dreapta sunt numerele de la 1 la 10, atomi incluzând hidrogenul și carbonul, unele molecule interesante, ADN-ul, un om cu descriere, elementele de bază ale sistemului solar și prezentarea telescopului care expediază semnalul. În prezent sunt realizate mai multe cercetări privind inteligența extraterestră, incluzând una pentru care vă puteți utiliza propriul computer.

LINK TO ORIGINAL APOD

TELESCOPUL RADIO BIG-EAR ȘI SEMNALUL WOW!
Image Credit & Copyright: Rick Scott

Încă din primele zile ale radioului și televiziunii, noi transmitem liber semnale în spațiu. De ceva vreme, ascultăm și noi. Un mare radio-telescop de la Universitatea de Stat din Ohio, cunoscut sub apelativul afectuos ”Urechea cea Mare” a fost unul dintre primii receptori. Big-Ear avea dimensiunea a aproximativ trei terenuri de fotbal și consta ceva asemănător unui ”avion” metalic cu două reflectoare de forma unui gard, unul fix și unul înclinabil. Se baza pe rotația terestră pentru a ajuta la scanarea cerului. Această fotografie, realizată de un fost student voluntar al Big Ear, Rick Scott, privește în planul de la sol spre reflectorul fix, cu ”coarnele” receptorului de frecvență radio în prim plan. Începând cu 1965, Big-Ear a fost utilizat pentru un sondaj radio ambițios al cerului. În anii 70 a devenit primul telescop ce asculta continuu semnalele provenite de la civilizațiile extraterestre. Într-un moment emoționant din august 1977, un semnal foarte puternic, neașteptat, a fost poreclit ”WOW!”. Semnalul a fost detectat de urechea cea mare. Din păcate, pentru că a fost auzită doar o singură dată, sursa semnalului nu a putut fi determinată. În mai 1998, ultimele piese ale urechii mari au fost dărâmate, după ce telescopul radio a fost scos din funcțiune.

Semnalul WOW! este un semnal radio în bandă îngustă recepționat pe 15 august 1977, aparent sosit din constelația Sagittarius, semnal care a alimentat așteptări foarte mari privind originea extraterestră. Astronomul Jerry R. Ehman a descoperit anomalia câteva zile mai târziu, când a revizuit datele înregistrate. A fost atât de impresionat de rezultat încât a încercuit citirea pe hartia printată, cu semnalul codificat drept 6EqUj5 și a adnotat ”WOW!”, de unde denumirea semnalului. Întreaga secvență a semnalului a avut o fereastră de 72 secunde, semnalul fiind detectat de Big-Ear însă, nu a mai fost detectată de atunci, în ciuda eforturilor multiple realizate de oamenii de știință. Multe ipoteze au fost lansate pentru explicarea originii emisiei, incluzând surse naturale și acțiunea omului, însă nici una nu a explicat adecvat semnalul. Deși semnalul WOW! nu a avut nici o modulație detectabilă – o tehnică utilizată pentru a transmite informație prin intermediul undelor radio – acesta a rămas cel mai puternic candidat pentru o transmisie radio extraterestră din întreaga istorie.

LINK TO ORIGINAL APOD

O SCENĂ COSMICĂ CU M106
Image Credit & Copyright: Joonhwa Lee

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Messier 106, cu spirala sa frumoasă, mare și strălucitoare, domină perspectiva cosmică. Câmpul larg de aproape două grade arată spre constelația bine-cunoscută Canes Venatici, lângă mânerul Carului Mare. Cunoscută și sub denumirea de NGC 4258, M106 se întinde pe o suprafață de 80.000 ani lumină și este situată la 23,5 milioane de ani lumină depărtare, fiind cea mai importantă galaxie din grupul galactic Canes II. Pentru o galaxie atât de îndepărtată, distanța până la M106 poate fi decelată prin măsurare directă, urmărind maserul remarcabil al galaxiei, sau a emisiilor laser cu microunde. Foarte rară dar produsă natural, emisia de maser este produsă de moleculele de apă din norii moleculari care orbitează nucleul activ al galaxiei. O altă galaxie spirală proeminentă din scenă este NGC 4217, mai jos și în dreapta față de M106. Distanța până la NGC 4217 este mai puțin cunoscută, estimată la aprox. 60 milioane de ani lumină, în scenă apar și stele strălucitoare în prim planul NGC4217 care aparțin galaxiei noastre. Existența altor galaxii dincolo de Calea Lactee a fost pusă la îndoială în urmă cu un secol, într-o mare dezbatere astronomică.

LINK TO ORIGINAL APOD

ANDROMEDA – O INSULĂ ÎN UNIVERS
Image Credit & Copyright: Yuzhe Xiao

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Cel mai îndepărtat obiect vizibil cu ochiul liber este M31, galaxia Andromeda, situată la 2,5 milioane de ani lumină. Fără un telescop, însă, această galaxie spirală imensă, cu diametrul de 200.000 ani lumină, apare ca un nor cețos nebulos difuz din constelația Andromeda. În contrast, un nucleu gălbui strălucitor, benzi arcuite de praf întunecat, brațe spiralice albastre întinse și roiuri stelare – apar înregistrate în această imagine extraordinară surprinsă prin telescop. Dacă în prezent existența altor galaxii îndepărtate, precum M31, este un loc comun, astronomii au dezbătut acest concept fundamental timp de 100 de ani, întrebându-se dacă aceste nebuloase spiralate sunt componente ale Galaxiei Calea Lactee sau sunt, de fapt, insule cosmice ale universului, sisteme îndepărtate de stele comparabile ca dimensiune cu galaxia noastră. Aceasta a fost chestiunea centrală a dezbaterii faimoase Shapley-Curtis din 1920, care a fost ulterior rezolvată de observarea obiectului M31, în favoarea statutului Andromedei de insulă a universului.

LINK TO ORIGINAL APOD

COADA IONICĂ A NOII COMETE SWAN
Image Credit & Copyright: Gerald Rhemann

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Cometa nou descoperită SWAN a dezvoltat deja o coadă impresionantă. Cometa a sosit din Sistemul Solar exterior și tocmai a plonjat în spațiul dintre Terra și Soare. Numită oficial C/2020 F8 (SWAN), această cometă cu aparență de aisberg interplanetar va trece cel mai aproape de Terra pe 13 mai 2020, iar cel mai aproape de Soare, pe 27 mai 2020. Cometa a fost observată pentru prima oară la sfârșitul lunii mai de către un pasionat de astronomie, care studia imaginile sondei orbitale solare SOHO a NASA, iar numele de SWAN vine de la camera astronavei: ”Solar Wind Anisotropies”. Imaginea prezintă o captură de pe cerul întunecat al Namibiei, de la mijlocul lunii aprilie, care a surprins coama lucioasă verzuie a cometei și – în detaliu – coada ionică surprinzător de lungă. Deși predicțiile privind luminozitatea cometelor sunt extrem de dificile, unele simulări arată cometa SWAN ca fiind destul de strălucitoare pentru a fi văzută cu ochiul liber în luna iunie.

LINK TO ORIGINAL APOD

SISTEMUL PLANETAR KEPLER-90
Illustration Credit: NASA Ames, Wendy Stenzel

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Oare stelele au propriile lor sisteme planetare, cum are Soarele nostru? Da – iar unul dintre aceste sisteme este Kepler-90. Catalogat de către satelitul Kepler, care a operat pe orbita Pământului între 2009 – 2018, sistemul cuprinde opt planete descoperite, similar cu numărul planetelor din sistemul nostru solar. Similaritatea dintre Kepler-90 și sistemul solar include și steaua de tip-G comparabilă cu Soarele, planete telurice comparabile cu Terra și planete mari comparabile în dimensiune cu Jupiter și Saturn. Printre diferențe se enumeră faptul că toate planetele cunoscute din Kepler-90 orbitează relativ aproape de stea, mai aproape decât Terra în jurul Soarelui – fiind astfel, posibil, prea fierbinți pentru găzduirea vieții. Observații de mai lungă durată ar putea dezvălui și planete mai reci în jurul stelei mamă. Kepler-90 este situată la 2.500 ani lumină depărtare și – la magnitudinea sa de 14, este un sistem vizibil în telescoapele de putere medie, în direcția constelației Draco (dragonul). Misiunea de identificare a exo-planetelor TESS a fost lansată în 2018, în timp ce alte misiuni cu capabilități de detectare a sistemelor extra-solare sunt planificate pentru lansare în viitorul apropiat și enumeră James Web Space Telescope și WFIRST.

LINK TO ORIGINAL APOD

DUNGI DE TIGRU RECENTE PE SUPRAFAȚA SATELITULUI ENCELADUS (SATURN)
Image Credit: NASA, ESA, JPL, SSI, Cassini Imaging Team

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Care va fi oare prima întâlnire a umanității cu viața extraterestră? Una dintre posibilități este să fie găsită viață sub suprafața de gheață a lunii Enceladus din sistemul saturnian. Una dintre rațiunile care ne-ar putea face să ne gândim la prezența vieții acolo este reprezentată de caracteristicile alungite – numite dungi de tigru – prin care este expulzată în spațiu apă din interior. Crăpăturile de la suprafață creează nori de particule fine de gheață deasupra Polului Nord al lui Enceladus și creează un inel misterios (supranumit E). Dovezi care să susțină precizările de mai sus au fost furnizate de sonda Cassini, care s-a aflat pe orbita lui Saturn între 2004 – 2017. Aici este prezentată o imagine de apropiere, cu rezoluție înaltă, a satelitului Enceladus. Dungile neobișnuite de tigru de la suprafață sunt prezentate într-o cromatică fals-albastră. Motivele pentru care Enceladus este activă reprezintă un mister, dat fiind faptul că satelitul din vecinătate, Mimas, pare să fie inactiv. O analiză recentă a particulelor de gheață ejectată a evidențiat prezența particulelor organice complexe existente în interiorul lui Enceladus. Aceste molecule bogate în carbon reprezintă ipoteza dar nu dovada existenței vieții sub stratul de gheață de la suprafața lui Enceladus. O altă locație ce ar putea conține viață în adâncime este satelitul Europa.

LINK TO ORIGINAL APOD

Edwin Hubble descoperă Universul
Image Credit & Copyright: Courtesy Carnegie Institution for Science

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Cât de mare este Universul? Această întrebare, printre multe altele, a fost tema predilectă a unei dezbateri de acum 100 de ani între doi astronomi cu greutate, ”Marea Dezbatere” din astronomie. Mulți astronomi din acea vreme erau de părere că galaxia noastră, Calea Lactee, reprezenta întreg universul, însă alții considerau galaxia noastră doar una dintre multe altele. În Marea Dezbatere, fiecare versiune era pusă în perspectivă, însă fără un consens și o concluzie. Răspunsul a venit trei ani mai târziu, în 1923, odată cu variația detectată a unui singur punct din Nebuloasa Andromeda, așa cum este arătat pe placa originală reprodusă digital în imagine. Comparând imaginile, Edwin Hubble a observat variații ale acestui punct, așa că a notat ”Var!” pe placa de sticlă. Cea mai bună explicație, și Hubble știa asta, era că punctul reprezenta imaginea unei stele variabile situate foarte departe în profunzimea Universului. Așa încât, M31 era, de fapt, Galaxia Andromeda, o galaxie posibil similară cu a noastră. Imaginea prezentată poate că nu este spectaculoasă, dar acel punct variabil a deschis o fereastră prin care umanitatea a început să privească conștient dincolo de limitele imediate într-un univers surprinzător de vast.

LINK TO ORIGINAL APOD

RECIFUL COSMIC AL LUI HUBBLE
Image Credit: NASA, ESA, STScI

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Aceste culmi luminoase de gaz și praf interstelar sunt scăldate în lumină stelară energetică. Cu marea sa de stele tinere, masiva regiune formatoare de stele NGC 2014 a fost supranumită Reciful Cosmic. În derivă și mai în largul ”mării”, mai mică în dimensiune, NGC 2020 este o structură expansivă în nuanțe albastre care erupe de la o singură stea centrală Wolf-Rayet, de 200.000 de ori mai strălucitoare decât Soarele. Cadrul cosmic se întinde pe aproximativ 600 de ani-lumină în interiorul Marelui Mare Magellanic, situat la 160.000 de ani lumină, o galaxie satelită a Căii noastre Lactee. Un magnific portret al telescopului spațial Hubble, imaginea a fost lansată săptămâna aceasta ca parte a unei sărbători pentru a marca cel de-al 30-lea an de explorare a Universului de pe orbita Pământului.

LINK TO ORIGINAL APOD

ÎN JURUL LUMII … NOAPTEA
Video Credit & Copyright: Jeff Dai (TWAN, IDA), Music: Peter Jeremias

Vizionați acest clip. În numai un minut, veți putea explora cerul nocturn de pe întreaga planetă, prin intermediul unei compilații uluitoare de secvențe video rapide. Prezentarea vă va conduce în locații din SUA, Germania, Rusia, Iran, Nepal, Thailanda, Laos și China. Veți putea surprinde cerul chiar și dintr-o insulă mică situată în sud-estul Oceanului Pacific. Să vă amintiți, totuși, că în timp ce sunteți acasă, în această seară, va veni cerul nocturn în întâmpinarea dumneavoastră. Haideți să privim spre cer și să celebrăm împreună – pe timp de noapte – Săptămâna Internațională a Cerului Întunecat.

