APOD SEPTEMBRIE 2020

ASTRONOMY PICTURE OF THE DAY - RUBRICĂ OFERITĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ DE MUZEUL DE ȘTIINȚE ASTRONOMICE BAIA MARE - PLANETARIU

STÂLPII NEBULOASEI VULTURUL – AUDIO
Image Credit: NASA, ESA, & The Hubble Heritage Team (STScI/AURA);
Sonification: NASA, CXC, SAO, K. Arcand, M. Russo & A. Santaguida

Da, dar ați experimentat vreodată ce sunete emite Nebuloasa Vulturul? Faimoasa nebuloasă M16 este cel mai bine cunoscută pentru festinul oferit ochilor, evidențiind stelele tinere în formare adânc în interiorul structurilor întunecate cu formă de turnuri. Aceste coloane de gaz rece și praf, cu o lungime de ani lumină sunt situate la aprox. 6.500 de ani lumină, în direcția constelației Șarpelui (Serpens). Sculptați și erodați de lumina ultravioletă energetică și vânturile foarte puternice de la stelele masive din roiul M16, stâlpii cosmici înșiși sunt destinați distrugerii. Dar mediul turbulent al formării stelare din cadrul M16, a căror detalii spectaculoase sunt capturate în această imagine combinată a Hubble în spectru vizibil și Chandra, în raze-X, este foarte similar celui în care s-a format Soarele nostru. În imaginea prezentată, ascultați stelele și pragul pe măsură ce linia cu unde audio se deplasează dinspre stânga spre dreapta, cu timbrul determinat de poziția verticală.

LINK TO ORIGINAL APOD

GW ORIONIS: UN SISTEM STELAR CU INELE ÎNCLINATE
Animation Illustration Credit: ESO, U. Exeter, S. Kraus et al., L. Calçada

Sistemul cu trei stele GW Orionis pare să demonstreze că planetele se pot forma și orbita în mai multe planuri diferite. În contrast, toate planetele și lunile din sistemul nostru solar orbitează în aproape același plan. Sistemul pitoresc are trei stele proeminente, un disc deformat și inele înclinate interioare de gaz și praf. Animația prezentată caracterizează sistemul GW Ori din observații cu telescoapele VLT și ALMA ale Observatorului European din Sud din Chile. Prima parte a videoclipului ilustrativ prezintă o vedere panoramică a întregului sistem de pe o orbită îndepărtată, în timp ce a doua secvență vă duce în interiorul inelelor înclinate pentru a rezolva cele trei stele centrale co-orbitante. Simulările pe computer indică faptul că mai multe stele din sisteme precum GW Ori ar putea să deformeze și să rupă discurile în inele nealiniate de formare a exo-planetelor.

LINK TO ORIGINAL APOD

FILAMENTELE BUCLEI CYGNUS
Image Credit: ESA/Hubble & NASA, W. Blair; Acknowledgement: Leo Shatz

Ce se află la marginea unei supernove în expansiune? Subtile și delicate, în apariție, aceste panglici de gaz interstelar turbulent fac parte dintr-un val de la marginea expansiunii unei explozii stelare violente, care ar fi fost ușor vizibilă pentru oameni în epoca târzie a pietrei, acum aproximativ 20.000 de ani. Imaginea prezentată a fost înregistrată de Telescopul Spațial Hubble și este un prim plan al marginii exterioare a unei rămășițe de supernovă cunoscută sub numele de Bucla Cygnus sau Nebuloasa Veil. Partea frontală a șocului filamentar se deplasează spre partea superioară a cadrului, cu aproximativ 170 de kilometri pe secundă, în timp ce strălucește în lumina emisă de atomii de hidrogen gazos excitat. Distanțele față de stelele despre care se crede că interacționează cu Cygnus Loop au fost descoperite recent de misiunea Gaia, fiind aproximativ de 2400 de ani lumină distanță. Întreaga Buclă Cygnus se întinde pe o suprafață echivalentă cu șase Luni Pline pe cer, corespunzând cu aproximativ 130 de ani lumină, iar părțile pot fi văzute cu un mic telescop, în direcția constelației Lebăda (Cygnus).

LINK TO ORIGINAL APOD

FULGERE DEASUPRA COLORADO
Image Credit & Copyright: Joe Randall

Ați urmărit vreodată o furtună cu fulgere înfricoșătoare? Alăturați-vă mulțimii. În mod ciudat, detaliile despre modul în care sunt produse fulgerele rămân încă un subiect de cercetare. Ceea ce se știe este că curenții ascendenți transportă cristale ușoare de gheață în coliziuni cu bile de gheață mai mari și mai moi, determinând încărcarea pozitivă a cristalelor mai mici. După ce se separă suficientă încărcare, are loc descărcarea electrică rapidă care este fulgerul. Fulgerele iau de obicei un curs zimțat, încălzind rapid o coloană subțire de aer la aproximativ trei ori temperatura de suprafață a Soarelui. Unda de șoc rezultată începe supersonic și se descompune în sunetul puternic cunoscut sub numele de tunet. Fulgerele sunt frecvente în nori în timpul furtunilor de ploaie, iar în medie 44 de fulgere apar pe Pământ în fiecare secundă. În imagine, peste 60 de imagini au fost aranjate pentru a surprinde fluxul de nori de furtună producători de fulgere în luna iulie peste Colorado Springs, Colorado, SUA.

