ANDROMEDA – O INSULĂ ÎN UNIVERS
Image Credit & Copyright: Yuzhe Xiao
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Cel mai îndepărtat obiect vizibil cu ochiul liber este M31, galaxia Andromeda, situată la 2,5 milioane de ani lumină. Fără un telescop, însă, această galaxie spirală imensă, cu diametrul de 200.000 ani lumină, apare ca un nor cețos nebulos difuz din constelația Andromeda. În contrast, un nucleu gălbui strălucitor, benzi arcuite de praf întunecat, brațe spiralice albastre întinse și roiuri stelare – apar înregistrate în această imagine extraordinară surprinsă prin telescop. Dacă în prezent existența altor galaxii îndepărtate, precum M31, este un loc comun, astronomii au dezbătut acest concept fundamental timp de 100 de ani, întrebându-se dacă aceste nebuloase spiralate sunt componente ale Galaxiei Calea Lactee sau sunt, de fapt, insule cosmice ale universului, sisteme îndepărtate de stele comparabile ca dimensiune cu galaxia noastră. Aceasta a fost chestiunea centrală a dezbaterii faimoase Shapley-Curtis din 1920, care a fost ulterior rezolvată de observarea obiectului M31, în favoarea statutului Andromedei de insulă a universului.
COADA IONICĂ A NOII COMETE SWAN
Image Credit & Copyright: Gerald Rhemann
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Cometa nou descoperită SWAN a dezvoltat deja o coadă impresionantă. Cometa a sosit din Sistemul Solar exterior și tocmai a plonjat în spațiul dintre Terra și Soare. Numită oficial C/2020 F8 (SWAN), această cometă cu aparență de aisberg interplanetar va trece cel mai aproape de Terra pe 13 mai 2020, iar cel mai aproape de Soare, pe 27 mai 2020. Cometa a fost observată pentru prima oară la sfârșitul lunii mai de către un pasionat de astronomie, care studia imaginile sondei orbitale solare SOHO a NASA, iar numele de SWAN vine de la camera astronavei: ”Solar Wind Anisotropies”. Imaginea prezintă o captură de pe cerul întunecat al Namibiei, de la mijlocul lunii aprilie, care a surprins coama lucioasă verzuie a cometei și – în detaliu – coada ionică surprinzător de lungă. Deși predicțiile privind luminozitatea cometelor sunt extrem de dificile, unele simulări arată cometa SWAN ca fiind destul de strălucitoare pentru a fi văzută cu ochiul liber în luna iunie.
SISTEMUL PLANETAR KEPLER-90
Illustration Credit: NASA Ames, Wendy Stenzel
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Oare stelele au propriile lor sisteme planetare, cum are Soarele nostru? Da – iar unul dintre aceste sisteme este Kepler-90. Catalogat de către satelitul Kepler, care a operat pe orbita Pământului între 2009 – 2018, sistemul cuprinde opt planete descoperite, similar cu numărul planetelor din sistemul nostru solar. Similaritatea dintre Kepler-90 și sistemul solar include și steaua de tip-G comparabilă cu Soarele, planete telurice comparabile cu Terra și planete mari comparabile în dimensiune cu Jupiter și Saturn. Printre diferențe se enumeră faptul că toate planetele cunoscute din Kepler-90 orbitează relativ aproape de stea, mai aproape decât Terra în jurul Soarelui – fiind astfel, posibil, prea fierbinți pentru găzduirea vieții. Observații de mai lungă durată ar putea dezvălui și planete mai reci în jurul stelei mamă. Kepler-90 este situată la 2.500 ani lumină depărtare și – la magnitudinea sa de 14, este un sistem vizibil în telescoapele de putere medie, în direcția constelației Draco (dragonul). Misiunea de identificare a exo-planetelor TESS a fost lansată în 2018, în timp ce alte misiuni cu capabilități de detectare a sistemelor extra-solare sunt planificate pentru lansare în viitorul apropiat și enumeră James Web Space Telescope și WFIRST.
