GAURA NEAGRĂ DIN CENTRUL GALAXIEI M87 ÎN LUMINĂ POLARIZATĂ
Image Credit: Event Horizon Telescope Collaboration; Text: Jayanne English (U. Manitoba)

Carl Sagan afirma că jeturile găurilor negre sunt dependente de câmpurile magnetice. Imaginea prezentată reprezintă direcția de rotație intrinsecă (polarizare) a undelor radio. Polarizarea este produsă de câmpul magnetic puternic ce înconjoară gaura neagră super-masivă din centrul galaxiei eliptice M87. Undele radio au fost detectate de Telescopul Event Horizon (EHT), care combină datele de la radiotelescoape distribuite în întreaga lume. Structura de polarizare, cartografiată utilizând linii de curgere generate de computer, este suprapusă pe celebra imagine a găurii negre a EHT, publicată pentru prima dată în 2019. Câmpul magnetic 3D complet este complex. Analizele preliminare indică faptul că părți ale câmpului circulă în jurul găurii negre împreună cu materia care se acumulează, așa cum era de așteptat. Cu toate acestea, o altă componentă se îndepărtează aparent vertical de gaura neagră. Această componentă ar putea explica modul în care materia rezistă prăbușirii în interior și, în schimb, este lansată în jetul M87.

LINK TO ORIGINAL APOD

FULGERE ROȘIATICE LUMINÂND DEASUPRA ANZILOR
Credit de imagine și drepturi de autor: Yuri Beletsky (Observatorul Carnegie Las Campanas, TWAN)

Ce sunt acele filamente roșii de pe cer? Sunt o formă rar observată de fulgere, confirmată în urmă cu aproximativ 30 de ani: ”spirite roșii”. Cercetări recente au arătat că urmând unei lovituri puternice pozitive de fulger nor-sol, descărcările roșiatice pot debuta ca niște bile de aer ionizat de 100 de metri, care coboară de la aproximativ 80 km înălțime cu 10% din viteza luminii. Acestea sunt rapid urmate de un grup de bile ionizate direcționate în sus. Imaginea prezentată a fost înregistrată la începutul acestui an de la observatorul Las Campanas din Chile deasupra Munților Anzi din Argentina. Fulgerele roșii necesită doar o fracțiune de secundă pentru a se produce și sunt văzute cel mai bine atunci când furtuni puternice sunt vizibile din lateral.

LINK TO ORIGINAL APOD

M64: GALAXIA OCHIUL DEMONIC
Image Credit: ESA/Hubble & NASA & the PHANGS-HST Team; Acknowledgement: Judy Schmidt

Cine știe ce rău se ascunde în ochii galaxiilor? Hubble știe – sau, în cazul galaxiei spirale M64, poate ajuta în acest sens. Messier 64, cunoscut și sub numele de ”Ochiul Răului” say ”Galaxia Frumoasa Adormită”, poate părea să aibă răul în ochi, deoarece toate stelele sale se rotesc în aceeași direcție ca și gazul interstelar din regiunea centrală a galaxiei, pe când în regiunile exterioare se rotesc în direcți opusă. Capturat aici în detaliu de telescopul spațial orbital Hubble, nori enormi de praf ascund zona din apropierea regiunii centrale a lui M64, care sunt legați de strălucirea roșiatică a hidrogenului, asociată cu formarea stelelor. M64 se află la aproximativ 17 milioane de ani lumină distanță, ceea ce înseamnă că lumina pe care o vedem astăzi din ea a plecat când ultimul strămoș comun dintre oameni și cimpanzei a cutreierat Pământul. Ochiul prăfos și rotația bizară sunt probabil rezultatul unei fuziuni vechi de miliarde de ani a două galaxii diferite.

LINK TO ORIGINAL APOD

SUIT/SAT-1: UN COSTUM SPAȚIAL PLUTIND LIBER ÎN SPAȚIU
Image Credit: ISS Expedition 12 Crew, NASA

Un costum spațial a plutit departe de Stația Spațială Internațională în urmă cu 15 ani, dar nu a fost efectuată nici o investigație. Toată lumea știa că a fost lansat de către echipajul stației spațiale. Supranumit Suitsat-1, costumul spațial rus Orlan, inutil, umplut în cea mai mare parte cu haine vechi, a fost echipat cu un emițător radio slab și eliberat pe orbita Pământului. Costumul a înconjurat Pământul de două ori înainte ca semnalul său radio să devină neașteptat de slab. Suitsat-1 a continuat să orbiteze la fiecare 90 de minute până când a ars în atmosfera Pământului după câteva săptămâni. În imagine, costumul spațial fără echipaj la bord a fost fotografiat în 2006, exact pe când se îndepărta de stația spațială.