LINK TO ORIGINAL APOD

DUȘUL METEORIC AL LYRIDELOR LA VÂRF

Image Credit & Copyright: Zolt Levay

Dușul meteoric anual al Lyridelor a atins apogeul înaintea zorilor zilei de ieri, în timp ce planeta noastră plonja prin resturile de la coada cometei de lungă durată Thatcher. Pe cerul clar și limpede, fără Lună, de deasupra Brown County, Indiana, această bandă de praf ca rezultat al vaporizării cometei a împărțit pentru scurt timp câmpul vizual al teleobiectivului cu stele și nebuloase de-a lungul Căii Lactee. Steaua Alpha a constelației Cygnus, Deneb – este situată aproape de traseul strălucitor al meteorului împreună cu norii întunecați de praf interstelar și luciul recognoscibil al nebuloasei America de Nord (NGC7000). Linia meteorică punctează spre radiant, sau punctul aparent al originii pe cer. Acesta ar fi în constelația Lyra, aproape de strălucitoarea Vega și în afara marginii superioare a cadrului.

LINK TO ORIGINAL APOD

PLANETA TERRA LA AMURG
Image Credit: ISS Expedition 2 Crew, Gateway to Astronaut Photography of Earth, NASA

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Nici o graniță bruscă și intensă nu marchează trecerea zilei spre noapte, în această priveliște superbă asupra oceanului și norilor de pe planeta noastră. În schimb, linia de umbră sau ”terminatorul” este difuză și arată tranziția treptată la întunericul pe care îl experimentăm ca amurg. Cu Soarele iluminând scena dinspre dreapta, norii de deasupra reflectă blând lumina solară în roșu, filtrată prin troposfera prăfuită, cel mai de jos strat atmosferic al planetei. Un strat clar de înaltă altitudine, vizibil de-a lungul marginii superioare din partea zilei, răspândește lumina solară albastră și se estompează în întunecimea spațiului. Această imagine a fost luată în iunie 2001, de la bordul Stației Spațiale Internaționale, care orbitează la o altitudine de 391 km. Desigur, de acasă puteți consulta ușor cum este cerul la amurg!

LINK TO ORIGINAL APOD

CALEA LACTEE ÎN OCHIUL LAGUNEI
Image Credit & Copyright: Miguel Claro (TWAN, Dark Sky Alqueva)

Ați avut vreodată stele în ochii dumneavoastră? Să pare că ochiul din stânga are, și – mai mai mult – pare să aibă chiar mai multe stele decât apar pe cer. Mozaicul de față ce cuprinde 27 de cadre a fost obținut în iulie, la Ojas de Salar din Deșertul Atacama, Chile. Ochiul este, de fapt, o mică lagună, capturată reflectând cerul întunecat al nopții, pe măsură ce Calea Lactee se arcuia deasupra. Banda, aparent netedă a Căii Lactee, este într-adevăr compusă din miliarde de stele, dar este decorată cu filamente de praf absorbant al luminii și nebuloase strălucitoare roșii. În plus, atât Jupiter (ușor stânga pe arcul galactic), cât și Saturn (ușor spre dreapta) sunt vizibile. Luminile micilor orașe punctează un orizont vertical neobișnuit. Terenul de rocă din jurul lagunei pare să fie, pentru unii, mai adecvat suprafeței marțiene decât planetei noastre.

LINK TO ORIGINAL APOD

IC 2944: NEBULOASA PUIUL ALERGĂTOR
Image Credit & Copyright: Juan Filas

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Pentru unii, ar putea arăta ca un pui ce aleargă dea-lungul cerului. Pentru alții, pare să fie o nebuloasă gazoasă unde se desfășoară formarea stelară. Catalogată drept IC 2944, Nebuloasa Puiul Alergătot se întinde pe o suprafață de 100 ani lumină și este situată la 6.000 ani lumină, în direcția constelației Centaurus. Imaginea de mai sus, prezentată în culori desemnate științific, a este o captură foto cu o expunere de 12 ore. Roiul stelar Collinder 249 este vizibil fuzionat în gazul strălucitor al nebuloasei. Deși sunt greu de observat aici, câțiva nori moleculari întunecați cu forme distincte sunt prezenți în interiorul nebuloasei.

LINK TO ORIGINAL APOD

APROPIEREA LUI CASSINI DE SATURN
Video Credit & Copyright: Cassini Imaging Team, ISS, JPL, ESA, NASA, S. Van Vuuren et al.;
Music: Adagio for Strings (NY Philharmonic)

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Cum ar arăta apropierea de Saturn într-o navă spațială? Nu trebuie să ne imaginăm asta – astro-nava Cassini chiar a făcut asta în 2004, înregistrând mii de imagini pe acest traseu și alte sute de mii de imagini după intrarea pe orbita planetei. Unele dintre imaginile de început ale lui Cassini au fost prelucrate digital, ajustate și compilate în acest video inspirațional, care este parte dintr-un film mult mai extins realizat de către filmul proiect IMAX, numit ”Printre inelele lui Saturn”. În secvența finală, Saturn devine tot mai mare la apropierea de Titan, care se scurge dedesubt. Cu Saturn răsucindu-se în fundal, Cassini este ilustrat plonjând deasupra satelutului Mimas, cu craterul uriaș Herschel vizibil în clar. Inelele maiestuoase ale lui Saturn preiau controlul spectacolului, pe măsură ce Cassini intersectează planul subțire al inelelor. Imagini întunecate ale inelului apar pe proiectate pe suprafața planetei. În cele din urmă, enigmatica lună Enceladus, cu gheizerele sale, apare la distanță și se apropie în câmpul vizual chiar înainte de finalul filmului. După mai bine de un deceniu de explorări și descoperiri, astro-nava Cassini a rămas fără combustibil în 2017 și a fost prăbușită în atmosfera lui Saturn unde, cu siguranță, a fost topită.

LINK TO ORIGINAL APOD

ÎNTUNECAREA GLOBALĂ ȘI AEROSOLII DIN ATMOSFERA TERESTRĂ
Model Visualization Credit: NASA Earth Observatory, GEOS FP, Joshua Stevens

Identificarea și distribuția aerosolilor în atmosfera terestră este prezentată, pentru data de 23 august 2018, în această vizualizare digitală dramatică. Produs în timp real, de către Goddard Earth Observing System Forward Processing (GEOS FP), modelul se bazează pe o combinare a observațiilor din sateliți de monitorizare terestră și date colectate la sol, informații care, prin combinare, pot ajuta la calcularea prezenței tipurilor de aerosoli, particule solide mici și vapori, și circulația atmosferică a acestora pe întreaga planetă. Acest model din 23 august arată particule negre de carbon în roșu, provenind de la procesele de combustie, precum fumul de la incendiile din SUA și Canada, răspândite pe întinderi mari din America de Nord și Africa. Aerosolii salini de mare sunt reprezentați în albastru, răsucindu-se deasupra tifonilor amenințători aproape de Corea de Sud și Japonia, iar uraganul se apropie de Hawaii. Praful prezentat în nuanțe de violet este suflat deasupra deșerturilor din Africa și Asia. Locația orașelor și metropolelor poate fi desprinsă din concentrațiile de lumini pe baza imaginilor satelitare de noapte ale Terrei.

LINK TO ORIGINAL APOD

MOARA DE VÂNT ȘI TRASEELE STELARE
Image Credit & Copyright: Antonio Gonzalez

Stelele nu pot ele învârti aceste vechi brațe de lemn ale morii, dar ar putea da această aparență privite de pe o planetă în rotație. Acest peisaj bine compus a fost înregistrat la Garafia, municipalitate de pe insula La Palma, Insulele Canare, planeta Pământ. Centrul unei foste mori de vânt, retrasă din activitate în 1953, este aliniată cu Polul Nord Ceresc, axa de rotație a planetei proiectată pe cerul nordic. Într-o cameră fixată pe tripod, traseele stelelor sunt o reflecție a rotației planetei, imagine captată într-o compoziție de 39 de expuneri secvențiale, fiecare cu o lungime de 25 secunde. Subliniate prin evidențiere în expunerea finală a secvenței, stelele în sine apar la capătul arcelor concentrice scurte. O bandă subtilă de iarnă a Căii Lactee și chiar o strălucire difuză a galaxiei noastre vecine Andromeda răzbate, de asemenea, prin noapte.

LINK TO ORIGINAL APOD

COMETA ATLAS SE FRAGMENTEAZĂ
Image Credit & Copyright: Milen Minev (Bulgarian Inst. of Astronomy and NAO Rozhen), Velimir Popov, Emil Ivanov (Irida Observatory)

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Navigând prin sistemul solar interior, Comet ATLAS C2019/Y4 aparent s-a fragmentat. Condensări separate, multiple, din interiorul, coamei sale difuze, sunt vizibile în această imagine de apropiere surprinsă cu telescopul pe 12 aprilie, compusă din cadre ce urmăresc mișcarea cometei în raport cu stelele din fundal. Descoperită la sfârșitul lui decembrie 2019, această cometă ATLAS a prezentat o creștere rapidă și remarcabilă în luminozitate la sfârșitul lunii Martie 2020. Observatorii din emisfera nordică ai acestei comete au sperat că eventual ar putea deveni o cometă vizibilă cu ochiul liber, pe măsură ce s-ar fi apropiat de Terra în Aprilie și Mai. Dar fragmentarea lui ATLAS estompează încet această cometă, pe cerul nordic. Dezintegrarea unei comete este comună ca fenomen. Această cometă ATLAS se află într-o orbită similară cu cea a Marii Comete din 1844 (C/1844 Y1) și ambele ar putea fi fragmente ale unei singure comete mult mai mari.

LINK TO ORIGINAL APOD

UN TRIUNGHI COSMIC
Image Credit & Copyright: Scott Aspinall

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Un joc astronomic cu trei jucători. La stânga, imedit după apusul soarelui, la sfârșitul lunii Martie, a fost Luna – arătând o semilună strălucitoare. Apunând la dreapta a fost Venus, cea mai strălucitoare planetă de pe cerul de seară în martie dar și în aprilie. Cu un telescop mic, ați putea observa faza aflată la jumătate a lui Venus, însemnând că numai jumătate din Venus, văzut de pe Terra, a fost expusă  în lumina soarelui și a fost direct luminată. Mult deasupra și mult mai departe se află roiul stelar Pleiades. Luna și Venus se mișcă în raport cu stelele din fundal, iar Venus a trecut de curând într-o conjuncție fascinantă, repetată o dată la opt ani, cu Pleiades. Imaginea de mai sus surprinde acest triunghi cosmic într-o serie de expuneri realizate cu aceeași cameră într-un interval de 70 minute, în apropiere de Avonlea, Saskatchewan, Canada. Pozițiile acestor obiecte cerești erau cunoscute dinainte. Singurul lucru neprevăzut a fost existența arborelui din prim plan – iar astro-fotograful nu știe încă sigur ce tip de arbore este.

LINK TO ORIGINAL APOD

NGC 253: GALAXIA Silver Coin – MONEDĂ DE ARGINT
Image Credit: NOAJ: Subaru, NASA & ESA: Hubble, ESO: VLT & Danish 1.5-m;
Processing & Copyright: Robert Gendler & Roberto Colombari

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

NGC 253 este una dintre cele mai strălucitoare galaxii vizibile, dar și una dintre cele mai încărcate cu praf. Supranumită ”Monedă de argint” pentru aspectul său în telescoapele mici, este mult mai bine cunoscută sub denumirea de Galaxia Sculptor, datorită locației sale între granițele constelației sudice Sculptor. Descoperită în 1783 de către astronomul – matematician Caroline Herschel, această insulă prăfuită a universului este situată la 10 milioane de ani lumină depărtare. Având un diametru de 70.000 ani lumină, NGC 253 ilustrată în imagine, este cea mai mare membră din cadrul Grupului Local Sculptor, cel mai apropiat grup local de grupul nostru galactic. În plus față de benzile de praf ale spiralei, filamente de praf par să se înalțe dintr-un disc galactic dantelat cu roiuri de stele tinere și regiuni de formare stelară, în această imagine clară. Conținutul dens de praf acompaniază formarea stelară frenetică, conferind galaxiei NGC 253 desemnarea de galaxie ”în accelerare”. NGC 253 este de asemenea cunoscută ca fiind o sursă de raze gamma și raze-X, probabil datorită găurilor negre masive din apropierea centrului galactic.

Un tur virtual prin acest spațiu extragalactic.

LINK TO ORIGINAL APOD

O PIATRĂ NAVIGABILĂ DE-A LUNGUL VĂII MORȚII
Image Credit: Keith Burke

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Cum a ajuns această rocă mare pe pe un teren de-a dreptul straniu din Valea Morții, California, SUA? Este albia secată a unui lac, numit Racetrack Playa, aproape plată, cu excepția ciudată a câtorva roci mari, una dintre acestea fiind prezentată aici sub un cer întunecat pe care este vizibilă Calea Lactee. Acum, planeitatea și textura unor locații precum Racetrack sunt fascinante dar nu neapărat din punct de vedere științific, ele sunt cauzate de curgerea noroiului, uscarea și fisurarea după o ploaie abundentă. Cu toate acestea, abia recent a fost oferită o ipoteză științifică viabilă pentru a explica modul în care pietrele navigabile ajung până aproape de mijlocul unei suprafețe plate atât de mari. Din păcate, așa cum este comun în știință, o problemă aparent suprarealistă ajunge să aibă o soluție relativ banală. Se pare că în timpul iernii se formează straturi subțiri de gheață, iar vânturile împing secțiuni de gheață încărcate cu roci chiar foarte grele de-a lungul zonei playa temporar netedă, iar apoi lumina solară topește gheața.