DUNGI DE TIGRU RECENTE PE SUPRAFAȚA SATELITULUI ENCELADUS (SATURN)
Image Credit: NASA, ESA, JPL, SSI, Cassini Imaging Team
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Care va fi oare prima întâlnire a umanității cu viața extraterestră? Una dintre posibilități este să fie găsită viață sub suprafața de gheață a lunii Enceladus din sistemul saturnian. Una dintre rațiunile care ne-ar putea face să ne gândim la prezența vieții acolo este reprezentată de caracteristicile alungite – numite dungi de tigru – prin care este expulzată în spațiu apă din interior. Crăpăturile de la suprafață creează nori de particule fine de gheață deasupra Polului Nord al lui Enceladus și creează un inel misterios (supranumit E). Dovezi care să susțină precizările de mai sus au fost furnizate de sonda Cassini, care s-a aflat pe orbita lui Saturn între 2004 – 2017. Aici este prezentată o imagine de apropiere, cu rezoluție înaltă, a satelitului Enceladus. Dungile neobișnuite de tigru de la suprafață sunt prezentate într-o cromatică fals-albastră. Motivele pentru care Enceladus este activă reprezintă un mister, dat fiind faptul că satelitul din vecinătate, Mimas, pare să fie inactiv. O analiză recentă a particulelor de gheață ejectată a evidențiat prezența particulelor organice complexe existente în interiorul lui Enceladus. Aceste molecule bogate în carbon reprezintă ipoteza dar nu dovada existenței vieții sub stratul de gheață de la suprafața lui Enceladus. O altă locație ce ar putea conține viață în adâncime este satelitul Europa.
Edwin Hubble descoperă Universul
Image Credit & Copyright: Courtesy Carnegie Institution for Science
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Cât de mare este Universul? Această întrebare, printre multe altele, a fost tema predilectă a unei dezbateri de acum 100 de ani între doi astronomi cu greutate, ”Marea Dezbatere” din astronomie. Mulți astronomi din acea vreme erau de părere că galaxia noastră, Calea Lactee, reprezenta întreg universul, însă alții considerau galaxia noastră doar una dintre multe altele. În Marea Dezbatere, fiecare versiune era pusă în perspectivă, însă fără un consens și o concluzie. Răspunsul a venit trei ani mai târziu, în 1923, odată cu variația detectată a unui singur punct din Nebuloasa Andromeda, așa cum este arătat pe placa originală reprodusă digital în imagine. Comparând imaginile, Edwin Hubble a observat variații ale acestui punct, așa că a notat ”Var!” pe placa de sticlă. Cea mai bună explicație, și Hubble știa asta, era că punctul reprezenta imaginea unei stele variabile situate foarte departe în profunzimea Universului. Așa încât, M31 era, de fapt, Galaxia Andromeda, o galaxie posibil similară cu a noastră. Imaginea prezentată poate că nu este spectaculoasă, dar acel punct variabil a deschis o fereastră prin care umanitatea a început să privească conștient dincolo de limitele imediate într-un univers surprinzător de vast.
RECIFUL COSMIC AL LUI HUBBLE
Image Credit: NASA, ESA, STScI
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Aceste culmi luminoase de gaz și praf interstelar sunt scăldate în lumină stelară energetică. Cu marea sa de stele tinere, masiva regiune formatoare de stele NGC 2014 a fost supranumită Reciful Cosmic. În derivă și mai în largul ”mării”, mai mică în dimensiune, NGC 2020 este o structură expansivă în nuanțe albastre care erupe de la o singură stea centrală Wolf-Rayet, de 200.000 de ori mai strălucitoare decât Soarele. Cadrul cosmic se întinde pe aproximativ 600 de ani-lumină în interiorul Marelui Mare Magellanic, situat la 160.000 de ani lumină, o galaxie satelită a Căii noastre Lactee. Un magnific portret al telescopului spațial Hubble, imaginea a fost lansată săptămâna aceasta ca parte a unei sărbători pentru a marca cel de-al 30-lea an de explorare a Universului de pe orbita Pământului.
ÎN JURUL LUMII … NOAPTEA
Video Credit & Copyright: Jeff Dai (TWAN, IDA), Music: Peter Jeremias
Vizionați acest clip. În numai un minut, veți putea explora cerul nocturn de pe întreaga planetă, prin intermediul unei compilații uluitoare de secvențe video rapide. Prezentarea vă va conduce în locații din SUA, Germania, Rusia, Iran, Nepal, Thailanda, Laos și China. Veți putea surprinde cerul chiar și dintr-o insulă mică situată în sud-estul Oceanului Pacific. Să vă amintiți, totuși, că în timp ce sunteți acasă, în această seară, va veni cerul nocturn în întâmpinarea dumneavoastră. Haideți să privim spre cer și să celebrăm împreună – pe timp de noapte – Săptămâna Internațională a Cerului Întunecat.