LINK TO ORIGINAL APOD

PERECHILE LUNARE ȘI LUNA SINODICĂ
Image Credit & Copyright: Marcella Giulia Pace

Observați Luna în fiecare noapte și veți observa că porțiunea sa vizibilă, luminată de soare, se va schimba treptat. În fazele care progresează de la Luna Nouă la Lună Plină și din nou spre Lună Nouă, un ciclu lunar sau o lună sinodică este finalizată în aproximativ 29,5 zile. Arată pline, dar de sus, de la stânga la dreapta jos, aceste panouri arată gama fazelor lunare pentru o lună sinodică completă în luna august 2019 din Ragusa, Sicilia, Italia, planeta Pământ. Pentru acest proiect al ciclului lunar, panourile organizează imagini ale fazelor lunare în perechi. Fiecare imagine individuală este asociată cu o altă imagine separată de aproximativ 15 zile, sau aproximativ jumătate de lună sinodică. Ca urmare, porțiunile opuse luminate de soare completează discul lunar și linia de umbră la limita dintre noaptea lunară și zi, terminatorul, marșează constant în apropierea familiară a Lunii. Pentru un credit suplimentar, ce fază lunară ați împerechea cu Luna în seara asta?

LINK TO ORIGINAL APOD

LUNA DEASUPRA ANDROMEDEI
Composite Image Credit & Copyright: Adam Block and Tim Puckett

Galaxia Spiralică majoră Andromeda (cunoscută și cu numele de M31), situată la 2,5 milioane ani lumină depărtare, este cea mai apropiată galaxie spirală mare față de Calea Lactee. Andromeda este vizibilă cu ochiul liber care un petic cețos difuz, dar pentru că strălucirea de suprafață este redusă, privitorii curioși nu pot aprecia extensia impresionantă a galaxiei pe cerul planetei noastre. Această imagine compusă este interesantă în sensul comparației dimensiunii unghiulare a galaxiei majore vecine cu o locație celestă mult mai luminoasă și mai familiară, Luna. În această scenă, o expunere de adâncime a Andromedei, ce evidențiază frumoasele roiuri albastre de stele din brațele spiralice dincolo de miezul galben strălucitor, este combinată cu o vedere tipică a Lunii aproape de faza plină. Pusă pe aceeași scară unghiulară, Luna acoperă cam 1/2 grade ale cerului, în timp ce galaxia este clar de câteva ori mai mare. Expunerea de adâncime a Andromedei dezvăluie, de asemenea, două galaxii satelitare, M32 și M110 (dedesubt și la dreapta).

LINK TO ORIGINAL APOD

ENCELADUS ÎN INFRAROȘU
Image Credit: VIMS Team, SSI, U. Arizona, U. Nantes, ESA, NASA

Una dintre cele mai misterioase lumi din sistemul nostru solar, luna înghețată saturniană Enceladus, apare în aceste vederi detaliate de la sonda Cassini. În culori false, cele cinci panouri prezintă 13 ani de imagini în infraroșu de la Spectrometrul Vizual și Scanner-ul Infraroșu al lui Cassini și de la Subsistemul de Scanare Științifică. Gheața proaspătă este colorată în roșu, iar cele mai impresionante caracteristici arată ca niște zgârieturi lungi în regiunea polară de sud cu diametrul de 500 km. Acestea corespund locației dungilor de tigru, fracturi de la suprafață care sunt conectate probabil la un ocean situat sub învelișul de gheață. Aceste fracturi sunt sursa jeturilor de gheață care sunt scuipate continuu în spațiu și care au fost descoperite de Cassini în 2005. Acum, nuanțele roșiatice din jumătatea nordică a emisferei indică, de asemenea, o refacere recentă a altor regiuni ale lunii active din punct de vedere geologic, o lume care poate deține condiții adecvate vieții.