LINK TO ORIGINAL APOD

NEBULOASA CAP DE CAL ÎN INFRAROȘU DE LA HUBLE
Image Credit: NASA, ESA, and The Hubble Heritage Team (STScI/AURA)

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

În timp ce naviga prin cosmos, un nor magnific de praf interstelar a fost sculptat de către vânturile stelare și radiații, pentru a lua o formă ușor de recunoscut. Numită Nebuloasa Capului de Cal, aceasta e încorporată în mai vasta și complexa Nebuloasă Orion (M42). Dezvăluind un obiect potențial interesant, dar dificil de surprins cu un telescop mic, imaginea uluitoare în detaliu prezentată aici a fost luată de Telescopul Spațial Hubble în lumină infraroșie în 2013, în onoarea celei de 23-a aniversări de la lansarea sa în spațiu. Norul molecular întunecat, situat la 1.500 de ani lumină depărtare este catalogat ca Barnard 33 și este vizibil deasupra pentru că este luminat din fundal de către steaua masivă din apropiere Sigma Orionis. Nebuloasa Cap de Cal își va schimba ușor forma în următoarele milioane de ani și va fi în cele din urmă distrusă de către energia stelară.

LINK TO ORIGINAL APOD

VENUS ȘI PLEIADES ÎN APRILIE
Image Credit & Copyright: Antonio Finazzi

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Prezentă pe cer în primele zile ale lui Aprilie, Venus – luceafărul nostru strălucitor – s-a aventurat prin fața roiului de stele al Pleiadelor. Acest montaj de imagini arată calea pe cer a planetei interioare în timpul conjuncției, punctând zilnic apropierea de cele șapte stele surori. Dintr-o compoziție de expuneri captate cu lentilele tele-obiectivului, câmpul de vizibilitate este potrivit și pentru observarea cu un binoclu. În timp ce roiul stelar și planeta pot fi observate ușor cu ochiul liber, aspectul colțuros al stelelor Pleiades din imagine este rezultatul unui model de difracție produs de către lentilele tele-obiectivului. Toate imaginile au fost luate dintr-o gradină în Chiuduno, Bergamo, Lombardia, Italia, din fericire în condiții de vreme bună și un cer senin de primăvară.

LINK TO ORIGINAL APOD

LUNĂ PLINĂ DE PRIMĂVARĂ
Image Credit & Copyright: Jeff Dai (TWAN)

Privită de la fereastra casei, această Lună plină a fost strălucitoare. În jurul planetei noastre, Luna a răsărit pe măsură ce Soarele apunea pe 7/8 aprilie, prima lună plină după echinocțiul vernal și începutul primăverii în emisfera nordică. Faza de Lună Plină a debutat aproape de momentul perigeului, cel mai apropiat punct de Lună pe orbita sa eliptică. De fapt, această sincronizare Lună Plină – Perigeu, a fost cea mai apropiată din an ca și consecutivitate strânsă, rezultând cea mai strălucitoare Lună Plină a anului. Pentru a crea experiența vizuală, o serie de expuneri au fost amestecate, pentru a surprinde frunzișul emergent în prim plan și discul lunar strălucitor. Această imagine dătătoare de speranță a fost înregistrată din grădina casei pe cerul de deasupra Chongqing, China.

LINK TO ORIGINAL APOD

TIC – TAC: TRECEREA TIMPULUI
Image Credit & Copyright: Paul Schmit

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Acest timelapse suprarealist înscrie peisajul într-o panoramă atât spațială cât și temporală, suprapunând în secvențe cadru cerul dinaintea zorilor, ora albastră și răsăritul soarelui. Aproape de începutul primăverii în emisfera nordică terestră, trecerea timpului a fost înregistrată între orele 4.30 – 7.00 dintr-o locație cu deschidere spre Valea Rio Grande, în nordul New Mexico. În imaginile captate ale cerului nocturn chiar înainte de începerea crepusculului, Calea Lactee se întinde de-a lungul marginii sudice (dreapta) a cadrului panoramic. Spre est, o serie de expuneri scurte și lungi rezolvă modificarea luminozității, pe măsură ce soarele se înalță deasupra vârfurilor îndepărtate ale Munților Sangre de Cristo. Între timp, expunerile realizate în timpul orei albastre palpitante a dimineții de primăvară sunt utilizate pentru combinarea cerului de noapte cu răsăritul deasupra înaltului peisaj deșertic.

LINK TO ORIGINAL APOD

CERUL DE NOAPTE DIN ZONELE RURALE VERSUS CERUL AGLOMERĂRILOR URBANE
Image Credit & Copyright: Tomas Slovinsky; Text: Matipon Tangmatitham (NARIT)

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Cerul întunecat este pe cale de dispariție în lumea întreagă. Modernizarea vine cu un iluminat artificial urban abundent în peisajele nocturne ale orașelor. Dacă această lumină îi permite omului să vadă noaptea, o mare parte a energiei este risipită și orientată spre cer. Această poluare luminoasă nu reprezintă doar o risipă energetică, ci – atunci când este reflectată cu retur de către atmosfera terestră, creează în timpul nopții o strălucire ambientală care afectează deopotrivă viața sălbatică și sănătatea oamenilor, în timp ce reușește foarte puțin să prevină infracțiunile. Poluarea luminoasă face de asemenea ca cerul înstelat – cu Calea Lactee vizibilă – să devină o raritate pentru noile generații. În timp ce se poate face foarte puțin pentru situația din orașe, zonele rurale ar putea beneficia de o iluminare complet protejată, inteligentă, ”scutul” artificial urmând să lumineze doar unde este și cât este nevoie. Lumina cosmică ar avea aici o șansă. Panorama prezentată conține șase segmente verticale adiacente luate din diverse locații ale Slovaciei – dar cu același echipament și la același moment din noapte, fiind apoi procesate digital în același tipar. Deși nu sunt stele vizibile pe cerul urban, prezentat în partea stângă, cerul rural prezentat în cadrul cel mai din dreapta oferă un întuneric magnific. Puteți ajuta la protejarea minunilor cerului de deasupra dumneavoastră prin favorizarea, atunci când este posibil, a unui iluminat prietenos cu cerul de noapte.

LINK TO ORIGINAL APOD

CĂRAREA NORDULUI
Image Credit & Copyright: Mario Konang

Ce se întâmplă dacă mergem continuu spre nord? În direcția nordului, deasupra orizontului, sub polul rotativ nordic al Pământului – în jurul căruia alte stele par să se rotească încet – peisajul stelar nu se va schimba foarte mult. Acest pol nord rotativ nu se va mișca niciodată din locația sa fixă de pe cer – zi sau noapte – și înălțimea la care se află, va corespunde latitudinii la care ne aflăm. Cu cât înaintăm mai mult spre nord, polul nord ceresc va apărea tot mai sus pe cer. În cele din urmă, atingând Polul Nord al Pământului, stelele se vor roti fix în jurul unui punct aflat deasupra noastră. Ilustrația de aici fixează un sir de cadre cu expunere, arătând cercurile realizate de mișcarea aparentă a stelelor pe cer în jurul polului nord ceresc. Steaua strălucitoare aflată cel mai aproape de pol este Polaris, steaua nordului. Cărarea luminoasă în zigzag este creată de lanterna de pe capul fotografului în timp ce acesta urcă un deal, acum exact o săptămână, în Saxonia de Jos, Germania. Silueta astro-fotografului apare, în umbre succesive, în cadrele suprapuse. Terra are doi poli – și cam același lucru s-ar petrece pe cer, dacă am porni de la ecuator către sud.

LINK TO ORIGINAL APOD.

NGC 1672: O GALAXIE CU SPIRALĂ BARATĂ DE LA HUBBLE
Image Credit: Hubble Legacy Archive, NASA, ESA; Processing & Copyright: Daniel Nobre

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Multe galaxii spiralate au bare de-a lungul centrelor lor. Chiar și galaxia noastră se crede că deține o bară centrală modestă. Galaxia NGC 1672 etalată în imagine a fost surprinsă în detalii spectaculoase de către Telescopul Spațial orbital Hubble. Sunt vizibile benzile de praf cu filamente întunecate, roiurile tinere de stele albastre strălucitoare, nebuloasele de emisie roșie de hidrogen, o bară lungă și strălucitoare de stele de-a lungul centrului și un nucleu activ luminos care găzduiește o gaură neagră super-masivă. Lumina are nevoie de 60 milioane de ani pentru a ajunge la noi de la NGC 1672, care se întinde pe o suprafață de 75.000 ani lumină. NGC 1672, care apare în direcția constelației Dorado, a fost studiată pentru a afla contribuția barei spiralei la formarea stelară într-o regiune centrală a unei galaxii.

LINK TO ORIGINAL APOD.

COLORAȚI UNIVERSUL
Image Credit: necunoscut

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Nu ar fi distractiv să colorăm Universul? Dacă răspunsul este da, haideți să acceptăm la lucru această ilustrație astronomică faimoasă, care poate fi scoasă la imprimantă sau poate fi colorată digital.

În timp ce colorați, ați putea să vă gândiți la faptul că, medii deși ilustrația a apărut în numeroase locuri în ultimii 100 de ani, autorul  real care a desenat-o, rămâne necunoscut. Mai mult, lucrarea sa nici nu are un nume acceptat … vă puteți gândi la un titlu pentru această lucrare? Ilustrația a apărut în premieră în cartea scrisă de Camille Flammarion în 1888, fiind frecvent utilizată pentru a arăta cum conceptele actuale ale umanității sunt susceptibile de a fi înlocuite prin adevăruri mai mari.

LINK TO ORIGINAL APOD

VENUS ȘI SURORILE
Image Credit & Copyright: Fred Espenak (Bifrost Astronomical Observatory)

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

După ce a rătăcit pe cer cât a putut mai departe de Soare, Planeta Venus își intersectează calea cu cea a stelelor surori din Pleiades (M45/Messier 45). Privind spre vest după apusul Soarelui, vom fi martori – din aproape orice locație de pe glob – ai conjuncției care se produce. Această această scenă foto a grupului celest a fost surprinsă pe 2 aprilie 2020, din localitatea Portal, Arizona, SUA. Chiar și stelele vizibile cu ochiul liber din Pleiade apar mai difuze decât Venus. Aparent, în imagini telescopice de adâncime, împrejurimile prăfuite ale roiului stelar și nebuloasele familiare de reflexie albastră nu sunt foarte vizibile, în timp ce Venus – mult mai strălucitor – apare aproape copleșitor în această expunere unică. Și – în timp ce Venus și stelele surori își încrucișează căile pe cer, aspectul lor țepos se datorează tiparului de difracție cauzat de prezența mai multor frunze în deschiderea tele-obiectivului. Ultima conjuncție similară a lui Venus cu Pleiadele s-a produs în urmă cu 8 ani.

LINK TO ORIGINAL APOD

TRAFICUL DIN TAURUS
Image Credit & Copyright: Lionel Majzik

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

În ultima vreme se înregistrează un blocaj de trafic în Taurus. Pe 1 aprilie, acest cadru ceresc al cerului hazliu de deasupra localității Tapiobicske din Ungaria, a înregistrat o aglomerare impresionantă în direcția constelației Taurus și a planului ecliptic al sistemului solar.

În dungă de la dreapta spre stânga, Stația Spațială Internațională accelerează în partea de jos a câmpului vizual al telescopului. Rătăcind cât mai departe de Soare, pe cerul terestru, planeta interioară Venus este strălucitoare și se apropie mult mai încet, supra-expusă în partea dreaptă. În stânga sus sunt stelele superioare ale Pleiadelor. Nimeni nu a fost rănit în această întâlnire de apropiere, pentru că, realmente, obiectele nu sunt apropiate unele față de altele.

Permanent ocupată din Noiembrie 2000, stația spațială orbitează la 400 km altitudine față de suprafața Pământului. Venus, în prezent cea mai strălucitoare planetă și Luceafăr, se află la distanță de 2/3 dintr-o unitate astronomică. Iar Pleiadele, cu o rezidență permanentă în Taurus, sunt situate la 400 de ani lumină.

LINK TO ORIGINAL APOD

VENUS ȘI PLEIADES ÎN APRILIE
Digital Illustration Credit & Copyright: Fred Espenak (Bifrost Astronomical Observatory)

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Venus este actualmente … cea mai strălucitoare vedetă a cerului nocturn, iar flashurile luminoase ale fotografilor vor fi în această seară minunatul grup de stele al Pleiadelor, către care planeta se îndreaptă. Această hartă digitală ilustrează calea planetei interioare pe măsura evoluției frumoasei conjuncții, arătând poziția sa pe cer în următoarele câteva zile. Câmpul de vedere prezentat este potrivit pentru astronomii echipați cu binocluri, dar roiul stelar și planeta vor putea fi ușor zărite cu ochiul liber. Din perspectiva de observare terestră, Venus a mai trecut în fața stelelor celor Șapte Surori și cu opt ani în urmă și va trece din nou, peste alți 8 ani. De fapt, în mișcarea de revoluție a planetei Venus, 13 ani venusieni sunt egali cu 8 ani tereștri. Așa încât, ne putem aștepta ca planeta noastră soră (Venus) să viziteze aproape același loc pe cer la fiecare 8 ani.