DUȘUL METEORIC AL LYRIDELOR LA VÂRF
Image Credit & Copyright: Zolt Levay
Dușul meteoric anual al Lyridelor a atins apogeul înaintea zorilor zilei de ieri, în timp ce planeta noastră plonja prin resturile de la coada cometei de lungă durată Thatcher. Pe cerul clar și limpede, fără Lună, de deasupra Brown County, Indiana, această bandă de praf ca rezultat al vaporizării cometei a împărțit pentru scurt timp câmpul vizual al teleobiectivului cu stele și nebuloase de-a lungul Căii Lactee. Steaua Alpha a constelației Cygnus, Deneb – este situată aproape de traseul strălucitor al meteorului împreună cu norii întunecați de praf interstelar și luciul recognoscibil al nebuloasei America de Nord (NGC7000). Linia meteorică punctează spre radiant, sau punctul aparent al originii pe cer. Acesta ar fi în constelația Lyra, aproape de strălucitoarea Vega și în afara marginii superioare a cadrului.
PLANETA TERRA LA AMURG
Image Credit: ISS Expedition 2 Crew, Gateway to Astronaut Photography of Earth, NASA
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Nici o graniță bruscă și intensă nu marchează trecerea zilei spre noapte, în această priveliște superbă asupra oceanului și norilor de pe planeta noastră. În schimb, linia de umbră sau ”terminatorul” este difuză și arată tranziția treptată la întunericul pe care îl experimentăm ca amurg. Cu Soarele iluminând scena dinspre dreapta, norii de deasupra reflectă blând lumina solară în roșu, filtrată prin troposfera prăfuită, cel mai de jos strat atmosferic al planetei. Un strat clar de înaltă altitudine, vizibil de-a lungul marginii superioare din partea zilei, răspândește lumina solară albastră și se estompează în întunecimea spațiului. Această imagine a fost luată în iunie 2001, de la bordul Stației Spațiale Internaționale, care orbitează la o altitudine de 391 km. Desigur, de acasă puteți consulta ușor cum este cerul la amurg!
CALEA LACTEE ÎN OCHIUL LAGUNEI
Image Credit & Copyright: Miguel Claro (TWAN, Dark Sky Alqueva)
Ați avut vreodată stele în ochii dumneavoastră? Să pare că ochiul din stânga are, și – mai mai mult – pare să aibă chiar mai multe stele decât apar pe cer. Mozaicul de față ce cuprinde 27 de cadre a fost obținut în iulie, la Ojas de Salar din Deșertul Atacama, Chile. Ochiul este, de fapt, o mică lagună, capturată reflectând cerul întunecat al nopții, pe măsură ce Calea Lactee se arcuia deasupra. Banda, aparent netedă a Căii Lactee, este într-adevăr compusă din miliarde de stele, dar este decorată cu filamente de praf absorbant al luminii și nebuloase strălucitoare roșii. În plus, atât Jupiter (ușor stânga pe arcul galactic), cât și Saturn (ușor spre dreapta) sunt vizibile. Luminile micilor orașe punctează un orizont vertical neobișnuit. Terenul de rocă din jurul lagunei pare să fie, pentru unii, mai adecvat suprafeței marțiene decât planetei noastre.
IC 2944: NEBULOASA PUIUL ALERGĂTOR
Image Credit & Copyright: Juan Filas
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Pentru unii, ar putea arăta ca un pui ce aleargă dea-lungul cerului. Pentru alții, pare să fie o nebuloasă gazoasă unde se desfășoară formarea stelară. Catalogată drept IC 2944, Nebuloasa Puiul Alergătot se întinde pe o suprafață de 100 ani lumină și este situată la 6.000 ani lumină, în direcția constelației Centaurus. Imaginea de mai sus, prezentată în culori desemnate științific, a este o captură foto cu o expunere de 12 ore. Roiul stelar Collinder 249 este vizibil fuzionat în gazul strălucitor al nebuloasei. Deși sunt greu de observat aici, câțiva nori moleculari întunecați cu forme distincte sunt prezenți în interiorul nebuloasei.