LINK TO ORIGINAL APOD

EXPLORÂND ANTENELE – DOUĂ GALAXII ÎN FUZIUNE
Image Credit & Copyright: Bernard Miller

La aproximativ 60 de milioane de ani lumină distanță, în constelația sudică Corvus, două mari galaxii fuzionează. Stelele din cele două galaxii (NGC 4038 și NGC 4039), se ciocnesc foarte rar în cursul cataclismului care durează sute de milioane de ani. Dar norii mari de gaz molecular și praf ai galaxiilor interacționează adesea, declanșând episoade furioase de formare de stele în apropierea centrului dezastrului cosmic. Întinsă pe o suprafață de peste 500 de mii de ani lumină, această priveliște uimitoare dezvăluie, de asemenea, noi grupuri de stele și materie aruncate departe de locul accidentului, de forțele mareelor gravitaționale. Imaginea, înregistrată de la sol, remarcabil de clară, include date de bandă îngustă, care evidențiază strălucirea caracteristică roșie a hidrogenului gazos atomic în regiunile de formare stelară. Aspectul vizual general sugestiv arcuit al structurilor extinse conferă perechii de galaxii numele său popular – Antenele.

LINK TO ORIGINAL APOD

NEBULOASA MEDUZA
Image Credit & Copyright: Josep Drudis

Filamentele de gaz lucios, șerpuite și împletite, sugerează numele popular al acestei nebuloase: Nebuloasa Meduza. Cunoscută sub numele de catalog Abell 21, această Meduză este o veche nebuloasă planetară aflată la 1.500 ani depărtare, în constelația Gemini. La fel ca și omonimul său mitologic, această nebuloasă este asociată unei transformări dramatice. Faza de nebuloasă planetară reprezintă stadiul final în evoluția stelelor cu masă mică, așa cum este și Soarele nostru, pe măsură ce acestea se transformă din stele gigante roșii în stele pitice albe fierbinți, iar în acest proces sunt expulzate straturile exterioare de material. Radiația ultravioletă a stelei fierbinți alimentează strălucirea nebulară. Steaua în proces de transformare este cea difuză aproape de centrul unei formei strălucitoare de semilună. În această vedere telescopică de profunzime, filamentele mai slabe se extind evident deasupra și în dreapta regiunii semilunii lucioase. Se estimează că Nebuloasa Meduza are un diametru de peste 4 ani lumină.

LINK TO ORIGINAL APOD

CURIOSITY: SOL (ZIUA MARȚIANĂ) 3048
Image Credit: NASA/JPL-Caltech – Processing: Elisabetta Bonora & Marco Faccin / aliveuniverse.today

Înainte de PERSEVERANCE (perseverență) exista CURIOSITY (curiozitate). De fapt, rover-ul Curiosity a realizat primul touchdown pe Marte în 5 aprilie 2012. Ziua de 2 martie 2021 a marcat cea de-a 3.048-a zi marțiană a roverului Curiosity, de operațiuni pe suprafața Planetei Roșii. Această panoramă de 360 de grade, a solului 3048 este un mozaic de 149 de cadre de la Mastcam-ul Curiosity, de deasupra punții roverului. Include 23 de cadre cu nori înghețați, subțiri și înalți, care plutesc prin cerul marțian. Cadrele cerului înnorat au fost înregistrate pe parcursul acelei zile marțiene și sunt compuse digital împreună în vederea panoramică. Aproape de centru este Mont Mercou, stratificat și cu dungi. Vârful central al Muntelui Sharp, care se înalță peste 5 kilometri deasupra bazei Craterului Gale, se află în fundalul îndepărtat din stânga.