LINK TO ORIGINAL APOD

ISS TRANZITEAZĂ PLANETA MARTE
Image Credit & Copyright: Tom Glenn

Da, dar ați văzut vreodată stația spațială făcând asta? Dacă știți când și unde să vă uitați, vizionarea luminoasei Stații Spațiale Internaționale (ISS) plutind pe cerul nopții este o priveliște fascinantă – dar nu foarte neobișnuită. Imagini ale trecerii ISS prin fața Lunii sau a Soarelui la o jumătate de grad există, dar sunt oarecum rare deoarece necesită planificare, sincronizare și răbdare. Surprinderea trecerii ISS în fața minusculului Marte, totuși, se află la un alt nivel. Folosind software-ul online, fotograful a aflat că tranzitul neobișnuit va fi vizibil doar momentan de-a lungul unei întinderi foarte înguste de teren din apropiere care se întinde pe doar 90 de metri. Pe această întindere, viteza la sol echivalentă a imaginii ISS care trece ar avea viteza de 7,4 kilometri pe secundă. Cu toate acestea, cu o cameră standard, un mic telescop, o locație exactă pentru a-și configura echipamentul, o direcție exactă de orientare a telescopului și sincronizarea sub-milisecunde – a condus la un videoclip din care a fost extrasă expunerea de 0,00035 secunde. În captura de imagine rezultată, detaliile atât de pe Marte cât și ale ISS sunt vizibile simultan. Imaginea prezentată a fost înregistrată lunea trecută la ora 05:15:47, ora locală, din nord-estul orașului San Diego, California, SUA. Deși este de obicei mult mai mică, unghiular, decât ISS, planeta Marte se apropie de dimensiunea sa unghiulară maximă în următoarele câteva săptămâni, deoarece planeta albastră (Pământul) este setată să treacă cel mai aproape de planeta roșie (Marte) în orbitele respective din jurul Soarelui.

LINK TO ORIGINAL APOD

ECHINOCȚIUL PE CER
Image Credit & Copyright: Luca Vanzella

Soarele apune în aceeași direcție zi de zi? Nu, direcția apusurilor depinde de timpul din an. Deși Soarele apune întotdeauna către vest, la un echinocțiu, precum cel de astăzi, Soarele apune direct către vest. După echinocțiul de toamnă de astăzi, Soarele va apune în creștere către direcția sud-vest, atingând maximul deplasării la solstițiul de iarnă. Înainte de echinocțiul de astăzi, Soarele a apus către nord-vest, atingând maximul deplasării la solstițiul din Iunie. Imaginea prezentată timpe-lapse arată șapte benzi cu Soarele apunând o zi în fiecare lună, din decembrie 2019 și până în iunie 2020. Aceste secvențe de imagine au fost înregistrate din Alberta, Canada – mult la nord față de Ecuator – și prezintă orașul Edmonton în prim plan. Banda din mijloc arată Soarele apunând la momentul echinocțiului din Martie. Din această locație, Soarele va apune astăzi de-a lungul aceleiași benzi.

LINK TO ORIGINAL APOD

RĂSĂRITUL OMEGA
Image Credit & Copyright: Juan Antonio Sendra

Surprinderea acestui răsărit necesită atât noroc cât și sincronizare. În primul rând și cel mai important, sincronizarea precisă a fost necesară pentru a captura un velier chiar în fața soarelui ce răsare. În plus, printr-o coincidență norocoasă, soarele din fundal el însuși apare neobișnuit, arătând ca litera greacă Omega (Ω). În realitate, Soarele rămâne circular în sine, iluzia Omega a fost creată de către lumina solară refractată prin aerul cald chiar deasupra apei. Din punct de vedere optic, picioarele literei Omega sunt de fapt o imagine inversată a regiunii solare de deasupra sa. Deși este cumva rare, efectele optice cauzate de către atmosfera Terrei pot face obiectele distante situate aproape de orizont – incluzând Soarele și Luna – să arate destul de neobișnuit. Această imagine cu expunere unică a fost înregistrată la Marea Mediterană cu două săptămâni în urmă aproape de Valencia, Spania.

LINK TO ORIGINAL APOD

DEVIEREA LUMINII ÎNDEPĂRTATE
Image Credit: VIMOS, VLT, ESO

În universul îndepărtat, timpul pare să curgă mai încet. Întrucât lumina dilatată în timp pare deplasată spre capătul roșu al spectrului (redshifted), astronomii sunt capabili să folosească încetinirea timpului cosmologic pentru a ajuta la măsurarea unor distanțe mari în univers. Prezentată aici, lumina din galaxiile îndepărtate a fost împărțită în culorile sale (spectre), permițând astronomilor să măsoare deplasarea cosmologică spre roșu a liniilor spectrale cunoscute. Noutatea imaginii prezentate este că distanța până la sute de galaxii poate fi măsurată dintr-un singur cadru, în acest caz unul luat de spectrograful vizibil MultiObject (VIMOS) care operează la matricea Very Large Telescope (VLT) din Chile. Analiza distribuției spațiale a obiectelor îndepărtate va permite o perspectivă asupra momentului și modului în care stelele și galaxiile s-au format, s-au grupat și au evoluat în universul timpuriu.