APROPIEREA LUI CASSINI DE SATURN
Video Credit & Copyright: Cassini Imaging Team, ISS, JPL, ESA, NASA, S. Van Vuuren et al.;
Music: Adagio for Strings (NY Philharmonic)
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Cum ar arăta apropierea de Saturn într-o navă spațială? Nu trebuie să ne imaginăm asta – astro-nava Cassini chiar a făcut asta în 2004, înregistrând mii de imagini pe acest traseu și alte sute de mii de imagini după intrarea pe orbita planetei. Unele dintre imaginile de început ale lui Cassini au fost prelucrate digital, ajustate și compilate în acest video inspirațional, care este parte dintr-un film mult mai extins realizat de către filmul proiect IMAX, numit ”Printre inelele lui Saturn”. În secvența finală, Saturn devine tot mai mare la apropierea de Titan, care se scurge dedesubt. Cu Saturn răsucindu-se în fundal, Cassini este ilustrat plonjând deasupra satelutului Mimas, cu craterul uriaș Herschel vizibil în clar. Inelele maiestuoase ale lui Saturn preiau controlul spectacolului, pe măsură ce Cassini intersectează planul subțire al inelelor. Imagini întunecate ale inelului apar pe proiectate pe suprafața planetei. În cele din urmă, enigmatica lună Enceladus, cu gheizerele sale, apare la distanță și se apropie în câmpul vizual chiar înainte de finalul filmului. După mai bine de un deceniu de explorări și descoperiri, astro-nava Cassini a rămas fără combustibil în 2017 și a fost prăbușită în atmosfera lui Saturn unde, cu siguranță, a fost topită.
ÎNTUNECAREA GLOBALĂ ȘI AEROSOLII DIN ATMOSFERA TERESTRĂ
Model Visualization Credit: NASA Earth Observatory, GEOS FP, Joshua Stevens
Identificarea și distribuția aerosolilor în atmosfera terestră este prezentată, pentru data de 23 august 2018, în această vizualizare digitală dramatică. Produs în timp real, de către Goddard Earth Observing System Forward Processing (GEOS FP), modelul se bazează pe o combinare a observațiilor din sateliți de monitorizare terestră și date colectate la sol, informații care, prin combinare, pot ajuta la calcularea prezenței tipurilor de aerosoli, particule solide mici și vapori, și circulația atmosferică a acestora pe întreaga planetă. Acest model din 23 august arată particule negre de carbon în roșu, provenind de la procesele de combustie, precum fumul de la incendiile din SUA și Canada, răspândite pe întinderi mari din America de Nord și Africa. Aerosolii salini de mare sunt reprezentați în albastru, răsucindu-se deasupra tifonilor amenințători aproape de Corea de Sud și Japonia, iar uraganul se apropie de Hawaii. Praful prezentat în nuanțe de violet este suflat deasupra deșerturilor din Africa și Asia. Locația orașelor și metropolelor poate fi desprinsă din concentrațiile de lumini pe baza imaginilor satelitare de noapte ale Terrei.
MOARA DE VÂNT ȘI TRASEELE STELARE
Image Credit & Copyright: Antonio Gonzalez
Stelele nu pot ele învârti aceste vechi brațe de lemn ale morii, dar ar putea da această aparență privite de pe o planetă în rotație. Acest peisaj bine compus a fost înregistrat la Garafia, municipalitate de pe insula La Palma, Insulele Canare, planeta Pământ. Centrul unei foste mori de vânt, retrasă din activitate în 1953, este aliniată cu Polul Nord Ceresc, axa de rotație a planetei proiectată pe cerul nordic. Într-o cameră fixată pe tripod, traseele stelelor sunt o reflecție a rotației planetei, imagine captată într-o compoziție de 39 de expuneri secvențiale, fiecare cu o lungime de 25 secunde. Subliniate prin evidențiere în expunerea finală a secvenței, stelele în sine apar la capătul arcelor concentrice scurte. O bandă subtilă de iarnă a Căii Lactee și chiar o strălucire difuză a galaxiei noastre vecine Andromeda răzbate, de asemenea, prin noapte.
COMETA ATLAS SE FRAGMENTEAZĂ
Image Credit & Copyright: Milen Minev (Bulgarian Inst. of Astronomy and NAO Rozhen), Velimir Popov, Emil Ivanov (Irida Observatory)
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Navigând prin sistemul solar interior, Comet ATLAS C2019/Y4 aparent s-a fragmentat. Condensări separate, multiple, din interiorul, coamei sale difuze, sunt vizibile în această imagine de apropiere surprinsă cu telescopul pe 12 aprilie, compusă din cadre ce urmăresc mișcarea cometei în raport cu stelele din fundal. Descoperită la sfârșitul lui decembrie 2019, această cometă ATLAS a prezentat o creștere rapidă și remarcabilă în luminozitate la sfârșitul lunii Martie 2020. Observatorii din emisfera nordică ai acestei comete au sperat că eventual ar putea deveni o cometă vizibilă cu ochiul liber, pe măsură ce s-ar fi apropiat de Terra în Aprilie și Mai. Dar fragmentarea lui ATLAS estompează încet această cometă, pe cerul nordic. Dezintegrarea unei comete este comună ca fenomen. Această cometă ATLAS se află într-o orbită similară cu cea a Marii Comete din 1844 (C/1844 Y1) și ambele ar putea fi fragmente ale unei singure comete mult mai mari.