LINK TO ORIGINAL APOD

ASTEROID SAU CARTOF?
Image Credit: Jack Sutton

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Este acesta asteroidul Arrokoth sau un cartof? Poate că, după ce toate informațiile au fost transmise acasă de către sonda robotică NASA New Horizons, a fost construită această imagine de înaltă rezoluție a asteroidului Arrokoth. Sau, poate – alternativ – această imagine este a unui cartof. Să avem în vedere următoarele. Arokoth este cel mai îndepărtat asteroid vizitat vreodată și o rămășiță ”vie” a primilor ani ai sistemului nostru solar. Un cartof este o legumă rădăcinoasă care poate fi consumată. 1 Aprilie fericit de la echipa Apod! Deși Asteroidul Arrokoth ar putea arăta ca un cartof, de fapt, doar seamănă foarte mult cu cartoful prezentat aici, Arrokoth (cunoscut înainte ca Ultima Thule) este de 200.000 de ori mai mare și mai greu de mâncat.

LINK TO ORIGINAL APOD

CENTRUL GALACTIC – DE LA UNDE RADIO ȘI PÂNĂ LA RAZE X
Image Credit: X-Ray: NASA, CXC, UMass, D. Wang et al.; Radio: NRF, SARAO, MeerKAT

În câte feluri diferite strălucește centrul galaxiei noastre? Această regiune enigmatică, situată la 26.000 ani lumină, în direcția constelației Sagittarius, emite energie în fiecare tip de lumină pe care o putem vedea. În imaginea prezentată, emisia de energii înalte X-ray capturată de către Observatorul orbital Chandra X-ray apare în verde și albastru, în timp ce emisiile radio captate de rețeaua de telescoape de la sol MeerKat, a SARAO – sunt colorate în roșu. Chiar în dreapta regiunii centrale plină de culori este poziționată Sag A*, gaura neagră supermasivă din centrul galaxiei noastre. Gazul fierbinte înconjoară Sag A și, la fel, o serie de filamente radio paralele cunoscute sub numele de Arc, vizibile chiar la stânga centrului imaginii. Numeroase filamente singulare neobișnuite sunt vizibile de-a lungul imaginii. Multe stele orbitează aproape sau în jurul Sag A, și alături de ele – multiple găuri negre și nuclee stelare dense numite stele neutronice și stele pitice albe. Gaura neagră supermasivă centrală a galaxiei noastre este actualmente scanată de Telescopul Event Horizon.

LINK TO ORIGINAL APOD

CULORILE LUI SATURN – DE LA CASSINI
Image Credit: NASA, ESA, JPL, ISS, Cassini Imaging Team; Processing & License: Judy Schmidt

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Ce anume creează culorile lui Saturn? Imaginea prezentată a lui Saturn exagerează foarte puțin vederea prin telescop a lumii gigantice cu inele. Imaginea datează din 2005 și a fost captată de sonda robotică Cassini, care a orbitat Saturn între anii 2004 – 2017. În imagine, inelele maiestuoase a lui Saturn apar direct într-o linie curbată brună, parțial, datorită strălucirii în infraroșu. Inelele își arată cel mai bine structura complexă în umbrele întunecate din partea superioară a planetei. Emisfera nordică a lui Saturn apare parțial albastră din același motiv pentru care cerul terestru poate apărea albastru – moleculele din porțiunile fără nori ale ambelor atmosfere planetare împrăștie mai bine lumina albastră din spectru, decât pe cea roșie. Când privim adânc în norii lui Saturn, totuși, nuanța aurie naturală a norilor devine dominantă. Nu se știe de ce partea sudică a lui Saturn nu arată aceeași nuanță albăstruie – o ipoteză ar fi că acei nori au o altitudine mai mare acolo. Nu se știe nici de ce unii dintre norii lui Saturn sunt colorați în nuanță aurie.

LINK TO ORIGINAL APOD

CONSTELAȚIA ORION ÎNTR-O EXPUNERE DE 212 ORE
Image Credit & Copyright: Stanislav Volskiy, Rollover Annotation: Judy Schmidt

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Constelația Orion are mai mult de arătat decât un asterism format din trei stele paralele. Este o direcție în spațiu,  bogată în nebuloase impresionante. Pentru a aprecia mai bine această brazdă binecunoscută a cerului, a fost inițiată o expunere de durată, realizată de-a lungul mai multor nopți senine în 2013 și 2014. După 212 ore-timp de cameră și un an în plus pentru procesare, acest colaj cu expunere mare acoperă de 40 de ori diametrul unghiular al Lunii Pline. Dintre detaliile interesante care au devenit vizibile, unul particular este schița ochiului din Bucla lui Barnard, filamentul roșu-strălucitor și circular care se arcuiește în jos dinspre mijloc.

Nebuloasa Rosetta nu este nebuloasa gigantă roșie aproape de partea de sus a imaginii – aceea este o nebuloasă mare dar mai puțin cunoscută sub numele de Lambda Orionis. Totuși, nebuloasa Rosetta este vizibilă: este nebuloasa alb-roșie din partea de stânga-sus. Steaua portocalie strălucitoare de deasupra centrului cadrului este Betelgeuse, în timp ce steaua albastră strălucitoare din partea de dreapta jos, este Rigel. Alte nebuloase faimoase sunt și ele vizibile, precum Nebuloasa ”Capul Vrăjitoarei”, Nebuloasa ”Flacără”, Nebuloasa ”Blana Vulpiței” și – dacă știți încotro să priviți – comparativ mai mica Nebuloasă ”Cap de Cal”. În legătură cu cele trei stele aliniate din centura lui Orion, în acest cadru aglomerat ar putea fi dificil de localizat, dar un ochi educat le va identifica imediat chiar deasupra și în dreptul centrului imaginii.

LINK TO ORIGINAL APOD

CALEA STELELOR DEASUPRA RAGUSEI – Stars Trail over Ragusa
Image Credit & Copyright: Gianni Tumino

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

În perioadele de grea încercare, stelele încă își urmează calea lor pe cerul de noapte. Acest peisaj nocturn a fost fotografiat pe 14 martie, combinând 230 expuneri, fiecare de câte 15 secunde lungime, pentru a urma traseele circulare ale stelelor pe cer. Camera foto a fost fixată pe un tripod într-o zonă izolată, aproape de centrul Ragusei din Italia, pe insula Sicilia. Un prieten al navigatorilor și astro-fotografilor deopotrivă, Polaris – steaua nordului, realizează cel mai scurt dintre trasele stelare, fiind în centrul luminos al arcelor concentrice cerești.

LINK TO ORIGINAL APOD

O GALAXIE ÎNTREAGĂ ÎNTR-O PICĂTURĂ DE APĂ
Image Credit & Copyright: Massimo Tamajo

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

O picătură de apă pare să conțină o întreagă galaxie, în această macro-astrofotografie creativă. In această operă fotografică imaginativă de natură cosmică, a fost utilizată o lentilă pentru macro-foto pentru a ilustra prin suprapunere o fotografie realizată anterior a unei galaxii, rezultând această compoziție. Fiind o favorită a celor mai mulți dintre deținătorii unui telescop, în imagine apare galaxia Andromeda, cunoscută și ca M31. Având un diametru de 100.000 ani lumină, armele spiralice și benzile de praf ale acestei galaxii maiestuoase sunt curbatee și distorsionate în imaginea conținută de picătura cu dimensiunea de un centimetru. Andromeda se află la 2,5 milioane de ani lumină, dar acest proiect a fost realizat în interiorul casei.

LINK TO ORIGINAL APOD

STAȚIA ANDROMEDA
Composite Image Credit & Copyright: Ralf Rohner

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Această imagine pare suprarealistă dar nu aparține efectelor speciale dintr-un film science-fiction. Este o compoziție digitală de cadre ale realei galaxii Andromeda, sau M31, răsărind deasupra unui munte real. Expunerile ce urmăresc galaxia și fundalul stelar au fost combinate digital cu expuneri separate ale terenului din prim plan. Toate expunerile, atât cele din fundal, cât și cele din prim plan au fost făcute cu aceeași cameră foto și lentile și lentile tele-photo în aceeași noapte și din aceeași locație. În combinația imagistică de adâncime, aceste imagini separate combinate produc suprapuse o imagine uluitoare care dezăluie o gamă de strălucire și culoare pe care ochiul liber nu le poate suprinde fără ajutor. Cu toate acestea, impresia este că am putea urca în teleferic (sau telescaun) și să coborâm în stație, chiar lângă Andromeda. Dar la cei 2,5 milioane de ani lumină depărtare de Terra, această frumoasă galaxie în spirală este puțin prea departe pentru a fi aleasă ca destinație. Nu vă îngrijorați, însă, avem de așteptat doar 5 miliarde de ani și galaxia Andromeda va veni ea la noi. Această ”stație Andromeda” este cunoscută sub numele de Weissborn, cel mai înalt dintre vârfurile montane în zona schiabilă din Elveția.

LINK TO ORIGINAL APOD

REGIUNEA DE FORMARE STELARĂ S106
Image Credit: NASA, ESA, Hubble Legacy Archive; Processing & Copyright: Utkarsh Mishra

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Steaua masivă IRS4 începe să-și întindă aripile. Născută doar cu 100.000 de ani în urmă, materialul vânturat în exterior de această stea nou născută a format nebuloasa numită Sharpless 2-106 (S106), ilustrată aici. Un disc mare de praf și gaz orbitează Sursa Infraroșie 4 (IRS4), vizibilă în maroniu aproape de centrul imaginii, conferă nebuloasei forma unui ceas sau a unui fluture. Gazul S106, aproape de IRS4, acționează ca o nebuloasă de emisie, întrucât aceasta emite lumină după ionizare, în timp de praful îndepărtat față de IRS4 reflectă lumina de la steaua centrală și acționează de asemenea ca o nebuloasă de reflecție. Inspecția detaliată a unei imagini relevante în înfraroșu a S106, dezvăluie câteva sute de pitice brune ascunse în gazul nebuloasei. S106 acoperă o suprafață de 2 ani lumină și este situată la 2000 de ani-lumină, în direcția constelației Cygnus (Lebăda).

LINK TO ORIGINAL APOD

O GAURĂ NEAGRĂ DISTRUGE O STEA DIN APROPIERE – A Black Hole Disrupts a Passing Star
Illustration Credit: NASA, JPL-Caltech

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Ce se întâmplă unei stele ce trece aproape de o gaură neagră? Dacă steaua impactează direct cu o gaură neagră masivă, atunci steaua se prăbușește complet și totul dispare. Mult mai posibil, totuși, steaua va trece destul de aproape pentru ca gravitația să capteze straturile superioare ale stelei, ori să distrugă steaua. Atunci, mare parte din gazul stelei nu cade în gaura neagră. Aceste evenimente de distrugere stelară mareică pot fi la fel de strălucitoare ca o supernova, și un număr tot mai mare dintre acestea sunt descoperite de către sondajele automate ale cerului. În această ilustrație artistică, o stea tocmai a trecut pe lângă o gaură neagră masivă revărsând gazul ce continuă să orbiteze. Marginea interioară a unui disc de gaz și praf ce înconjoară gaura neagră este încălzită de evenimentul distrucției și ar putea străluci mult timp după ce steaua va fi dispărut.

LINK TO ORIGINAL APOD

DE LA PLEIADE LA BUCLA DIN ERIDANUS – From the Pleiades to the Eridanus Loop
Image Credit & Copyright: Hirofumi Okubo

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Dacă privești o zona interesantă a cerului destul de mult, va arăta aceasta diferit? In cazul roiurilor stelare ale Pleiadelor și Hiadelor – precum și regiunile din apropiere – răspunsul este: DA, destul de diferit. Expunerile de lungă durată ale camerei dezvăluie o rețea complexă de praf și gaz interstelar, anterior invizibilă nu doar ochiului liber, ci chiar imaginilor cu expunere de mai scurtă durată. In acest mozaic larg și de adâncime, praful arată spectaculos, alături de roiul stelar Pleiades, vizibil ca un petic albastru aproape de partea de sus a imaginii. Albastrul este culoarea celor mai masive stele ale Pleiadelor, ale căror lumini distincte reflectă prin praful fin din apropiere. Pe partea stângă sus se află roiul stelar al Hiadelor, înconjurând steaua strălucitoare și portocalie din prim-plan, Aldebaran. În partea de jos a imaginii este evidențiată o nebuloasă de emisie lucioasă roșie, incluzând panglica roșie răsucită vertical cunoscută sub numele de Bucla Eridanus. Norii plini de praf apar de obicei într-o cromatică maronie deschisă și sunt punctați cu stele fără legătură între ele.

LINK TO ORIGINAL APOD

LUNA APUNE ÎN SPATELE VULCANULUI TEIDE – Moon Setting Behind Teide Volcano
Video Credit & Copyright: Daniel López (El Cielo de Canarias); Music: Piano della Moon (Dan Silva)

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Acești oameni nu sunt în pericol. Ceea ce coboară dinspre stânga este doar Lunam, la o distanță mare. Luna apare atât de mare aici deoarece este fotografiată prin lentile telescopice. În mișcare este Pământul, a cărui rotație provoacă dispariția ușoară a Lunii în spatele Muntelui Teide, un vulcan din Insulele Canare, în nord-estul coastei africane. Oamenii ce apar în cadru, se află la 16 km depărtare și mulți privesc spre cameră pentru că privesc răsăritul Soarelui, din spatele operatorului camerei. Nu este o coincidență ca o Lună Plină să răsară chiar când Soarele apune pentru că Soarele se află în partea opusă a cerului față de Luna Plină. Acest video a fost realizat acum doi ani în timpul unei Luni Pline. Nu este un time-lapse – prezintă real cât de rapid a apus Luna.