LINK TO ORIGINAL APOD

CONSTELAȚIA ORION STUDIATĂ ÎN ADÂNCIME
Illustration Credit & Copyright: Ronald Davison

Orion este o constelație familiară. Poziția aparentă a stelelor sale în două dimensiuni creează un tipar binecunoscut pe bolta cerească a planetei Terra. Orion ar putea să nu arate la fel de familiar în această vedere tridimensională. Ilustrația reconstruiește poziția relativă a stelelor strălucitoare ale lui Orion, incluzând date din catalogul Hipparcus al distanțelor de paralaxă. Cea mai îndepărtată stea prezentată este Alnilam. Fiind steaua din mijloc în linia proiectată a celor trei stele care reprezintă centura lui Orion privită de pe Terra, Alnilam este situată la aproape 2.000 de ani lumină depărtare, de trei ori mai departe decât celelalte două stele din centură, Alnitak și Mintaka. Deși Rigel și Betelgeuse strălucesc mai puternic pe cerul planetei Terra, asta face din mult mai distanta Alnilam intrinsec (în magnitudine absolută), cea mai strălucitoare stea din familia stelelor din Orion. În catalogul catalog, erorile în măsurarea paralaxelor pentru stelele din Orion se pot traduce în erori de distanță de aproximativ 100 ani lumină.

LINK TO ORIGINAL APOD

ARP 78: GALAXIA STRANIE DIN ARIES
Image Credit & Copyright: Bernard Miller

Galaxia stranie Arp 78 se află între granițele constelației Aries, cam la 100 milioane de ani lumină în spatele stelelor și nebuloaselor din galaxia noastră Calea Lactee. Cunoscută și ca NGC 772, această insulă a universului are diametrul de 100.000 ani lumină și prezintă un braț unic în spirală, așa cum este portretizat în acest detaliu cosmic. Cel mai strălucitor companion galactic, galaxia compactă NGC 770, este orientată către dreapta sus a spiralei mari. NGC 770 este o apariție eliptică cețoasă ce contrastează simpatic cu steaua strălucitoare din prim plan ce aparține Căii Lactee, potrivindu-se totuși în nuanța gălbuie.
Dezvoltat de-a lungul benzilor de praf măturate și căptușite cu grupuri de stele albastre tinere, brațul mare spiralat al lui Arp 78 se datorează probabil interacțiunilor gravitaționale. Fluxuri slabe de material par să conecteze Arp 78 cu galaxiile sale însoțitoare din apropiere.

LINK TO ORIGINAL APOD

A ÎNCEPUT CICLUL SOLAR 25
Image Credit: NASA, SDO

Tendința generală a informațiilor lunare privind petele solare confirmă acum că minimul ciclului de aproximativ 11 ani al activității solare a survenit în decembrie 2019, marcând începutul ciclului solar 25. Acel Soare liniștit, la activitate minimă, apare în vederea semisferică din dreapta. În contrast, jumătatea din stânga arată Soarele activ la maximul recunoscut
al ciclului 24, înregistrat în aprilie 2014. Imaginile ultraviolete extreme de la Observatorul Dinamicii Solare evidențiază ansele coronale și regiunile active în lumina atomilor de fier puternic ionizați. Conducând vremea spațială din jurul planetei noastre, ciclul solar 24 a fost unul relativ calm, iar previziunile privind cel de-al 25-lea ciclu sunt similare. Activitatea maximă a ciclului 25 este așteptată în iulie 2025. Ciclul solar 1, primul ciclu solar determinat din înregistrările timpurii ale datelor privind petele solare, este considerat a fi început cu minimul în februarie 1755.

LINK TO ORIGINAL APOD

PIETRIȘ EJECTAT DE ASTEROIDUL BENNU
Image Credit: NASA’s GSFC, U. Arizona, OSIRIS-REx Lockheed Martin

De ce asteroidul Bennu expulzează pietriș în spațiul cosmic? Nimeni nu are certitudini. Descoperirea, care a fost realizată în câteva episoade de vizitare de către sonda NASA OSIRIS-REx, a fost neașteptată. Ipotezele principale ale ejectării includ impactul meteoroizilor care orbitează Soarele, fracturile termice bruște ale structurilor interne și eliberarea subită a unui jet de vapori de apă. Compoziția în două imagini arată evenimentul de ejectare produs la începutul anului 2019, cu materialul expulzat reflectat de Soare în partea dreaptă. Informațiile și simulările arată că pietrișul mare de obicei cade chiar înapoia asteroidului rotativ de 500 de metri, în timp ce rocile mai mici sar peste suprafață, iar rocile și mai mici scapă complet de gravitația scăzută a Pământului în apropiere de asteroidul în formă de diamant. Jeturile și evenimentele de ejectare de la suprafață sunt considerate a fi predominant domeniul cometelor, responsabile pentru cozile lor, coame și – mai apoi – de dușurile meteorice de pe Terra. Sonda robotică OSIRIS-REx a ajuns la 101955 Bennu la sfârșitul anului 2018, și are planificată o aterizare la suprafață pentru a colecta mostre în octombrie 2020. Dacă totul va merge bine, aceste mostre vor fi aduse pe Terra pentru analize detaliate în timpul anului 2023. Bennu a fost ales ca destinație pentru OSIRIS-REx în parte pentru că suprafața sa prezintă potențialul revelării compușilor organici din perioada primordială a Sistemului Solar, compuși care ar putea fi cărămizile de construcție ale vieții pe Terra.