LINK TO ORIGINAL APOD

AURORELE ȘI FULGERELE DE PE JUPITER
Image Credit: NASA, JPL-Caltech, SwRI; Text: Natalia Lewandowska

De ce se produc atât de multe fulgere pe planeta Jupiter, aproape de polii săi? Similar cu Pământul, Jupiter experimentează atât aurore, cât și fulgere. Cu toate acestea, spre deosebire de Terra, fulgerele de pe Jupiter apar de obicei lângă polii săi – în timp ce o mare parte a fulgerelor de pe Terra sunt produse lângă ecuator. Pentru a înțelege diferența, nava spațială Juno a NASA, care orbitează în prezent Jupiter, a observat numeroase evenimente de auroră și fulgere. Imaginea prezentată, făcută de camera Juno’s Stellar Reference Unit pe 24 mai 2018, prezintă ovalul auroral nordic al lui Jupiter și mai multe puncte și dungi luminoase. Un eveniment atrăgător este afișat în imaginea inserată din dreapta – care este o lumină corespunzătoare fulgerului jupiterian – una dintre cele mai apropiate imagini ale aurorei și fulgerelor captate vreodată. Pe Pământ (care este mult mai aproape de Soare decât Jupiter), lumina soarelui este suficient de strălucitoare pentru a crea, de la sine, o încălzire atmosferică mult mai puternică la ecuator decât la poli, provocând turbulențe, furtuni și fulgere. Pe Jupiter, în schimb, încălzirea atmosferică provine în mare parte din interiorul său (ca rămășiță a formării sale), conducând la ipoteza că lumina soarelui ecuatorială mai intensă reduce diferențele de temperatură între nivelurile atmosferice superioare, reducând astfel furtunile ecuatoriale care creează fulgere.

LINK TO ORIGINAL APOD

MARTE DEASUPRA CERCULUI DE PIATRĂ DUDDO
Image Credit & Copyright: Ged Kivlehan

De ce se află aici aceste pietre mari? Unul dintre cele mai faimoase cercuri de piatră este Duddo Five Stones din Northumberland, Anglia. Dată fiind amplasarea în aer liber, aproape de vârful unei înclinații modeste, o scurtă drumeție pe câmpurile libere vă va aduce la o serie de pietre neobișnuite, de dimensiuni umane, care nu seamănă cu nimic din jur. Suprafețele canelate, gropite și cu intemperii adânci ale gresiei moi sunt în concordanță cu plasarea în urmă cu aproximativ 4000 de ani – dar poziționate aici din motive deocamdată necunoscute. Imaginea prezentată – un compozit format din două imagini consecutive preluate din aceeași locație – a fost surprinsă în octombrie anul trecut sub un cer înstelat când Pământul trecea aproape de Marte, făcând planeta roșie neobișnuit de mare și luminoasă. Marte rămâne vizibil la apus, deși din ce în ce mai aproape de orizont, în următoarele câteva luni.

LINK TO ORIGINAL APOD

DE LA AURIGA LA ORION
Image Credit & Copyright: Alistair Symon

Ce se întâmplă pe cer de la Auriga la Orion? Multe dintre vedetele și nebuloasele celebre din această regiune au fost surprinse în 34 de imagini separate, ce au presupus peste 430 de ore de expunere și, apoi, au fost combinate digital pentru a dezvălui imaginea prezentată. Începând din stângă sus, spre constelația Auriga (vizitiul), se află pitoreasca Nebuloasă Stea în Flăcări (IC 405). Continuând în jos de-a lungul arcului strălucitor al galaxiei noastre Calea Lactee, de la stânga la dreapta, traversând constelațiile Gemenilor și Taurului, printre nebuloasele notabile includem Tadpole, Simeis 147, Monkey Head, Meduze, Con și Rosette. În cadrul, dreapta sus, al imaginii, spre constelația Orion (vânătorul), puteți vedea Sh2-264, semicercul Buclei lui Barnard și nebuloasele Cap de Cal și Orion. Stelele celebre din și în jurul Orionului includ, de la stânga la dreapta, Betelgeuse portocalie (chiar la dreapta centrului imaginii), Bellatrix albastru (chiar deasupra ei), stelele din centura Orion – Mintaka, Alnilam și Alnitak, în timp ce Rigel cel luminos apare în dreapta sus. Această întindere celestă nu va rămâne sus noaptea foarte mult timp – va reveni continuu tot mai devreme seara, pe măsură ce se apropie mijlocul anului.