UN TRIUNGHI COSMIC
Image Credit & Copyright: Scott Aspinall
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Un joc astronomic cu trei jucători. La stânga, imedit după apusul soarelui, la sfârșitul lunii Martie, a fost Luna – arătând o semilună strălucitoare. Apunând la dreapta a fost Venus, cea mai strălucitoare planetă de pe cerul de seară în martie dar și în aprilie. Cu un telescop mic, ați putea observa faza aflată la jumătate a lui Venus, însemnând că numai jumătate din Venus, văzut de pe Terra, a fost expusă în lumina soarelui și a fost direct luminată. Mult deasupra și mult mai departe se află roiul stelar Pleiades. Luna și Venus se mișcă în raport cu stelele din fundal, iar Venus a trecut de curând într-o conjuncție fascinantă, repetată o dată la opt ani, cu Pleiades. Imaginea de mai sus surprinde acest triunghi cosmic într-o serie de expuneri realizate cu aceeași cameră într-un interval de 70 minute, în apropiere de Avonlea, Saskatchewan, Canada. Pozițiile acestor obiecte cerești erau cunoscute dinainte. Singurul lucru neprevăzut a fost existența arborelui din prim plan – iar astro-fotograful nu știe încă sigur ce tip de arbore este.
NGC 253: GALAXIA Silver Coin – MONEDĂ DE ARGINT
Image Credit: NOAJ: Subaru, NASA & ESA: Hubble, ESO: VLT & Danish 1.5-m;
Processing & Copyright: Robert Gendler & Roberto Colombari
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
NGC 253 este una dintre cele mai strălucitoare galaxii vizibile, dar și una dintre cele mai încărcate cu praf. Supranumită ”Monedă de argint” pentru aspectul său în telescoapele mici, este mult mai bine cunoscută sub denumirea de Galaxia Sculptor, datorită locației sale între granițele constelației sudice Sculptor. Descoperită în 1783 de către astronomul – matematician Caroline Herschel, această insulă prăfuită a universului este situată la 10 milioane de ani lumină depărtare. Având un diametru de 70.000 ani lumină, NGC 253 ilustrată în imagine, este cea mai mare membră din cadrul Grupului Local Sculptor, cel mai apropiat grup local de grupul nostru galactic. În plus față de benzile de praf ale spiralei, filamente de praf par să se înalțe dintr-un disc galactic dantelat cu roiuri de stele tinere și regiuni de formare stelară, în această imagine clară. Conținutul dens de praf acompaniază formarea stelară frenetică, conferind galaxiei NGC 253 desemnarea de galaxie ”în accelerare”. NGC 253 este de asemenea cunoscută ca fiind o sursă de raze gamma și raze-X, probabil datorită găurilor negre masive din apropierea centrului galactic.
O PIATRĂ NAVIGABILĂ DE-A LUNGUL VĂII MORȚII
Image Credit: Keith Burke
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Cum a ajuns această rocă mare pe pe un teren de-a dreptul straniu din Valea Morții, California, SUA? Este albia secată a unui lac, numit Racetrack Playa, aproape plată, cu excepția ciudată a câtorva roci mari, una dintre acestea fiind prezentată aici sub un cer întunecat pe care este vizibilă Calea Lactee. Acum, planeitatea și textura unor locații precum Racetrack sunt fascinante dar nu neapărat din punct de vedere științific, ele sunt cauzate de curgerea noroiului, uscarea și fisurarea după o ploaie abundentă. Cu toate acestea, abia recent a fost oferită o ipoteză științifică viabilă pentru a explica modul în care pietrele navigabile ajung până aproape de mijlocul unei suprafețe plate atât de mari. Din păcate, așa cum este comun în știință, o problemă aparent suprarealistă ajunge să aibă o soluție relativ banală. Se pare că în timpul iernii se formează straturi subțiri de gheață, iar vânturile împing secțiuni de gheață încărcate cu roci chiar foarte grele de-a lungul zonei playa temporar netedă, iar apoi lumina solară topește gheața.