LINK TO ORIGINAL APOD

BIOMARCHERUL FOSFINEI DESCOPERIT ÎN ATMOSFERA PLANETEI VENUS
Image Credit: ISAS, JAXA, Akatsuki; Processing: Meli thev

Este posibil ca viața să plutească undeva în atmosfera planetei Venus?
Deși vecina planetară a Terrei are o suprafață considerată extremă pentru orice formă de viață cunoscută, atmosfera superioară a lui Venus ar putea fi suficient de ospitalieră pentru mici microbi aerobi.

Această proiecție de obicei defavorizată a căpătat o turnură neașteptată ieri, odată cu anunțul descoperirii fosfinei venusiene. Fosfina chimică (PH3) este considerată un marker biologic pentru că pare foarte dificil de a fi creat prin procese chimice de rutină care s-ar putea produce într-o lume telurică sau în jurul acesteia, așa cum este Venus, dar fosfina este cunoscută a fi creată pe Terra de către viața microbiană.

Imaginea planetei Venus și a norilor săi denși a fost capturată în două benzi de lumină ultravioletă de către sonda robotică japoneză Akatsuki, care orbitează lumea venusiană încă din 2015. Descoperirea fosfinei, dacă va fi confirmată, ar putea relansa interesul în căutarea altor indicii ale vieții în atmosfera superioară a celei de-a doua planete de la Soare.

LINK TO ORIGINAL APOD

RĂSĂRITUL LUNII DE PORUMB
Image Credit & Copyright: Zarcos Palma

Un răsărit de Lună poate fi o scenă dramatică. Răsăritul unei Luni Pline porumbie a fost înregistrată la începutul acestei luni într-un time-lapse cu lentile telefoto de la o depărtare de aproape 30 km – făcând din ascensia de jumătate de grad a companionului terestru un spectacol neobișnuit de frumos. Imaginea a fost înregistrată din Portugalia – deși mare parte din prim-plan – incluzând luminile de la satul Puebla de Guzmán se află în Spania. Luna Plină de Porumb este numele atribuit Lunii Pline din această perioadă a anului de culturile unor anumite populații indigene din Americi, deoarece perioada coincide cu coacerea porumbului. Să luăm aminte că Luna nu apare mai mare atunci când se află aproape de orizont – dimensiunea sa aparent mai mare este o iluzie. Următoarea Lună Plină – care va surveni la începutul următoarei luni, este cunoscută sub denumirea de Luna Plină a Recoltei, întrucât survine la momentul echinocțiului nordic de toamnă și perioada de recoltare a câmpului din regiunile nordice.

LINK TO ORIGINAL APOD

M2-9: ARIPILE UNEI NEBULOASE FLUTURE
Image Credit: Hubble Legacy Archive, NASA, ESA – Processing: Judy Schmidt

Sunt stelele mai bine apreciate pentru arta lor după ce mor? De fapt, stelele creează de obicei cele mai impresionante opere de artă după ce mor. În cazul stelelor de masă redusă precum Soarele nostru și M2-9, figurată aici, stelele se transformă pe ele însele din stele normale în stele pitice albe, expulzându-și succesiv anvelopele de gaz. Gazul expulzat formează frecvent un aranjament vizual impresionant numit nebuloasă planetară, care se estompează gradual de-a lungul mileniilor. M2-9, o nebuloasă planetară cu formă ca de fluture, rezidă la 2100 ani lumină depărtare și este prezentată în culori reprezentative, are aripi care spun o poveste ciudată dar incompletă. În centru, două stele orbitează în interiorul unui disc de gaz de zece ori mai mare decât orbita lui Pluto. Anvelopa expulzată a stelei muribunde răbufnește dinspre disc creând o apariție bipolară. Rămân multe necunoscute privind procesele fizice care produc și modelează nebuloasele planetare.

LINK TO ORIGINAL APOD

O MIE DE METEORI
Video Credit & Copyright: Greg Priestley

Peste o mie de meteori au scânteiat prin noapte în acest timelapse video interesant. Începând în aprilie 2019, cadrele individuale au fost selectate din 372 de nopți relativ clare așa cum au fost scanate de la un observator automat de câmp larg din zona rurală a New South Wales din Australia. Aranjate după timpul sideral, un sistem de monitorizare a timpului care utilizează poziția stelelor pentru a măsura rotația Terrei, cadrele urmează întreaga progresie anuală a constelațiilor prin câmpul vizual foarte larg, văzut de la 33 grade latitudine sudică. A fost capturată o pânză diversă de meteori, incluzând meteorii sporadici, meteoriți strălucitori și alte dușuri meteorice din perioada monitorizată. Toate cadrele au fost consistent procesate așa încât indică variațiile reale în condițiile cerului local.