LINK TO ORIGINAL APOD

MECANISMUL ANTIKYTHERA – PRIMUL COMPUTER ȘI PLANETARIU MOBIL CUNOSCUT
Image Credit & License: Marsyas, Wikipedia

Nimeni nu știa că acum 2.000 de ani exista tehnologia pentru a construi un astfel de dispozitiv. Mecanismul Antikythera, ilustrat, este acum considerat pe scară largă ca primul computer. Găsit pe fundul mării, la bordul unei nave grecești în descompunere, complexitatea sa a determinat decenii de studii dar chiar și în prezent unele dintre funcțiile sale rămân necunoscute. Imaginile cu raze X ale dispozitivului, totuși, au confirmat că o funcție principală a numeroaselor roți și angrenaje asemănătoare ceasului este de a genera, fiind un mecanism portabil, cu manivelă, centrat pe Pământ, un aspect de hartă care prezice pozițiile viitoare ale stelelor și planetelor, precum și eclipsele lunare și solare. Este prezentat nucleul corodat al celui mai mare angrenaj al mecanismului Antikythera, de aproximativ 13 centimetri, în timp ce întregul mecanism avea 33 de centimetri înălțime, ceea ce îl face similar ca dimensiune cu o carte mare. Recent, modelarea computerizată modernă a componentelor lipsă permite crearea unei replici mai complete a acestei surprinzătoare mașini antice.

LINK TO ORIGINAL APOD

TRIPLETUL LEO
Image Credit & Copyright: Francis Bozon

Acest grup popular saltă devreme pe cerul de seară, în preajma echinocțiului de martie și al primăverii emisferei nordice. Onorate sub denumirea de Tripletul Leului, cele trei galaxii magnifice găsite în constelația proeminentă Leo se adună aici într-un singur câmp vizual astronomic. Ținte predilecte pentru scanarea cu telescoape chiar modeste, gemele din Triplet pot fi introduse și individual ca NGC 3628 (dreapta), M66 (stânga sus) și M65 (jos). Toate cele trei sunt galaxii spirale mari, dar tind să arate diferit, deoarece discurile lor galactice sunt înclinate în unghiuri diferite în raport cu perspectiva noastră. NGC 3628, cunoscută și sub numele de Galaxia Hamburgerului, este văzută tentant în margini, cu benzi de praf obscure care-i traversează planul galactic pufos. Discurile M66 și M65 sunt ambele suficient de înclinate pentru a-și arăta structura spiralată. Interacțiunile gravitaționale dintre galaxiile grupului au lăsat semne revelatoare, inclusiv cozile de maree și discul deformat, umflat al NGC 3628 și brațele spirale trase ale M66. Această vedere superbă a regiunii se întinde pe 1 grad ceresc(două luni pline) pe cer într-un cadru ce acoperă peste o jumătate de milion de ani-lumină, la distanța estimată de 30 de milioane de ani-lumină a trio-ului. Desigur, stelele spinoase din prim-plan se află poziționate în propria noastră galaxie.

LINK TO ORIGINAL APOD

LAGUNA CENTRALĂ ÎN INFRAROȘU
Image Credit & License: NASA, ESA, Hubble; Data Archive: MAST, Processing: Alexandra Nachman

Această vedere în infraroșu, întinsă pe 4 ani lumină, de-a lungul centrului Nebuloasei Laguna, este plină de stele. Imaginile în lumină vizibilă arată gazul strălucitor și norii de praf obscuri care domină scena. Dar această imagine în infraroșu, construită din datele Telescopului Spațial Hubble, se află aproape de inima regiunii active de formare stelară, dezvăluind stele nou-născute împrăștiate în interior, în contra unui câmp aglomerat de stele de fundal în direcția centrului galaxiei noastre. Regiunile centrale ale acestei pepiniere stelare tumultuoase sunt sculptate și energizate de masivul și tânărul obiect Herschel 36, steaua strălucitoare aproape de centrul câmpului vizual. Herschel 36 este de fapt un sistem multiplu de stele masive. Fiind de peste 30 de ori mai mare decât masa Soarelui și cu o vechime mai mică de 1 milion de ani, cea mai masivă stea din sistem ar trebui să trăiască până la o vârstă stelară de 5 milioane de ani. Să o comparăm cu Soarele nostru, care în prezent are vârsta de 5 miliarde de ani, care va evolua într-o stea gigantă roșie în numai alți 5 miliarde de ani. Nebuloasa Lagunei, cunoscută și sub numele de M8, se află la aproximativ 4.000 de ani lumină distanță, în limitele constelației Săgetătorul.