LINK TO ORIGINAL APOD

COMETA ATLAS ȘI PREAPUTERNICILE GALAXII – Comet ATLAS and the Mighty Galaxies
Image Credit & Copyright: Rolando Ligustri (CARA Project, CAST)

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Cometa ATLAS C/2019 Y4 a fost descoperită prin  Sistemul de Alertă anti-impact terestru cu asteroizi finanțat de NASA și este ultima cometă descoperită în 2019. Devenind acum tot mai strălucitoare pe cerul nordic, coala verzuie a cometei este situată în partea de stânga sus a acestei vederi telescopice dintr-un observator comandat de la distanță în New Mexico, pe 18 martie. În partea dreaptă jos sunt M81 și M82, două galaxii mari în interacțiune gravitațională.
Văzută prin norii de praf deasupra Căii Lactee, perechea de galaxii rezidă la 12 milioane ani lumină depărtare, în direcția constelației Ursa Major. Cometa ATLAS se află la 9 minute lumină față de Terra, totuși dincolo de orbita planetei Marte. Orbita alungită a cometei este similară cu orbita Marii Comete din 1844 deși, o traiectorie de revenire a acestei comete în sistemul solar interior indică un interval de timp de 6.000 de ani. Cometa ATLAS va atinge periheliul, sau cea mai mare apropiere de Terra, Duminică – 31 Mai, 2020, în interiorul orbitei lui Mercur și va deveni o cometă vizibilă cu ochiul liber în următoarele zile.

LINK TO ORIGINAL APOD

DIMINEAȚĂ, PLANETE, LUNĂ ȘI MONTREAL – Morning, Planets, Moon and Montreal
Image Credit & Copyright: Arnaud Mariat

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Lumina timpurie a zorilor ajunge la Montreal, în nordul planetei Terra, pe 18 martie, cu o zi înainte de echinocțiul de primăvară. Luna e plasată deasupra unei constelații dense de lumini urbane în acest peisaj seren al orașului și al cerului deopotrivă. Desigur semiluna crescândă este orientată spre Soare răsare. Pasionații de astronomie pot surprinde un punct luminos deasupra Lunii, care este Jupiter, aproape pe cer de planeta Marte, ce apare mai eluziv. Saturn, un favorit al telescoapelor, este doar o frântură luminoasă dedesubt și mai departe în stânga față de conjuncția Lunii cu Jupiter și Marte. Aproape de ecliptică, chiar și Mercur răsare de-a lungul unei linii extinse spre orizont de la Jupiter și Saturn. Fiind  aproape de orizont, Mercur nu este ușor de observat pe acest cer de dimineață.

LINK TO ORIGINAL APOD

M13: MARELE ROI GLOBULAR DIN HERCULES
Image Credit & Copyright: Eric Coles and Mel Helm

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

In 1716, astronomul englez Edmond Halley a notat, ”Acesta este doar un petic mic, dar poate fi observat cu ochiul liber atunci când cerul este senin iar Luna este absentă pe cer”. Desigur, M13 este în prezent mai puțin modest recunoscut drept Marele Roi Globular din Hercules, unul dintre cele mai strălucitoare roiuri stelare globulare din emisfera nordică cerească. Imagini telescopice clare precum cea prezentată dezvăluie specaculosul roi stelar cu sute de mii de stele. La o distanță de 25.000 de ani lumină, stelele sunt îngrămădite într-o regiune cu un diametru de aprox 150 ani lumină.

At a distance of 25,000 light-years, the cluster stars crowd into a region 150 light-years in diameter. Apropiindu-ne de miezul roiului, peste 100 de stele ar putea fi cuprinse într-un cub cu latura de numai 3 ani lumină. În comparație, cea mai apropiată stea față de Soare se află la peste 4 ani lumină depărtare. Această gamă remarcabilă de strălucire înregistrată în această imagine urmează stelele într-un miez dens al roiului și revelează trei benzi subtile întunecate în forma aparentă a unei elice chiar puțin mai jos și ușor la stânga centrului imaginii. În această vedere de câmp mediu-larg sunt incluse și galaxii distante de fundal, precum NGC 6207, în stânga sus.

LINK TO ORIGINAL APOD

RAZE ANTI-CREPUSCULARE DEASUPRA FLORIDEI
Image Credit & Copyright: Bryan Goff

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Ce se află dincolo de acei nori? Deși scena pare să fie cumva supranaturală, nu se petrece nimic mai neobișnuit decât Soarele apunând pe o altă parte a cerului. Ilustrate aici sunt razele anticrepusculare. Pentru a înțelege acest fenomen, să ne reprezentăm razele crepusculare comune văzute oricând lumina solară se presară prin norii împrăștiați. Acum, deși lumina solară călătorește într-adevăr de-a lungul unor linii drepte, proiecțiile acestor linii pe un cer sferic sunt cercuri mari. De aceea, razele crepusculare de la un Soare care apune (sau răsar) vor apărea ca re-covergând pe altă parte a cerului. La un punct anti-solar de 180 grade în jurul Soarelui, ele sunt numite raze anti-crepusculare. Aici este prezentată o proiecție evidentă a razelor anti-crepusculare, fotografiate în 2016, deasurpra Parcului Național Dry Tortugas, din Florida, SUA.

LINK TO ORIGINAL APOD

GALAXIA SPIRALICĂ M77 ARE UN CENTRU ACTIV
Image Credit: Hubble, NASA, ESA; Processing & License: Judy Schmidt

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Ce se întâmplă oare în centrul galaxiei spiralice învecinate M77? Galaxia cu fața îndreptată spre noi este situată la aproape 47 milioane de ani lumină în direcția constelației Cetus. La această distanță estimatimată, această minunată insulă a universului are un diametru de 100.000 ani lumină. Este cunoscută și sub numele de NGC 1068, cu un nucleu compact și foarte strălucitor bine studiat de astronomii ce explorează misterele găurilor negre masive din seria galaxiilor active Seyfert. M77 și nucleul său activ strălucesc în raze-X, ultraviolete, spectrul vizibil, infraroșu și unde radio. Această imagine clară a lui M77 a fost colectată de Telescopul Spațial Hubble și este dominată de către lumina roșie emisă de hidrogen. Imaginea arată detalii ale brațelor înfășurate ale spiralei, urmate de norii obscuri de prad și stele cu nuanțe roșii, grupate în regiuni apropiate de miezul luminos al galaxiei.

LINK TO ORIGINAL APOD

LUNA ÎN HAINE DE SATURN – A Moon Dressed Like Saturn
Image Credit & Copyright: Francisco Sojuel

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

De ce apare Saturn atât de mare? Nu apare … ceea ce vedem ilustrat sunt norii din prim plan ai Terrei trecând prin fața Lunii. Luna arată o fază de ușoară creștere cu mare parte din suprafața sa vizibilă prin reflectarea luminii de pe Terra. Soarele iluminează direct strălucitoarea semilună crescândă de jos, ceea ce înseamnă că Soarele trebuie să fie sub linia orizontului, iar imaginea trebuie să fi fost captată înainte de răsărit. Această imagine interesantă a fost capturată pe 24 decembrie 2019, cu două zile inainte ca discul lunar să treacă în fața Soarelui pentru a crea o eclipsă solară. În prim plan, luminile micilor orașe Guatemaleze ssunt vizibile în spatele vulcanului Pacaya.

LINK TO ORIGINAL APOD

NISOARE PE COMETA Churyumov-Gerasimenko
Images Credit: ESA, Rosetta, MPS, OSIRIS; UPD/LAM/IAA/SSO/INTA/UPM/DASP/IDA;
Animation: Jacint Roger Perez

Nu puteți risca să fiți surprinși într-un asemenea viscol stând lângă o stâncă de pe Churyumov-Gerasimenko. Orbitând această cometă, abreviată frecvent ca 67P sau CG în iunie 2016, camera de unghi îngust a sondei Rosetta a înregistrat șiruri de particule de praf și gheață – similare cu zăpada, în timp ce se deplasau pe câmpul vizual de lângă cameră către suprafața cometei. Unele dintre sclipirile strălucitoare ale scenei se datorească probabil ploii de particule energetice încărcate sau unor raze cosmice care lovesc camera, iar fundalul stelar dens este în direcția constelației Canis Major. În videoclup, aceste stele de fundal sunt ușor de remarcat cu trasee de sus în jos. Acest film uimitor a fost construit din 33 de imagini consecutive luate pe parcursul a 25 minute, în timp ce Rosetta a parcurs aprox. 13 km de la nucleul cometei.

LINK TO ORIGINAL APOD

RĂSĂRIT LUNAR ȘI UMBRĂ MONTANĂ – Moonrise and Mountain Shadow
Image Credit & Copyright: Daniel Lopez (El Cielo de Canarias)

Ce fază a Lunii este la 3,14 radiani față de Soare? Desigur: LUNĂ PLINĂ. Deși Luna ar putea arăta plină pentru câteva zile, Luna este cu adevărat plinp numai când este la 3,14 radiani (adică 180 grade) față de Soare în longitudinea ecliptică. Asta înseamnă că Soarele se află în partea exact opusă pe cer față de Lună, privind de pe Terra. Răsărind la apusul Soarelui pe 9 martie, la numai o oră de la atingerea fazei pline, această Lună colorată și ușor aplatizată încă arată plină. A fost fotografiată din Parcul Național Teide din Insulele Canare ale Tenerifelor. De asemenea în opoziție cu soarele apunând, văzut din apropierea vârfului vulcanului Teide, situat la aprox. 3.500 m față de nivelul mării, este umbra proiectată triunghiular a muntelui extinsă în atmosfera densă. Dedesubtul liniei de creastă îndepărtată se află cupolele Observatorului Teide.

LINK TO ORIGINAL APOD

Cer înstelat, de Jean-Francois Millet
Digital Reproduction Credit: Yale University Art Gallery – Text: Letty Bonnell

Un peisaj norcturn dramatizat, din jurul anului 1850, această pictură în ulei a fost realizată de artistul francez Jean-Francois Millet. În întuneric și cerul de noapte sunt stele căzătoare, cunoscute sub numele de meteori, deasupra unui peisaj cu un drum de țară pentru căruțe ce duce spre copaci și silueta unei căruțe la orizont. Millet a fost crescut în într-o familie ce avea o fermă în Normandia și este autor al multor lucrări artistice ce prezintă scene rurale și viața țăranilor. ”Cerul înstelat” a fost pictat după ce artistul s-a mutat la Barbizon, la 30 de km de poluarea luminoasă a Parisului de secol 19. Millet i-a scris fratelui său în această perioadă: ”Dacă ai știi cât de frumoasă este noaptea … calmul și grandoarea sa pe care le resimt sunt atât de minunate încât mă simt compleșit.” Artistul olandez Vincent van Gogh a fost un admirator al muncii lui Millet, iar mai tâziu a pictat și el două scene dramatice înfățișând cerul înstelat.

LINK TO ORIGINAL APOD

URMELE JETURILOR LĂSATE DE RACHETA FALCON 9 – Falcon 9 Boostback
Image Credit & Copyright: John Kraus

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Observăm în această imagine singulară, cu expunere de 84 de secunde, fotografiată pe 6 martie 2020, de pe o planetă în mișcare, că apar scurte trasee stelare. Această scenă remarcabilă a capturat, de asemenea, zborul unei rachete Falcon 9 și a astronavei cargo Dragon deasupra Stației Air Force de la Cape Canaveral, la scurt timp după lansare, într-o misiune de reaprovizionare pentru Stația Spațială Internațională. Începându-și revenirea către o zonă de aterizare la 9 km de locul lansării, boosterul de primă traptă al lui Falcon 9 creează un arc de foc către partea de sus a cadrului. Totuși, a doua etapă de desprindere continuă spre o orbită joasă a Pământului, creând propriul arc de foc dedesubtul primului stagiu de ardere, din perspectiva camerei, împreună cu perdelele gazelor de evacuare din cele două stadii. Astronava Dragon a fost veterana celor două misiuni anterioare de aprovizionare. Revenind în siguranță la locul de aterizare, această rachetă de primă treaptă a mai zburat și ea anterior. Cea dea doua a sa aterizare a marcat cea de-a 50-a aterizare a rachete-booster (de accelerare) de clasă orbitală a firmei Space-X.

LINK TO ORIGINAL APOD

ERUPȚIE ENERGETICĂ EXTREMĂ PROVENITĂ DE LA O GAURĂ NEAGRĂ – An Extreme Black Hole Outburst
Image Credit: X-ray: Chandra: NASA/CXC/NRL/S. Giacintucci, et al., XMM-Newton: ESA/XMM-Newton; Radio: NCRA/TIFR/GMRT; Infrared: 2MASS/UMass/IPAC-Caltech/NASA/NSF; Text: Michael F. Corcoran (NASA, Catholic U., HEAPOW)

Astronomii cred că au găsit acum cel mai puternic exemplu al unei găuri negre în acțiune văzută vreodată în univers. Imaginea compozită, fals colorată este a unui roi de galaxii din constelația Ophiuchus. Compozitul include în purpuriu imagini X-ray (raze-X) de la Observatorul X-ray Chandra și XMM Newton dar și o imagine radio în albastru, de la gigantul Radio Telescop Metrewave din India, împreună cu o imagine infraroșie a galaxiilor și stelelor din câmp cuplate în alb, pentru o măsurare mai precisă. Linia punctată marchează granița unei cavități spulberate de gaura neagră supermasivă situată în centrul galaxiei marcată prin cruce. Emisiile radio au umplut această cavitate. Această mare explozie este considerată a se datora faptului că gaura neagră ”mănâncă” prea mult și experimentează un acces de ”greață a găurii negre”, rezultând în ejectarea unui puternic jet radio exploziv în spațiul intergalactic. Cantitatea de energie necesară spulberării acestei cavități este echivalentă cu exploziile a 10 miliarde de supernove.