LINK TO ORIGINAL APOD

REAPARIȚIA PLANETEI MARTE
Image Credit & Copyright: David Duarte and Romualdo Caldas

Marte a reapărut chiar dincolo de partea întunecată a Lunii în acest cadru clar dintr-un clip capturat pe 6 septembrie. Desigur, pentru a reapărea, trebuie să fi dispărut mai întâi. A dispărut cu o oră mai devreme, când marginea sudică luminată de soare lunii în scădere a trecut în fața Planetei Roșii, așa cum se vede din Maceio, Brazilia. Ocultarea lunară a venit în momentul în care Luna era aproape de apogeu, la aproximativ 400.000 de kilometri distanță. Marte era de aproape 180 de ori mai departe. A fost a patra ocultare lunară a lui Marte vizibilă de pe planeta Pământ în 2020. Vizibilă din unele latitudini sudice, cea de-a cincea ocultare lunară a lui Marte în 2020 va avea loc pe 3 octombrie, când Luna și Marte sunt aproape opuse Soarelui pe cerul planetei Pământ.

LINK TO ORIGINAL APOD

FURTUNA NAUTICĂ A LUI JUPITER
Image Credit & Copyright: Andy Casely

Un cap strălucitor de furtună cu o trezire lungă, turbulentă, înoată peste Jupiter în aceste imagini telescopice clare ale gigantului gazos din sistemul solar. Capturată pe 26, 28 august și 1 septembrie (de la stânga la dreapta) furtuna s-a dublat, aproximativ, în lungime în acea perioadă. Întinzându-se de-a lungul jetului de curenți ai centurii temperate nordice a planetei, aceasta călătorește spre est în cadre succesive, trecând de Marea Pată Roșie și de albiciosul Oval BA, faimoasele furtuni din emisfera sudică a lui Jupiter. Lunile galileene Callisto și Io sunt prezente în cadrul mijlociu. De fapt, observatorii cu telescoape care urmăresc Jupiter de pe Terra au raportat focare dramatice de furtuni în mișcare rapidă în ultimele câteva săptămâni în Centura Temperată Nordică a lui Jupiter.

LINK TO ORIGINAL APOD

PLEIADES: ROIUL STELAR AL CELOR ȘAPTE SURORI
Image Credit & Copyright: Raul Villaverde Fraile

Ați văzut vreodată roiul stelar al Pleiadelor? Chiar dacă l-ați văzut, probabil că niciodată nu l-ați surprins atât de mare și de clar, ca în această imagine. Fiind probabil roiul cel mai faimos pe cer, stelele strălucitoare ale roiului pot fi văzute fără binoclu chiar și dintr-o zonă urbană cu poluare luminoasă. Cu o expunere lungă, dintr-o locație întunecată, totuși, norul de praf ce înconjoară roiul stelar al Pleiadelor, devine evident. Expunerea prezentată acoperă o regiune cerească de câteva ori mai mare decât cea a Lunii Pline. Cunoscut și sub numele de Șapte Surori și M45, Pleiadele rezidă la 400 ani lumină depărtare, către constelația Taurus. O legendă comună, cu o întorsătură modernă, este că una dintre stelele mai strălucitoare s-a estompat de când a fost numit grupul, lăsând vizibile doar șase dintre stelele surori pentru ochiul liber. Numărul real al stelelor Pleiadelor vizibile, cu toate acestea, poate fi mai mare sau mai mic de șapte, în funcție de întunericul locației și de claritatea vederii observatorului.

LINK TO ORIGINAL APOD

GW190521: COLIZIUNEA NEAȘTEPTATĂ A DOUĂ GĂURI NEGRE
Illustration Credit: Raúl Rubio (Virgo Valencia Group, The Virgo Collaboration)