NEBULOASA CAP DE CAL ÎN INFRAROȘU DE LA HUBLE
Image Credit: NASA, ESA, and The Hubble Heritage Team (STScI/AURA)
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
În timp ce naviga prin cosmos, un nor magnific de praf interstelar a fost sculptat de către vânturile stelare și radiații, pentru a lua o formă ușor de recunoscut. Numită Nebuloasa Capului de Cal, aceasta e încorporată în mai vasta și complexa Nebuloasă Orion (M42). Dezvăluind un obiect potențial interesant, dar dificil de surprins cu un telescop mic, imaginea uluitoare în detaliu prezentată aici a fost luată de Telescopul Spațial Hubble în lumină infraroșie în 2013, în onoarea celei de 23-a aniversări de la lansarea sa în spațiu. Norul molecular întunecat, situat la 1.500 de ani lumină depărtare este catalogat ca Barnard 33 și este vizibil deasupra pentru că este luminat din fundal de către steaua masivă din apropiere Sigma Orionis. Nebuloasa Cap de Cal își va schimba ușor forma în următoarele milioane de ani și va fi în cele din urmă distrusă de către energia stelară.
VENUS ȘI PLEIADES ÎN APRILIE
Image Credit & Copyright: Antonio Finazzi
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Prezentă pe cer în primele zile ale lui Aprilie, Venus – luceafărul nostru strălucitor – s-a aventurat prin fața roiului de stele al Pleiadelor. Acest montaj de imagini arată calea pe cer a planetei interioare în timpul conjuncției, punctând zilnic apropierea de cele șapte stele surori. Dintr-o compoziție de expuneri captate cu lentilele tele-obiectivului, câmpul de vizibilitate este potrivit și pentru observarea cu un binoclu. În timp ce roiul stelar și planeta pot fi observate ușor cu ochiul liber, aspectul colțuros al stelelor Pleiades din imagine este rezultatul unui model de difracție produs de către lentilele tele-obiectivului. Toate imaginile au fost luate dintr-o gradină în Chiuduno, Bergamo, Lombardia, Italia, din fericire în condiții de vreme bună și un cer senin de primăvară.
LUNĂ PLINĂ DE PRIMĂVARĂ
Image Credit & Copyright: Jeff Dai (TWAN)
Privită de la fereastra casei, această Lună plină a fost strălucitoare. În jurul planetei noastre, Luna a răsărit pe măsură ce Soarele apunea pe 7/8 aprilie, prima lună plină după echinocțiul vernal și începutul primăverii în emisfera nordică. Faza de Lună Plină a debutat aproape de momentul perigeului, cel mai apropiat punct de Lună pe orbita sa eliptică. De fapt, această sincronizare Lună Plină – Perigeu, a fost cea mai apropiată din an ca și consecutivitate strânsă, rezultând cea mai strălucitoare Lună Plină a anului. Pentru a crea experiența vizuală, o serie de expuneri au fost amestecate, pentru a surprinde frunzișul emergent în prim plan și discul lunar strălucitor. Această imagine dătătoare de speranță a fost înregistrată din grădina casei pe cerul de deasupra Chongqing, China.
TIC – TAC: TRECEREA TIMPULUI
Image Credit & Copyright: Paul Schmit
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Acest timelapse suprarealist înscrie peisajul într-o panoramă atât spațială cât și temporală, suprapunând în secvențe cadru cerul dinaintea zorilor, ora albastră și răsăritul soarelui. Aproape de începutul primăverii în emisfera nordică terestră, trecerea timpului a fost înregistrată între orele 4.30 – 7.00 dintr-o locație cu deschidere spre Valea Rio Grande, în nordul New Mexico. În imaginile captate ale cerului nocturn chiar înainte de începerea crepusculului, Calea Lactee se întinde de-a lungul marginii sudice (dreapta) a cadrului panoramic. Spre est, o serie de expuneri scurte și lungi rezolvă modificarea luminozității, pe măsură ce soarele se înalță deasupra vârfurilor îndepărtate ale Munților Sangre de Cristo. Între timp, expunerile realizate în timpul orei albastre palpitante a dimineții de primăvară sunt utilizate pentru combinarea cerului de noapte cu răsăritul deasupra înaltului peisaj deșertic.