LINK TO ORIGINAL APOD

IMAGINE CU CÂMP LARG: BLĂNIȚA DE VULPE, UNICORNUL ȘI POMUL DE CRĂCIUN
Image Credit & Copyright: Greg Gurdak

Ce au în comun următoarele lucruri: un corn, blana unei vulpi și pomul de Crăciun? Răspuns: ele apar toate în constelația unicornului (Monoceros). Apărând ca o regiune de formare stelară și catalogată ca NGC 2264, harababura cosmică de gaz și praf este situată la 2700 ani lumină depărtare de noi și mixează o nebuloasă de emisie roșietică, agitată de lumina energetică provenită de la stelele nou născute cu nori de praf interstelar întunecat. Unde norii de praf, altfel obscuri, rezidă aproape de stelele fierbinți, ei reflectă lumina stelară formând nebuloase de reflecție albastră. Imaginea cu câmp larg prezentată, se întinde de trei ori mai mult pe cer decât diametrul unei Luni pline, acoperind peste 100 de ani lumină, calculat la distanța la care se află NGC 2264. Ea pune în evidență o serie de personaje cosmice, incluzând Nebuloasa Blană de Vulpe, a cărei peltă întortocheată se află chiar în partea dreaptă, jos, față de centrul imaginii, strălucitoarea stea variabilă S Mon, vizibilă chiar deasupra blăniței de vulpe și Nebuloasa Corn, către stânga. Dată fiind distribuția lor, stelele lui NGC 2264 sunt cunoscute și sub denumirea de roiul stelar ”Pomul de Crăciun” (Christmas Tree).

LINK TO ORIGINAL APOD

CALEA LACTEE ȘI LUMINA ZODIACALĂ VĂZUTE DIN CHILE – Milky Way and Zodiacal Light over Chile
Image Credit & Copyright: Roman Ponča (ht: Masaryk U.)

Ce este banda de lumină ce conectează pământul cu Calea Lactee? Lumina zodiacală – un curent de praf ce orbitează Soarele din sistemul solar interior. Este cel mai ușor de surprins chiar înaintea răsăritului, căci lumina zodiacală chiar reprezintă un fel de zori falși ai zilei, sau imediat după apusul Soarelui. Originea prafui zodiacal nu este cunoscută dar există ipoteze privind rezultatul unei coliziuni de asteroizi sau cozi de comete. Imaginea de unghi larg arată banda centrală a Căii Lactee arcuindu-se peste vârf, în timp ce Marele Nor Magellanic (LMC), o galaxie satelit a Căii Lactee, se observă în depărtare către stânga. Imaginea este o compoziție a peste 30 de expuneri realizate în luna iulie 2019 aproape de La Serena, în cadrul lanțului muntos al Chile. În următoarele două luni, lumina zodiacală poate apărea notabil pe cerul nordic imediat după apusul soarelui.

LINK TO ORIGINAL APOD

MAȘINA DE VÂNT STELAR Wolf-Rayet Star 124: Stellar Wind Machine
Image Credit: Hubble Legacy Archive, NASA, ESA; Processing & License: Judy Schmidt

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Unele stele explodează cu încetinitorul. Stelele masive și rare Wolf-Rayed sunt atât de tumultoase și de fierbinți încât acestea se dezintegrează încet chiar în fața telescoapelor noastre. Globuri lucioase de gaz, de obicei cam de 30 de ori mai masive decât Terra, sunt expulzate de către violentele vânturi stelare. Steaua Wolf-Rayet WR 124, vizibilă aproape de centrul imaginii prezentate, care acoperă un diametru de șase ani lumină, creează astfel nebuloasa doin vecinătate, cunoscută ca M1-67. Motivele pentru care această stea a explodat cu încetinitorul într-un interval de peste 20.000 de ani rămâne subiect de cercetare. WR 124 este situată la 15.000 de ani lumină depărtare în constelația Săgeata (Sagitta). Soarta oricărei stele de tip Wolf-Rayet depinde de propria masivitate, dar multe dintre acestea probabil își sfârșesc viața în cadrul unor explozii spectaculoase, cum ar fi supernovele sau exploziile de raze gamma.

LINK TO ORIGINAL APOD

Pic du Midi Panorama
Image Credit & Copyright: Patrick Lécureuil

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Peisajul unui cer nocturn suprarealist, această panoramă a fost compusă din 12 fotografii cu orientare spre vest într-o seară de iarnă cu cerul înstelat de deasupra Observatorului Pic du Midi, Munții Pirineii francezi, planeta Pământ. Cupolele telescoapelor și un turn înalt de comunicații se află în prim planul imaginii. La dreapta, luminile orașului Tarbes, situat la 35 km depărtare, sunt în competiție cu lumina cosmică, dar multe alte lumini terestre, care sunt vizibile în depărtare înspre stânga cadrului, provin de la orașe din Spania. Stele și nebuloase ale arcului nordic de iarnă din Calea Lactee sunt dispuse pe cerul de deasupra. Cunoscute de exploratorii cerului de noapte, roiurile stelare Pleiades și Hyades încă atârnă peste orizontul vestic, aproape de centru. Surprinse la mijlocul lunii februarie, stelele cunoscutei constelații Orion sunt la stânga, incluzând și Betelgeuse.

LINK TO ORIGINAL APOD

O PANORAMĂ MARȚIANĂ DE LA CURIOSITY – Mars Panorama from Curiosity
Image Credit: NASA, JPL-Caltech, MSSS

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Roverul marțian numit Curiosity a înregistrat către sfârșitul anului trecut o panoramă la 360 grade de înaltă rezoluție a locației sale pe planeta Marte. Această scenă panoramică a fost compusă din peste 1000 de imagini ale camerei Mastcam prezentă pe rover. În această versiune surprinsă cu obiectul de unghi mediu a camerei Mastacam, puntea și brațul robotic al roverului sunt în prim plan, întinse și distorsionate de perspectiva extremă. Dincolo de rover sunt vizibile regiuni de roci bogate în argilă, dovezi ale unui mediu apos în vechime, perspectiva oferind o vedere clară spre crestele marțiene mai îndepărtate. Peretele craterului Gale este vizibil în centru (spre nord) în fundal la o distanță de 30 km. Partea superioară a muntelui Sharp se află în extremitatea dreaptă. Imaginile necesare pentru construirea panoramei au fost înregistrate pe parcursul a patru zile marțiene consecutive (sol), între miezul zilei local și ora 14.00, pentru a oferi lumină consistentă.Mărind puțin scena panoramică veți observa cu ușurință umbra proiectată pe puntea roverului (dreapta). În iulie 2020, NASA a planificat lansarea unui nou rover pe Marte, numit Perseverence (”Perseverență”).

LINK TO ORIGINAL APOD

Lumină, întuneric și praf
Image Credit & Copyright: Casey Good

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian


Acest peisaj plin de culoare suprinde câmpurile stelare bogate ale nebuloasei, pe lungul planului Galaxiei Calea Lactee, în constelația regală Cepheus. Aproape de marginea regiunii norului molecular masiv, cam la 2.400 ani lumină depărtare, regiunea de emisiune strălucitoare roșiatică Sharpless (Sh) 155 în stânga față de centru este cunoscută sub numele de Cave Nebula (Nebuloasa Cavernă). Cei aproximativ zece ani lumină ai pereților strălucitori de gaz ai peșterii cosmice, sunt ionizați de lumina ultravioletă ai stelelor tinere fierbinți din jur. Nebuloasele de reflexie albastră, precum vdB 155 din dreapta jos, precum și nori denși obscuri de praf abundă de asemenea pe pânza interstelară. Explorările astronomice au scos la iveală alte semne dramatice ale formării stelare, inclusiv pata roșie strălucitoare a lui Herbig Haro (HH) 168. Dedesubtul centrului ramei, emisia obiectului Herbig-Haro este generată de jeturile energetice ale unei stele nou născute.

LINK TO ORIGINAL APOD

Dansul lent al Galaxiilor NGC 5394 și 5395 (4 martie 2020)
Image Credit: Gemini, NSF, OIR Lab, AURA; Text: Ryan Tanner (NASA/USRA)

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Dacă vă sunt plăcute dansurile lente (bluessss …), acesta o să vă captiveze, pentru că o singură întoarcere a dansului durează câteva sute de milioane de ani. Cele două galaxii NGC 5394 și 5395 se răsucesc încet una față de cealaltă într-o interacțiune gravitațională ce creează ”scântei” sub forma unor stele noi. Imaginea prezentată, captată cu telescopul Gemini North de 8 metri de la Maunakea, Hawaii, SUA – combină patru culori diferite. Emisiile gazoase de hidrogen, colorate în roșu, marchează creșele stelare, unde stelele noi determină evoluția galaxiilor. Sunt vizibile și benzi de praf întunecate ce filează gazul care eventual se va transforma în creșe stelare. Dacă priviți cu atenție, veți vedea multe alte galaxii în fundal, unele dintre ele implicate în propiul lor dans cosmic.

LINK TO ORIGINAL APOD

CE A VĂZUT PE LUNĂ S-AU AR FI PUTUT VEDEA MISIUNEA APOLLO 13 – Apollo 13 Views of the Moon
Video Credit: NASA, LRO; Data Visualization: Ernie Wright (USRA); Video Production & Editing: David Ladd (USRA);
Music: Visions of Grandeur, Universal Production Music, Fredrick Wiedmann

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Și dacă singura modalitate de a reveni pe Terra, în condițiile unor defecțiuni, ar fi să ajungeți în partea îndepărtată a Lunii? Aceasta a fost dilema echipajului Apollo 13, în timp ce încercau să revină acasă în nava lor defectată inopinat. Cu Luna la mijloc, călătoria lor periculoasă și tentativele de a contacta centrul de control NASA al misiunii, a distras atenția astronauților față de peisajele spectaculoase ale feței îndepărtate a Lunii. Aceste vizionări au fost recreate digital din imagini în detaliu captate de orbiterul robotic Lunar Reconnaissance. Videoclipul arată pentru început cum Terra dispare în spatele unei părți lunare întunecate, în timp ce opt minute mai târziu Soarele răsare în jurul părții opuse a Lunii și începe să lumineze suprafața neobișnuită și spectaculoasă brazdată cu cratere. Contactul radio a fost restabilit câteva minute mai târziu, pe măsură ce Terra a revenit la vedere. Utilizând gravitația lunară și asistența tehnică a inginerilor NASA, două zile mai apoi, capsula Apollo 13 și-a deschis parașutele deasupra Oceanului Pacific, aterizând în siguranță pe Terra.

LINK TO ORIGINAL APOD

NEBULOASA DELPHIN – Sharpless-308: The Dolphin Nebula
Image Credit & Copyright: Chilesope 2, Pleaides Astrophotography Team (Peking U.)

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Umflată de vânturile rapide dintr-o stea masivă fierbinte, această bulă cosmică este mult mai mare decât delfinul ce pare a fi. Catalogat ca Sharpless 2-308, obiectul este locat la 5.200 ani lumină depărtare către constelația Câinele Mare (Canis Major) și acoperă o porțiune a cerului echivalentă cu două Luni Pline. Aceasta corespunde unui diametru de 60 ani lumină, la distanța estimată. Steaua masivă ce a creat această bulă, o stea Wolf-Rayet este vizibilă în centrul nebuloasei. Stelele Wolf-Rayet au masa echivalentă cu 20 mase solare și sunt considerate a se afla într-o fază scurtă de pre-supernovă, în evoluția sa stelară. Vânturile rapide de la această stea Wolf-Rayet creează nebuloasa cu formă de bulă, pe măsură ce angajează în mișcare materialul provenit dintr-o fază mai timpurie a evoluției. Nebuloasa Delfin are o vârstă estimată de 70.000 ani. Emisia relativ difuză surprinsă în imaginea cu caracteristica de expansivitate este dominată de strălucirea atomilor de oxigen ionizați ce au un aspect de ceață albastrie.

LINK TO ORIGINAL APOD

O GAURĂ ÎN PLANETA MARTE – A Hole in Mars
Image Credit: NASA, JPL, U. Arizona

Ce anume a creat această gaură neobișnuită în Marte? Și ce poate exista în interior? Caracteristica a fost descoperită din întâmplare în 2011, pe imaginile pantelor nisipoase ale vulcanului Mons Pavonis, captate de către instrumentul HiRISE de la bordul orbiterului robotic Mars Reconnaissance, care orbitează în prezent planeta Marte. Gaura, evidențiată în culoare mai închisă, pare să fie o deschizătură spre o cavernă sub solul marțian, parțial iluminată în dreapta. Analizele inițiale și studiul altor imagini care au urmat, evidențiază o deschidere cu diametrul de 35 m, în timp ce în interior, unghiul umbrei indică o adâncime de aprox. 20 metri a cavernei de dedesubt. De ce există un crater circular în jurul acestui orificiu rămâne deocamdată o problemă deschisă speculațiilor, deoarece este o extensie completă a cavernei. Orificiile de acest gen prezintă un interes special pentru că, în interior, aceste caverne sunt relativ protejate de mediul extrem de aspru de la suprafață, fiind astfel candidate pentru a conține viață marțiană. Aceste gropi sunt așadar ținte primare pentru vizitele din viitor ale navelor spațiale, roboților și poate chiar a exploratorilor umani interplanetari.