Cum se formează găuri negre ca aceasta? Cele două găuri negre care s-au spiralat împreună pentru a produce to produce evenimentul de undă gravitațională GW190521 nu au fost doar cele mai masive găuri negre văzute vreodată de către LIGO și VIRGO, masele lor – 66 și 85 mase solare – au fost fără precedent și neașteptate. Se știe că găurile negre cu masă inferioară, sub aproximativ 65 de mase solare, se formează în explozii de supernova. În schimb, găurile negre cu masă mai mare, peste aproximativ 135 de mase solare, sunt considerate a fi create de stele foarte masive care implodează după ce își consumă elementele care produc masiv fuziunea nucleară. Cum au ajuns să existe astfel de găuri negre de masă intermediară este încă necunoscut, deși o ipoteză susține că acestea rezultă din coliziuni consecutive de stele și găuri negre în roiuri stelare dense. Prezentată aici este ilustrarea găurilor negre chiar înainte de coliziune, adnotarea cu săgeți indicând axele lor de rotație. În ilustrație, undele spiralice indică producția de radiație gravitațională, în timp ce stelele dimprejur subliniază posibilitatea fuziunii într-un roi stelar. Văzută anul trecut, dar provenind dintr-o epocă în care universul avea doar aproximativ jumătate din vârsta actuală (z ~ 0.8), fuziunea găurilor negre GW190521 este cel mai îndepărtat asemenea fenomen detectat până în prezent.

LINK TO ORIGINAL APOD

CALEA LACTEE DEASUPRA MUNTELUI ST MICHAEL
Image Credit: Simon R. Hudson

Unde se întâlnește cerul și pământul? La fiecare orizont – dar, în acest caz, calea terestră conduce spre Muntele Sf. Michael (Cornish: Karrek Loos yn Koos), o insulă istorică mică din Cornwall, Anglia. Muntele este de obicei înconjurat de acumulări mici de apă, răspândite în jurul unui drum pietros șerpuitor, construit de oameni. Cărarea cerească, de fapt banda centrală a galaxiei noastre Calea Lactee, apare de asemenea să conducă spre Muntele St. Michael, dar în realitate rezidă mult, mult mai departe. Nebuloasa roșie din Calea Lactee, chiar deasupra castelului, este Nebuloasa Laguna, în timp ce strălucitorul Jupiter luminează la stânga, iar un meteor scânteiază în dreapta. Imaginile de fundal și cele de prim plan ce compun această scenă, au fost înregistrată în aceeași noapte de Iulie și din aceeași locație. Deși meteorii sunt trecători iar discul Căii Lactee își modifică poziția pe măsură ce Pământul se rotește, Jupiter va rămâne proeminent pe cerul apusului în decembrie.

LINK TO ORIGINAL APOD

M1: NEBULOASA CRAB DE LA HUBBLE
Image Credit: NASA, ESA, Hubble, J. Hester, A. Loll (ASU)

Aceasta este dezordinea lăsată de explozia unei stele. Nebuloasa Crabul, rezultatul unei supernova văzute în anul 1054, este plină de filamente misterioase. Aceste filamente nu sunt doar uimitor de complexe, dar par să dețină mai puțină masă decât dacă or fi fost expulzate într-o supernova originală și o viteză mult mai mare decât ar fi fost de așteptat de la o explozie liberă. Imaginea prezentată, colectată de Telescopul Spațial Hubble, este prezentată în trei culori alese pentru interesul științific. În centrul nebuloasei se află un pulsar: o stea neutronică la fel de masivă ca Soarele nostru, dar cu dimensiunea doar a unui oraș mic. Pulsarul Crab se rotește de aproximativ 30 ori pe secundă.

LINK TO ORIGINAL APOD

LUNA ȘI FALCON 9
Image Credit & Copyright: Katie Darby

Iluminând puternic nopțile, Lunile Pline pot avea multe nume. În acest an, ultima lună plină din vara emisferei nordice a fost pe 2 septembrie, cunoscută de unii ca Luna plină de porumb. Cu câteva zile mai devreme, pe 30 august, această lună aproape plină, a crescut chiar înainte de apusul soarelui, strălucind însă pe un cer înnorat, deasupra stației forțelor aeriene de la Cape Canaveral, pe Coasta Spațială a Floridei. Un instantaneu bine pregătit a surprins strălucirea motoarelor de rachetă, care-și aruncau flăcările sub discul lunar, prima etapă a unei rachete Falcon 9 în revenirea sa cu succes în zona de aterizare 1. Cu aproximativ 9 minute mai devreme, aceeași rachetă SpaceX Falcon 9 lansase satelitul SAOCOM 1B către orbita polară. Cea de-a patra lansare pentru această etapă reutilizabilă Falcon 9, a fost prima lansare pe o orbită polară, de la Cape Canaveral, din 1969 și până acum.

LINK TO ORIGINAL APOD

NEBULOASA VRĂJITORULUI
Image Credit & Copyright: Andrew Klinger

Roiul stelar deschis NGC 7380 este încă încorporat în norul său natal de gaz și praf interstelar, cunoscut sub numele popular de Nebuloasa Vrăjitorului. Vizibil în stânga, cu stelele de fundal și de prim plan de-a lungul planului galaxiei Căii Lactee, acesta rezidă la o distanță de 8.000 de ani lumină depărtare, în direcția constelației Cepheus. În dimensiunea sa aparentă pe cer, o Lună Plină ar acoperi roiul tânăr de patru milioane de ani și nebuloasa asociată, normal prea difuză pentru a putea fi văzută cu ochiul liber. Realizată cu un telescop și o cameră dintr-o locație terestră, imaginea dezvăluind forme și structuri de mai mulți ani lumină de gaze și praf cosmic în cadrul Vrăjitorului, într-o paletă de culori specifică imaginilor telescopului spațial Hubble. Înregistrată cu filtre de bandă îngustă, lumina în lungime de undă vizibilă din atomii de hidrogen, oxigen și sulf ai nebuloasei este transformată în nuanțe verzi, albastre și roșii, în compozitul digital final.