LINK TO ORIGINAL APOD

PRAF STELAR ÎN NORUL MOLECULAR PERSEUS
Image Credit & Copyright: Kerry-Ann Lecky Hepburn, Stuart Heggie

Norii de praf de stele sunt în derivă prin acest peisaj celest de adâncime, de-a lungul norului molecular Perseus, la aproximativ 850 de ani lumină distanță. Nebuloase prăfoase care reflectă lumina stelelor tinere încorporate se remarcă în câmpul de vedere telescopic larg de aproape 2 grade. Cu o culoare albăstruie caracteristică nebuloasa de reflecție NGC 1333 se află în centru, vdB 13 este în dreapta sus, iar nebuloasa de reflecție vdB12, cu o rară nuanță gălbuie, aproape de partea de sus a cadrului. Stele se formează în norul molecular, deși majoritatea sunt ascunse optic de praful omniprezent. Totuși, indicii de emisie roșie contrastantă de la obiectele Herbig-Haro, jeturile și gazul strălucitor din undele de șoc provenite de la stelele recent formate, sunt evidente în NGC 1333. Mediul haotic ar putea fi similar cu cel în care propriul nostru Soare s-a format acum peste 4,5 miliarde de ani. La distanța estimată a norului molecular Perseus, această scenă cosmică ar cuprinde aproximativ 40 de ani lumină.

LINK TO ORIGINAL APOD

SUPRAFAȚA PLANETEI VENUS DE LA VENERA 13
Image Credit: Soviet Planetary Exploration Program, Venera 13;
Processing & Copyright: Donald Mitchell & Michael Carroll (used with permission)

Dacă ați putea sta pe Venus – ce ați vedea? În imagine este imaginea de la Venera 13, un lander sovietic robotizat, care a parașutat și a decelerat prin atmosfera venusiană densă, în martie 1982. Peisajul pustiu pe care l-a surprins a inclus pietre plate, teren vast și un cer fără cusur deasupra Regiunii Phoebe, lângă Ecuatorul venusian. În stânga jos se află penetrometrul navei spațiale folosit pentru a face măsurători științifice, în timp ce piesa ușoară din dreapta face parte dintr-un capac de lentile evacuate. Supusă la temperaturi constante de aproape 450 de grade Celsius și presiuni de 75 de ori mai mari decât pe Pământ, nava spațială Venera cu scuturile sale a supraviețuit, pentru a transmite date, doar aproximativ două ore. Deși datele de la Venera 13 au fost transmise prin sistemul solar interior în urmă cu aproape 40 de ani, procesarea digitală și fuzionarea imaginilor neobișnuite ale lui Venera continuă și astăzi. Analize recente ale măsurătorilor în infraroșu efectuate de nava spațială Venus Express în orbita ESA indică faptul că vulcanii activi pot exista, în prezent, pe Venus.

LINK TO ORIGINAL APOD

IC 1318 – NEBULOASA FLUTURE
Image Credit & Copyright: Alan Pham

În constelația lebedei de lângă nebuloasa pelicanului, se află norul de gaz al fluturelui lângă o stea cunoscută sub numele de Găina. Această stea, având numele corect Sadr, este chiar în dreapta cadrului prezentat, dar Nebuloasa centrală a Fluturelui, denumită IC 1318, este prezentată la rezoluție înaltă. Modelele complicate din gazul strălucitor și praful întunecat sunt provocate de interacțiunile complexe dintre vânturile interstelare, presiunile radiațiilor, câmpurile magnetice și gravitația. Vizualizarea telescopică prezentată surprinde emisia caracteristică a IC 1318 din atomii de sulf ionizat, hidrogen și oxigen, cartografiate în nuanțele roșii, verzi și albastre ale popularei palete Hubble. Porțiunea din Nebuloasa Fluture ilustrată se întinde pe aproximativ 100 de ani lumină și se află la aproximativ 4000 de ani lumină depărtare.