LINK TO ORIGINAL APOD

și mâine e o zi

IULIUS CEZAR ȘI ZILELE ÎN PLUS DIN CALENDAR – Julius Caesar and Leap Days
Image Credit & License: Classical Numismatic Group, Inc., Wikimedia

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

În anul 46 î.Chr. Iulius Caesar a reformat sistemul calendaristic. Pe baza sfaturilor astronomului Sosigenes din Alexandria, calendarul Iulian a inclus o zi în plus o dată la patru ani ca urmare a faptului că anul terestru cuprinde puțin mai mult decât cele 365 zile desemnate. În termeni moderni, timpul necesar pentru ca planeta noastră să orbiteze Soarele este de 365.24219 zile solare. Deoarece calendarul conținea exact 365 zile, anul calendaristic terestru s-ar fi dereglat cu o zi o dată la patru ani, încât în cele din urmă luna Iulie (numită chiar după Iulius Caesar) ar fi început iarna, în emisfera nordică. Adoptând metoda anului bisect, cu o zi în plus la fiecare patru ani, calendarul iulian s-ar fi desincronizat mult mai puțin. În 1582, Papa Grigore al XIII-lea a corelat și mai atent aceste date, stabilind ca anul bisect să nu survină în anii terminați cu 00, decât dacă sunt divizibili cu 400. Acest sistem de calendar gregorian este încă în uz foarte larg. Desigur, datorită fricțiunilor mareice în sistemul Terra și Lună, rotația Terrei se încetinește și gradual ziua se scurtează cu aprox 1,4 milisecunde la un secol. Asta înseamnă că ziua în plus de 29 februarie și contabilizarea anilor bisecți nu va mai fi necesară peste exact patru milioane de ani.

LINK TO ORIGINAL APOD

RACHETĂ LANSATĂ CĂTRE POLUL SUD CERESC – South Celestial Rocket Launch
Image Credit & Copyright: Brendan Gully

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

La apusul Soarelui, pe 6 decembrie, de pe o planetă în rotație, a fost lansată racheta ”Rocket Lab Electron”. Având la bord o multitudine de sateliți mici, racheta s-a înălțat din Peninsula Mahia, o insulă nordică din Noua Zeelandă, într-o misiune pe o orbită terestră joasă. Urmele flăcrilor produse de frumosul arc de lansare al Electronului sunt orientate către sud în această mare sudică și peisaj. Urmele de vapori ejctați din rachetă surprind lumina solară chiar dacă cerul devine mai întunecat. iar Soarele aproape de apus încă strălucește la altitudine alături de traiectoria rachetei. Fixată pe un tripod, perspectiva camerei aproape aliniază vârful de arc al rachetei cu polul sud ceresc, dar nici o stea nu marchează locația pe cerul de seară al emisferei sudice. Totuși, polul sud ceresc este ușor de găsit în centrul arcelor stelare din compoziția timelapse.

LINK TO ORIGINAL APOD

CERUL DE NOAPTE DIN DOUĂ EMISFERE – Two Hemisphere Night Sky
Image Credit & Copyright: Petr Horálek/ESO, Juan Carlos Casado/IAC (TWAN)

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Soarele este ascuns de orizontul dispus la mijloc în această vedere a cerului de noapte din ambele emisfere. Acest mozaic digital a fost înregistrat de la latitudini corespondente, una de la 29 grade N și cealaltă, de la 29 grade S față de ecuator. În jumătatea de sus este vederea nordică de la observatorul IAC de la La Palma, vedere fotografiată în februarie 2020. Dedesubt, este o scenă sudică bine potrivită cu cealaltă, de la Observatorul ESO de la La Silla, înregistrată în Aprilie 2016. În această proiecție, Calea Lactee este dispusă aproape vertical deasupra și sub orizont. Norii săi întunecați și nebuloasele strălucitoare sunt proeminente aproape de centrul galactic, în jumătatea de jos a cadrului. În jumătatea superioară, strălucitoarea Venus este scăldată în lumină zodiacală. Lumină solară împrăștiată difuz de praful interplanetar, lumina zodiacală contureză planul ecliptic al sistemului solar într-un cerc complet pe cerul înstelat. Cupolele mari ale telescopului se întind de-a lungul orizontului inversat de la La Silla, în timp ce la La Palma, telescoapele Magic cu mai multe oglinzi stau deasupra centrului. Exălorând această compoziție duală N-S a cerului de noapte puteți găsi Galaxia Andromeda și Norii Magelanici.

LINK TO ORIGINAL APOD

NGTS-10b: DESCOPERIREA UNEI PLANETE OSÂNDITE – Discovery of a Doomed Planet
Illustration Credit: ESA, C. Carreau; Text: Alex R. Howe (NASA/USRA, Science Meets Fiction Blog)

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Această planetă fierbinte de tip jupiterian este condamnată la dispariție. ”Jupiterii fierbinți” sunt planete gigante precum Jupiter care orbitează mult mai aproape de steaua părinte decât Mercur este dispus față de Soare. Dar unii jupiteri fierbinți sunt mai extremi decât alții. NGTS-10b, ilustrată generic, este cea mai apropiată planetă gigantă, având și orbita cea mai rapidă, în seria exo-planetelor cunoscute, realizând în numai 18 ore revoluția în jurul stelei mamă. NGTS-10b este puțin mai mare decât Jupiter, dar orbitează extrem de aproape de stea, la mai puțin de două ori diametrul stelei părinte, considerat de la suprafața stelei. Când o planetă orbitează la o asemenea apropiere, este de așteptat să fie aspirată spre interior de forțele mareice, pentru a fi în cele din urmă ruptă de gravitația stelei. NGTS-10b, descoperită de cercetătorii de la Universitatea Warwick, poară numele de Next Generation Transit Survey (sondajul de nouă generație a tranzitelor), care a detectat planeta precară când a trecut prin fața stelei sale (tranzit), blocând o parte din lumină. Deși dispariția violentă a planetei MGTS-10b este sigură, nu se știe exact când se va produce evenimentul catastrofic.

LINK TO ORIGINAL APOD

JUNO NE AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEM CÂMPUL MAGNETIC AL LUI JUPITER – Jupiter’s Magnetic Field from Juno
Video Credit: NASA, JPL-Caltech, Harvard U., K. Moore et al.

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Cât de apropiat este câmpul magnetic al planetei Jupiter față de cel al Terrei? Nava robotică Juno a NAS a relevat complexitatea surprinzătoare a câmpului magnetic deținut de Jupiter și că lumea Joviană nu are precum Terra poli magnetici unici cu N-S. Videoclipul de mai sus prezintă o captură vizuală a câmpului magnetic jupiterian, animația fiind realizată cu datele de la Juno. Culorile roșu și albastru ilustrază regiunile din partea superioară a norului de câmpuri magnetice puternic pozitive (sud) și respectiv câmpuri magnetice negative (nord). Înconjurând planeta, sunt imaginate liniile câmpului magnetic. Prima secvență a animației arată ceea ce pare a fi un câmp dipol relativ normal, dar în curând o regiune, acum cunoscută sun numele de Marea Pară Albastră, se rotește în vedere, nefiind aliniată cu polii de rotație ai lui Jupiter. Mai departe, în a doua secvență, animația ne conduce deasupra unuia din polii de rotație ai lui Jupiter, unde punctele-fiebinți roșii, magnetice, sunt revelate ca extinse și uneori chiar inelare. O înțelegere mai bună a câmpului magnetic jupiterian poate oferi indicii și în ce privește enigmaticul magnetism planetar terestru.

LINK TO ORIGINAL APOD

COROANA, HALOUL ȘI ARCURI ALE LUNII DEASUPRA MANITOBEI – Moon Corona, Halo, and Arcs over Manitoba
Image Credit & Copyright: Brent Mckean

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Ați putea să nu întârziați la slujbă, dacă Luna ar arăta așa? Pe măsură ce fotograful se pregătea să conducă spre serviciu, refracția, reflexia, și chiar difracția luminii lunare de la milioane de cristale de gheață în cădere, au transformat iconița familiară a Lunii noastre într-o menajerie de alte arce și halouri. Scena prezentată a fost surprinsă cu trei expuneri combinate acum două săptămâni într-o dimineață rece de iarnă din Manitoba, Canada. Inelele colorate sunt coroane produse de difracția cuantică a micilor picături de apă sau gheață aproape de direcția Lunii. În exterior, un halo de 22 de grade a fost creat de lumina lunii prin refracția cristalelor de gheață cu șase fețe. În părți sunt ”câinii Lunii”, produși de lumina refractată prin platelele de gheață cu șase fețe pe măsură ce sunt difuzate către sol. Vizibile în partea superioară și cea inferioară a haloului de 22 de grade sunt arcurile tangente inferioare și superioare create prin refracția luminii lunare aproape orizontal prin cilindrii de gheață. După numai câteva minute, haloul și arcurile au dispărut ca prin minune – totul revenind la norma, cu excepția unui singur ”câine de lună”.

Câinele de Lună (numele științific: paraselene, care la plural înseamnă ”alături de Lună”) este o pată circulară strălucitoare pe un halo lunar, produs de rafracția luminii Lunii de către cristalele de gheață plate cu forme hexagonale, în norii crirrus sau cirrostratus. Câinii de Lună apar ca parte a haloului de 22 grade, aproape 10 diametre lunare în exteriorul Lunii. Sunt analogi Câinilor Soarelui, dar sunt mai rari.

LINK TO ORIGINAL APOD

ILLUSTRIS: O SIMULARE ÎN DETALIU A EVOLUȚIEI UNIVERSULUI – Illustris Simulation of the Universe
Video Credit: Illustris Collaboration, NASA, PRACE, XSEDE, MIT, Harvard CfA;
Music: The Poisoned Princess (Media Right Productions)

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Cum am ajuns ceea ce suntem? Dați click pe rulare, așezați-vă și priviți. O simulare computerizată a evoluției universului furnizează o imagine asupra cum s-au format galaxiile și perspective asupra locului omului în Univers. Proiectul Illustris desfășurat în 2014 a însemnat 20 milioane de ore de procesare, urmărind 12 miliarde de elemente de rezoluție extinzându-se pe un cub de 35 milioane de ani lumină pe o latură într-o evoluție de peste 13 miliarde de ani. Simularea urmărește materia în formarea a unei varietăți largi de tipuri galactice. Pe măsură ce universul virtual evoluează, o parte din materia expandată în univers se condensează rapid pentru a forma filamente, galaxii și roiuri de galaxii. Clipul video prezentat închipuie perspectiva unei camere foto virtuale rotindu-se într-o parte a acestui univers în mișcare, arătând pentru început evoluția materiei întunecate, apoi hidrogenul gaz codificat prin temperatură (0:45), apoi elementele grele cum este heliul și carbonul (1:30), revenind apo la materia întunecată (2:07). În partea stângă jos este notat timpul trecut de la evenimentul Big-Bang, iar în partea dreaptă jos este afișat tipul de materie arătată. Exploziile (0:50) ilustrează găurile negre super- masive din centrul galaxiilor eliberând bule de gaz fierbinte. Au fost studiate discrepanțele interesante dintre Illustris și universul real, incluzând motivele pentru care simularea a produs o supra-abundență de stele vechi.

LINK TO ORIGINAL APOD

O PRIVIRE SPRE CENTRUL GALAXIEI CENTAURUS A – Central Centaurus A
Image Credit: NASA, ESA, Hubble Heritage (STScI/ AURA)-ESA/Hubble Collaboration

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

La o distanță de aproape 11 milioane de ani lumină, Centaurus A este cea mai apropiată galaxie activă față de Terra. Cunoscută și ca NGC 5128, această galaxie eliptică neobișnuită are un diametru de peste 60.000 de ani lumină. O regiune extinsă de 8.500 ani lumină, incluzând centrul galaxiei (sus stânga) este încadrată în această imagine de acuratețe surprinsă de Telescopul Spațial Hubble. Centaurus A este aparent rezultatul coliziunii a două galaxii altfel normale, producând un carambol violent al unor regiuni de formare a stelelor, roiuri stelare masive și impunătoare benzi întunecate de praf. Aproape de centrul galaxiei resturile de praf rămas în urmă, sunt consumate de către o gaură neagră centrală ce are cam 60 milioane de mase solare. Ca și în alte galaxii active, acel proces generează energie radio, raze-X, raze gamma – radiate dinspre Centaurus A.

LINK TO ORIGINAL APOD

LDN 1622: NEBULOASA ÎNTUNECATĂ DIN ORION – Dark Nebula in Orion
Image Credit & Copyright: Min Xie

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Silueta unei nebuloase negre neobișnuite populează această scenă cosmică. Nebuloasa Întunecată a lui Lynd (LDN) 1622 se contrapune unui fundal de gaz hidrogen lucios vizibil numai în expuneri lungi ale regiunii în telescoape. În contrast, nebuloasa de reflecție mai strălucitoare vdB 62 este mai ușor de văzut, puțin deasupra și în dreapta față de centru. LDN 1622 rezidă aproape de planul galaxiei noastre, pe cer aproape de Barnards Loop, un nor mare înconjurând complexul bogat al nebuloaselor de emisie aflate în Centura și Sabia lui Orion. Cu contururile întinse, se crede că praful obscur din LDN 1622 se află la o distanță similară, aprox. 1.500 ani lumină. La acea distanță, acest câmp vizual de 1 grad ar avea 30 de ani lumină. Stelele tinere se adlă ascunse în întinderea de întuneric, dar au fost dezvăluite în cadre infraroșii ale Telescopului Spațial Spitzer. Totuși, aspectul vizual prealabil al LDN 1622 i-a inspirat numele popular ce i s-a dat Boogeyman Nebula.