LINK TO ORIGINAL APOD

UN HALO PENTRU ANDROMEDA
Digital Illustration Credit: NASA, ESA, J. DePasquale and E. Wheatley (STScI) and Z. Levay

M31, Galaxia Andromeda este cea mai apropiată galaxie spiralică majoră de galaxia noastră Calea Lactee. Situată la aproximativ 2,5 milioane de ani lumină, galaxia Andromeda strălucește pe cerul nocturn terestru, apărând ca un norișor mic, difuz și alungit, abia vizibil cu ochiul liber. Invizibil pentru ochiul uman este halo-ul său enorm de gaz ionizat fierbinte, reprezentat în nuanțe violete în această ilustrație digitală a galaxiei vecine, deasupra terenului stâncos. Cartografierea prin observațiile telescopului spațial Hubble asupra absorbției luminii ultraviolete în contrast cu quasarii îndepărtați, amploarea și componența halo-ului gazos al Andromeda a fost determinată recent de proiectul AMIGA. Un rezervor de material pentru formarea stelară viitoare, haloul de plasmă difuză al Andromeda a fost măsurat și acesta se extinde în jur de 1,3 milioane de ani lumină sau mai mult dincolo de galaxie. Acesta se află acum la jumătatea drumului către Calea Lactee, probabil intrând în contact cu haloul gazos difuz al propriei noastre galaxii.

LINK TO ORIGINAL APOD

JUPITER ȘI LUNILE
Image Credit & Copyright: Robert Fedez

Câte LUNI vedeți? Mulți oameni ar spune că văd doar una, referindu-se la Luna Pământului, vizibilă clar în stânga jos. Dar uitați-vă mai atent la obiectul din dreapta sus. Această stea aparentă este de fapt planeta Jupiter, iar o privire mai atentă ar putea dezvălui că nu este singură – este înconjurată de unele dintre cele mai mari luni ale sale. De la stânga la dreapta, aceste luni galileene sunt Io, Ganymede, Europa și Callisto. Acești sateliți orbitează lumea Joviană la fel cum planetele sistemului nostru solar orbitează Soarele, într-o linie – atunci când sunt văzute din lateral. Instantaneul prezentat a fost capturat săptămâna trecută din Cancun, Mexic, în timp ce Luna, pe orbita sa din jurul Pământului, aluneca pe lângă planeta îndepărtată. Vederi și mai bune ale lui Jupiter sunt capturate în prezent de nava spațială Juno a NASA, aflată acum pe o orbită în jurul celei mai mari planete a sistemului solar. Luna Pământului va continua să treacă aproape în fața atât a lui Jupiter, cât și a lui Saturn o dată într-o lună calendaristică, pe măsură ce cele două planete gigantice se apropie de propria lor conjuncție în decembrie.

LINK TO ORIGINAL APOD

RESTURI DE APĂ SĂRATĂ PE CERES
Video Credit: Dawn Mission, NASA, JPL-Caltech, UCLA, MPS/DLR/IDA

Are Ceres buzunare subterane de apă? Ceres, cel mai mare asteroid din Centura de Asteroizi, se considera a fi compus din rocă și gheață. În același timp, Ceres era cunoscut a deține pete luminoase neobișnuite pe suprafața sa, pete strălucitoare care au fost scanate în clar în timpul apropierii misiunii Dawn, din 2015. Analizele imaginilor și cele spectrale ale misiunii Dawn au indicat proveniența acestor pete din rezidurile de apă sărată cu reflectivitate înaltă, care a existat la suprafața lui Ceres și care s-a evaporat. Analize recente indică faptul că o parte din această apă sărată își are originea adânc în interiorul planetei pitice, demonstrând o oarecare solidaritate cu ale luni din sistemul solar, considerate – de asemenea – a fi gazdele unor buzunare subterane de apă. Animația prezentată arată în culoare roză falsă saramura strălucitoare evaporată, numită Cerealia Facula, în Craterul Occator. În 2018, sonda spațială Dawn, a cărei misiune a fost un succes, a fost parcată, după epuizarea combustibilului, pe o orbită îndepărtată, ținând-o la distanță de Ceres pentru cel puțin 20 de ani, pentru a evita interferența cu orice forme de viață care ar putea exista acolo.

LINK TO ORIGINAL APOD

Comentariile sunt închise.