CERUL DE NOAPTE DIN ZONELE RURALE VERSUS CERUL AGLOMERĂRILOR URBANE
Image Credit & Copyright: Tomas Slovinsky; Text: Matipon Tangmatitham (NARIT)
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Cerul întunecat este pe cale de dispariție în lumea întreagă. Modernizarea vine cu un iluminat artificial urban abundent în peisajele nocturne ale orașelor. Dacă această lumină îi permite omului să vadă noaptea, o mare parte a energiei este risipită și orientată spre cer. Această poluare luminoasă nu reprezintă doar o risipă energetică, ci – atunci când este reflectată cu retur de către atmosfera terestră, creează în timpul nopții o strălucire ambientală care afectează deopotrivă viața sălbatică și sănătatea oamenilor, în timp ce reușește foarte puțin să prevină infracțiunile. Poluarea luminoasă face de asemenea ca cerul înstelat – cu Calea Lactee vizibilă – să devină o raritate pentru noile generații. În timp ce se poate face foarte puțin pentru situația din orașe, zonele rurale ar putea beneficia de o iluminare complet protejată, inteligentă, ”scutul” artificial urmând să lumineze doar unde este și cât este nevoie. Lumina cosmică ar avea aici o șansă. Panorama prezentată conține șase segmente verticale adiacente luate din diverse locații ale Slovaciei – dar cu același echipament și la același moment din noapte, fiind apoi procesate digital în același tipar. Deși nu sunt stele vizibile pe cerul urban, prezentat în partea stângă, cerul rural prezentat în cadrul cel mai din dreapta oferă un întuneric magnific. Puteți ajuta la protejarea minunilor cerului de deasupra dumneavoastră prin favorizarea, atunci când este posibil, a unui iluminat prietenos cu cerul de noapte.
CĂRAREA NORDULUI
Image Credit & Copyright: Mario Konang
Ce se întâmplă dacă mergem continuu spre nord? În direcția nordului, deasupra orizontului, sub polul rotativ nordic al Pământului – în jurul căruia alte stele par să se rotească încet – peisajul stelar nu se va schimba foarte mult. Acest pol nord rotativ nu se va mișca niciodată din locația sa fixă de pe cer – zi sau noapte – și înălțimea la care se află, va corespunde latitudinii la care ne aflăm. Cu cât înaintăm mai mult spre nord, polul nord ceresc va apărea tot mai sus pe cer. În cele din urmă, atingând Polul Nord al Pământului, stelele se vor roti fix în jurul unui punct aflat deasupra noastră. Ilustrația de aici fixează un sir de cadre cu expunere, arătând cercurile realizate de mișcarea aparentă a stelelor pe cer în jurul polului nord ceresc. Steaua strălucitoare aflată cel mai aproape de pol este Polaris, steaua nordului. Cărarea luminoasă în zigzag este creată de lanterna de pe capul fotografului în timp ce acesta urcă un deal, acum exact o săptămână, în Saxonia de Jos, Germania. Silueta astro-fotografului apare, în umbre succesive, în cadrele suprapuse. Terra are doi poli – și cam același lucru s-ar petrece pe cer, dacă am porni de la ecuator către sud.
NGC 1672: O GALAXIE CU SPIRALĂ BARATĂ DE LA HUBBLE
Image Credit: Hubble Legacy Archive, NASA, ESA; Processing & Copyright: Daniel Nobre
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Multe galaxii spiralate au bare de-a lungul centrelor lor. Chiar și galaxia noastră se crede că deține o bară centrală modestă. Galaxia NGC 1672 etalată în imagine a fost surprinsă în detalii spectaculoase de către Telescopul Spațial orbital Hubble. Sunt vizibile benzile de praf cu filamente întunecate, roiurile tinere de stele albastre strălucitoare, nebuloasele de emisie roșie de hidrogen, o bară lungă și strălucitoare de stele de-a lungul centrului și un nucleu activ luminos care găzduiește o gaură neagră super-masivă. Lumina are nevoie de 60 milioane de ani pentru a ajunge la noi de la NGC 1672, care se întinde pe o suprafață de 75.000 ani lumină. NGC 1672, care apare în direcția constelației Dorado, a fost studiată pentru a afla contribuția barei spiralei la formarea stelară într-o regiune centrală a unei galaxii.
COLORAȚI UNIVERSUL
Image Credit: necunoscut
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Nu ar fi distractiv să colorăm Universul? Dacă răspunsul este da, haideți să acceptăm la lucru această ilustrație astronomică faimoasă, care poate fi scoasă la imprimantă sau poate fi colorată digital.
În timp ce colorați, ați putea să vă gândiți la faptul că, medii deși ilustrația a apărut în numeroase locuri în ultimii 100 de ani, autorul real care a desenat-o, rămâne necunoscut. Mai mult, lucrarea sa nici nu are un nume acceptat … vă puteți gândi la un titlu pentru această lucrare? Ilustrația a apărut în premieră în cartea scrisă de Camille Flammarion în 1888, fiind frecvent utilizată pentru a arăta cum conceptele actuale ale umanității sunt susceptibile de a fi înlocuite prin adevăruri mai mari.