LINK TO ORIGINAL APOD

TREI ÎNTR-UN SINGUR CADRU – LUNA, ISS ȘI MARTE LA CREPUSCUL – Trifecta at Twilight
Image Credit & Copyright: Paul Schmit, Gary Schmit

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Pe 18 februarie, pe măsura instalării crepusculului civil pe cerul nordic din New Mexico, Stația Spațială Internațională, Luna cu o semilună în descreștere și planeta Marte s-au aflat pentru un moment împreună în acest câmp vizual bine planificat. Din locația fotografului, cerul tocmai începuse să se lumineze puțin, dar stația spațială ce orbitează la 400 km deasupra Terrei era deja îmbăiată în lumina solară a dimineții. La ora 6.25 AM, ora locală, a fost nevoie de o secundă pentru a trece în fața dicului lunar, deplasându-se de la dreapta spre stânga în cadre compozite succesive. La acel moment, Marte deja își făcuse apariția din spatele Lunii urmând mult anticipatei sale ocultații lunare. Silueta pitică lucioasă în galben a Planetei Roșii se află încă în cadru în partea dreaptă superioară, dincolo de marginea întunecată a Lunii.

LINK TO ORIGINAL APOD

CEA MAI RAPIDA GALAXIE ÎN ROTAȚIE – UGC 12591: The Fastest Rotating Galaxy Known
Image Credit: NASA, ESA, Hubble; Processing & Copyright: Leo Shatz

De ce se rotește această galaxie atât de repede? Pentru început, chiar și identificarea cărui tip de galaxie îi aparține este dificilă. UGC 12591, prezentată în partea stângă jos a cadrului deține benzi întunecate de praf, precum galaxiile spiralice dar și miez evazat de stele, precum galaxiile lenticulare. Observații surprinzătoare arată că UGC 12591 se rotește cu viteza de 480 km/s, aproape de două ori mai repede decât Calea Lactee, fiind cea mai rapidă rată de rotație măsurată vreodată. Masa necesară pentru a ține la un loc o galaxie cu o asemenea viteză de rotație este de câteva ori mai mare decât cea a galaxiei Calea Lactee. Scenariile privind generarea UGC 12591 includ varianta unei creșteri lente prin acreția materiei ambientale, sau creșterea rapidă printr-o coliziune galactică sau mai multe coliziuni – vor fi confirmate de observații viitoare. Lumina pe care o vedem astăzi de la UGC 12591 a plecat de acolo acum 400 milioane de ani, când pe Terra au început să crească primii copaci.

LINK TO ORIGINAL APOD

ORION DEASUPRA MUNȚILOR DIN BOEMIA CENTRALĂ – Orion over the Central Bohemian Highlands
Image Credit & Copyright: Vojtěch Bauer

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Recunoașteți această constelație? Trecând pe deasupra lanțului muntos al Boemiei Centrale din Republica Cehia este Orion, unul dintre cele mai ușor identificabile grupuri de stele de pe cer și o icoană familiară a umanității pentru mai bine de 30.000 de ani. Orion nu și-a schimbat foarte mult aspectul în tot acest timp și va rămâne la fel timp de milenii în viitor. Proeminentul Orion se află mult în înaltul cerului la apusul Soarelui, în această perioadă, un semn recurent al iernii moderne în emisfera nordică terestră și a verii din cea sudică. Imaginea prezentată este o compoziție de peste 30 de capturi vizuale din aceeași locație și aceeași noapte, de luna trecută. Sub centura lui Orion, formată din trei stele și ușor spre stânga este Nebuloasa Orion, în timp ce patru dintre stelele strălucitoare din jurul centurii sunt (în sensul de rotație al acelor ceasului): Sirius (departe în stânga, albastră), Betelgeuse (deasupra, portocalie, neobișnuit de difuză), Aldebaran (departe în dreapta) și Rigel (dedesubt). În următoarele săptămâni, Orion va apune tot mai devreme.

LINK TO ORIGINAL APOD

ÎȘI PREGĂTEȘTE BETELGEUSE TRANSFORMAREA ÎN SUPERNOVA ? – The Changing Surface of Fading Betelgeuse
Image Credit: ESO, M. Montargès et al.

Betelegeuse își schimbă înfățișarea? Da. Faimoasa stea supergigantă roșie din constelația Orion este atât de mare, încât telescoapele de pe Terra îi pot rezolva suprafața – deși numai pe aproape. Cele două imagini prezentate obținute de Very Large Telescope de la Observatorul European Sudic (ESO) arată cum apare suprafața stelei la începutul și apoi la sfârșitul anului 2019. Imaginea mai timpurie arată steaua Betelgeuse cu o strălucire mult mai uniformă decât imaginea de final de an, în timp ce jumătatea joasă a lui Betelgeuse a devenit semnificativ mai difuză decât cea de sus. În timpul primelor cinci luni ale anului 2019, observațiile realizate de astronomi amatori au arătat cum Betelgeuse a devenit ușor mai strălucitoare, în timp ce în ultimele cinci luni, steaua și-a diminuat dramatic strălucirea. O asemenea variabilitate este altfel foarte normală pentru faimoasa variabilă supergigantă, dar recenta diminuare a strălucirii a repornit discuția asupra timpului rămas până când Betelgeuse va deveni o supernova. Întrucât Betelgeuse se află la aproximativ 700 ani lumină depărtare, eventuala sa supernova – probabil peste cateva mii de ani, așadar în viitor, va fi un spectacol nocturn uluitor, dar nu va pune în pericol viața de pe Terra.

LINK TO ORIGINAL APOD

NGC 2392: NEBULOASA PLANETARĂ CU DOUĂ CARCASE – Double-Shelled Planetary Nebula
Image Credit: NASA, ESA, Hubble, Chandra; Processing & License: Judy Schmidt

Pentru unii, această nebuloasă uriașă închipuie capul unei persoane într-un hanorac cu glugă, respectiv un eschimos. Această nebuloasă planetară neobișnuită (NGC 2392) a fost descoperită în 1787 de către astronomul William Herschel. Mult mai recent, Telescopul Spațial Hubble a scanat nebuloasa în lumină vizibilă. Imaginea prezentată a nebuloasei arată nori de gaz atât de complecși, încât nu sunt pe de-a întregul înțeleși. NGC 2392 este o nebuloasă planetară cu două carcase, cu gazul mai îndepărtat compunând straturile superioare ale unei stele asemănătoare Soarelui cu numai 10.000 de ani în urmă. Carcasa exterioară conține filamente portocalii cu o lungime neobișnuită. Filamentele interioare vizibile sunt ejectate de către vântul puternic de particule de la steaua centrală. Nebuloasa NGC 2392 se întinde pe o suprafață de 1/3 ani lumină și rezidă în Calea Lactee la o depărtare de aprox. 3000 de ani lumină, în direcția constelației Gemini.

LINK TO ORIGINAL APOD

NEBULOASA CARINA VĂZUTĂ DE APROAPE – Carina Nebula Close Up
Image Credit: NASA, ESA, Hubble, ESO, Amateur Data; Processing & Copyright: Robert Gendler & Roberto Colombari

Un giuvaer al cerului sudic, Marea Nebuloasă Carina, cunoscută și ca NGC 3372, se întinde pe o suprafață de 300 ani lumină, fiind una dintre cele mai mari regiuni de formare stelară din galaxia noastră. La fel ca și mai mica și mai nordica Mare Nebuloasă din Orion, Nebuloasa Carina este ușor de văzut cu ochiul liber, deși se află la 7.500 de ani lumină, respectiv la o distanță de cinci ori mai mare. Această minunată vedere telescopică de apropiere dezvăluie detalii remarcabile ale filamentelor lucioase de gaz interstelar și nori obscuri de praf cosmic din regiunea centrală într-un câmp de vizibilitate extins pe o distanță echivalentă cu 20 ani lumină. Nebuloasa Carina este casa unor stele tinere extrem de masive, incluzând încă enigmatica și violenta stea Eta Carinae, un sistem stelar ce are peste 100 de mase solare. În compoziția procesată a datelor cu proveniență atât de la telescoape terestre cât și spațiale, Nebuloasa Homunculus pare să înconjoare Eta Carinae chiar dedesubt și la stânga față de centru. În timp ce Eta Carinae se află probabil în pragul unei explozii de supenovă, imaginile în spectru raze-X indică trecutul de fabrică de supernove ale Marei Nebuloase Carina.

LINK TO ORIGINAL APOD

PUNCTUL ALBASTRU APROAPE ȘTERS – The Pale Blue Dot
Image Credit: Voyager Project, NASA, JPL-Caltech

De ziua Sântului Valentin, în 1990, navigând la patru miliarde de mile depărtare de Soare, astronava Voyager 1 a privit înapoi, încă o dată pentru a face primul portret de familie realizat vreodată, al Sistemului Solar. Portretul prezintă Soarele și șase planete într-un mozaic de 60 de cadre, realizat dintr-un punct de observare de 32 de grade deasupra planului ecliptic. Planeta Terra reprezintă doar un singur pixel în acest cadru. Este punctul albastru pal din interiorul radiației solare puțin la dreapta față de centru, în această versiune reprocesată a faimoasei acum vederi de la Voyager. Astronomul Carl Sagan a fost la oiriginea acestei idei de a utiliza camera lui Voyager pentru a privi înapoi spre casă dintr-o perspectivă distantă. Trei decenii mai târziu, de ziua Sfântului Valentin, vă invităm să priviți din nou spre micuțul punct albastru.

LINK TO ORIGINAL APOD

NEBULOASA TRIFIDĂ SURPRINSĂ DE SPITZER – Spitzer’s Trifid
Image Credit: J. Rho (SSC/Caltech), JPL-Caltech, NASA

Nebuloasa Trifidă (trifid = împărțit în trei, a se vedea ca traducere optimă în română Nebuloasa Tripartită?), cunoscută și ca Messier 20, este ușor de surprins cu un telescop mic. Întinzându-se pe o suprafață de 30 ani lumină și situată la 5.500 ani lumină de Terra, această nebuloasă bogată din Sagittarius este o țintă favorită a turiștilor cosmici. Așa cum sugerează numele său, imaginile în lumină vizibilă arată o nebuloasă divizată în trei părți de benzi de praf întunecate, de obscurare. Dar această imagine care penetrează în infraroșu dezvăluie filamentele de praf lucios și stelele nou născute ale nebuloasei trifide. Vederea spectaculoasă fals colorată este datorată Telescopului Spațial Spitzer. Astronomii au utilizat datele de scanare în infraroșu pentru a număra stelele nou născute și cele embrionice care altfel stau ascunde în norii natali de gaz și praf ai acestei incitante creșe stelare. Lansat în 2003, Spitzer a explorar universul în infraroșu de pe orbită până când operațiunile sale științifice au încetat pe 30 ianuarie 2020.

LINK TO ORIGINAL APOD

TRASEE STELARE ALE NORDULUI ȘI SUDULUI – Star Trails of the North and South
Image Credit & Copyright: Saeid Parchini

Ce anume divide nordul de sud? Totul are legătură cu rotația Terrei. Pe suprafața Pământului, ecuatorul este linia de diviziune, dar pe cer, linia de diviziune este ecuatorul ceresc – proiecția ecuatorului pe cer. Este posibil să nu puteți vedea în apropiere ecuatorul terestru, dar oricine, având deasupra un cer senin de noapte, poate găsi ecuatorul ceresc privind stelele în deplasarea lor. Trebuie doar să localizați stelele ce închipuie arcul spre nord și cele cu arcul spre sud. Dacă am fi la ecuatorul terestru, Ecuatorul celest ar evolua direct în sus și în jos. În general, unghiul dintre Ecuatorul Ceresc și verticala este latitudinea la care vă aflați. Imaginea prezentată combină 325 de fotografii făcute la fiecare 30 secunde, timp de 162 minute. Momentul ales este imediat după apusul Soarelui, către începutul lunii februarie, iar în imagine, lumina lunii dezvăluie un peisaj dezolant de iarnă din nord-vestul Iranului. Șirul luminos din spatele unicului copac este planeta Venus apunând.

LINK TO ORIGINAL APOD

LANSAREA ORBITERULUI SOLAR – Launch of the Solar Orbiter
Image Credit & Copyright: Derek Demeter (Emil Buehler Planetarium)

Cum este afectată umanitatea de vremea de pe Soare? Pentru a afla, Agenția Spațială Europeană și NASA tocmai au lansat Orbiterul Solar. Astronava robotică ce va orbita Soarele, va monitoriza modificările de luminozitate, vântul solar și câmpul magnetic din mai multe perspective. Ilustrația prezentă este o expunere de lungă durată a lansării Orbiterului Solar, arătând arcul motoarelor strălucitiare ale rachetei Atlas V, ce aparține United Launch Alliance, ce măsura liftării în atmosferă, de la sol. De-a lungul următorilor doi ani, Orbiterul Solar va utiliza gravitația terestră și a planetei Venus pentru a-și schimba direcția dinspre planul planetelor și a se apropia de Soare la o distanță mai mică decât este Mercur. Vremea violentă de pe Soare, incluzând erupțiile solare și ejectările de masă coronală, au arătat abilitatea pe care o au de a interfera cu rețelele electrice de pe Terra și sateliții de comunicații de pe orbita terestră. Orbiterul Solar este de așteptat să își coordoneze observațiile cu cele ale Sondei Solare orbitale Parker, lansată în 2018.

LINK TO ORIGINAL APOD

și mâine e o zi