VENUS ȘI SURORILE
Image Credit & Copyright: Fred Espenak (Bifrost Astronomical Observatory)
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
După ce a rătăcit pe cer cât a putut mai departe de Soare, Planeta Venus își intersectează calea cu cea a stelelor surori din Pleiades (M45/Messier 45). Privind spre vest după apusul Soarelui, vom fi martori – din aproape orice locație de pe glob – ai conjuncției care se produce. Această această scenă foto a grupului celest a fost surprinsă pe 2 aprilie 2020, din localitatea Portal, Arizona, SUA. Chiar și stelele vizibile cu ochiul liber din Pleiade apar mai difuze decât Venus. Aparent, în imagini telescopice de adâncime, împrejurimile prăfuite ale roiului stelar și nebuloasele familiare de reflexie albastră nu sunt foarte vizibile, în timp ce Venus – mult mai strălucitor – apare aproape copleșitor în această expunere unică. Și – în timp ce Venus și stelele surori își încrucișează căile pe cer, aspectul lor țepos se datorează tiparului de difracție cauzat de prezența mai multor frunze în deschiderea tele-obiectivului. Ultima conjuncție similară a lui Venus cu Pleiadele s-a produs în urmă cu 8 ani.
TRAFICUL DIN TAURUS
Image Credit & Copyright: Lionel Majzik
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
În ultima vreme se înregistrează un blocaj de trafic în Taurus. Pe 1 aprilie, acest cadru ceresc al cerului hazliu de deasupra localității Tapiobicske din Ungaria, a înregistrat o aglomerare impresionantă în direcția constelației Taurus și a planului ecliptic al sistemului solar.
În dungă de la dreapta spre stânga, Stația Spațială Internațională accelerează în partea de jos a câmpului vizual al telescopului. Rătăcind cât mai departe de Soare, pe cerul terestru, planeta interioară Venus este strălucitoare și se apropie mult mai încet, supra-expusă în partea dreaptă. În stânga sus sunt stelele superioare ale Pleiadelor. Nimeni nu a fost rănit în această întâlnire de apropiere, pentru că, realmente, obiectele nu sunt apropiate unele față de altele.
Permanent ocupată din Noiembrie 2000, stația spațială orbitează la 400 km altitudine față de suprafața Pământului. Venus, în prezent cea mai strălucitoare planetă și Luceafăr, se află la distanță de 2/3 dintr-o unitate astronomică. Iar Pleiadele, cu o rezidență permanentă în Taurus, sunt situate la 400 de ani lumină.
VENUS ȘI PLEIADES ÎN APRILIE
Digital Illustration Credit & Copyright: Fred Espenak (Bifrost Astronomical Observatory)
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Venus este actualmente … cea mai strălucitoare vedetă a cerului nocturn, iar flashurile luminoase ale fotografilor vor fi în această seară minunatul grup de stele al Pleiadelor, către care planeta se îndreaptă. Această hartă digitală ilustrează calea planetei interioare pe măsura evoluției frumoasei conjuncții, arătând poziția sa pe cer în următoarele câteva zile. Câmpul de vedere prezentat este potrivit pentru astronomii echipați cu binocluri, dar roiul stelar și planeta vor putea fi ușor zărite cu ochiul liber. Din perspectiva de observare terestră, Venus a mai trecut în fața stelelor celor Șapte Surori și cu opt ani în urmă și va trece din nou, peste alți 8 ani. De fapt, în mișcarea de revoluție a planetei Venus, 13 ani venusieni sunt egali cu 8 ani tereștri. Așa încât, ne putem aștepta ca planeta noastră soră (Venus) să viziteze aproape același loc pe cer la fiecare 8 ani.
ASTEROID SAU CARTOF?
Image Credit: Jack Sutton
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Este acesta asteroidul Arrokoth sau un cartof? Poate că, după ce toate informațiile au fost transmise acasă de către sonda robotică NASA New Horizons, a fost construită această imagine de înaltă rezoluție a asteroidului Arrokoth. Sau, poate – alternativ – această imagine este a unui cartof. Să avem în vedere următoarele. Arokoth este cel mai îndepărtat asteroid vizitat vreodată și o rămășiță ”vie” a primilor ani ai sistemului nostru solar. Un cartof este o legumă rădăcinoasă care poate fi consumată. 1 Aprilie fericit de la echipa Apod! Deși Asteroidul Arrokoth ar putea arăta ca un cartof, de fapt, doar seamănă foarte mult cu cartoful prezentat aici, Arrokoth (cunoscut înainte ca Ultima Thule) este de 200.000 de ori mai mare și mai greu de mâncat.