LINK TO ORIGINAL APOD

BILE DE FOC METEORICE ÎN LUMINĂ ȘI SUNET
Image Credit & Copyright: Thomas Ashcraft (Radio Fireball Observatory)

Ați auzit vreodată sunetul emis de un meteor? De obicei, meteorii sunt prea departe pentru a scoate orice sunet audibil. Cu toate acestea, un meteor va crea instant o pistă de ionizare care poate reflecta un semnal radio îndepărtat depărtare. Dacă geometria este corectă, puteți auzi momentan – prin intermediul radioului dvs. – un post de radio îndepărtat chiar și peste statică. În videoclipul prezentat, sunetele emițătoarelor radio îndepărtate au fost surprinse reflectându-se de pe traseele mari de meteoriți de un receptor radio sensibil – în același timp, dungile strălucitoare au fost surprinse de o cameră video cu tot cerul. În videoclip, sunt afișate mai întâi cărările luminoase urmate de patru mingi de foc pe cer lângă Lamy, New Mexico, SUA. Apoi, după fiecare cadru static, un videoclip în timp real surprinde fiecare meteor care străbate cerul, acum asociat cu sunetul înregistrat din reflexia sa radio. Proiectarea unei urme de meteori în jos pe Pământ poate duce la găsirea locului de impact (dacă există), în timp ce proiectarea urmei înapoi în cer poate duce la identificarea cometei părinte sau a asteroidului.

LINK TO ORIGINAL APOD

O AURORĂ ÎN FORMĂ DE STEAG APĂRUTĂ DEASUPRA SUEDIEI
Image Credit & Copyright: Mia Stålnacke

A apărut dintr-o dată, ca un steag în bandă înalt de 50 km. La mijlocul lunii martie 2015, o expulsie energetică de masă coronariană direcționată printr-un canal magnetic liber spre Terra a condus la una dintre furtunile geomagnetice mai intense a ultimilor ani. Un rezultat vizual a fost că aurorele larg răspândite au fost văzute în multe țări din apropierea polilor magnetici ai Pământului. Capturată peste Kiruna, Suedia, imaginea prezintă o perdea aurorală neobișnuit de dreaptă, cu culoarea verde emisă jos în atmosfera Pământului și roșu cu mulți kilometri mai sus. Nu este clar de unde provine rara auroră purpurie, dar ar putea implica o aurora albastră neobișnuită la o altitudine chiar mai mică decât cea verde, văzută suprapusă cu un roșu mult mai mare. Acum, după depășirea Minimului Solar, nopțile colorate de aurore de pe Terra vor crește probabil.

LINK TO ORIGINAL APOD

MA’AZ – ROCA TINȚITĂ DE SUPERCAM
Image Credit: NASA/JPL-Caltech/LANL/CNES/CNRS

Care este sunetul unui laser zapping? Nu este nevoie să consultăm un master Zen pentru a afla răspunsul, este de ajuns să ascultăm prima înregistrare acustică a unor pulsuri laser pe Marte. În sol 12 (2 Martie) a misiunii Perseverance pe Marte, instrumentul SuperCam situat pe partea superioară a roverului a trimis un set de 30 de pulsuri laser către roca botezată Ma’az, de la o distanță de 3,1 metri. Microfonul său a înregistrat sunetele captate de la pulsurile laser ale SuperCam. Undele de șoc create în atmosfera subțire marțiană, pe măsură ce biții de rocă erau vaporizați de către pulsurile laser au creat sunete înalte, sunete care oferă indicii privind structura fizică a țintei. Această priveliște de apropiere de la SuperCAm a regiunii țintă Ma’az are un diametru de 6 centimetri (2.3 inches). Ma’az înseamnă Marte în limba Navajo.

LINK TO ORIGINAL APOD

MESSIER 81
Image Credit & Copyright: Wissam Ayoub

Una dintre cele mai strălucitoare galaxii pe cerul nocturn are dimensiuni similare cu galaxia noastră: este marea și frumoasa Messier 81. Cunoscută și sub numele de NGC 3031 sau galaxia lui Bode, după numele descoperitorului său din secolul al XVIII-lea, această mare spirală poate fi găsită spre nord constelația Ursa Major. Vederea clară și detaliată oferită de telescop dezvăluie nucleul galben strălucitor al lui M81, brațele spirale albastre, regiunile roz în formă de stea și benzile de praf cosmice. Unele benzi de praf trec de fapt prin discul galactic (la stânga centrului), o caracteristică nespecifică altor galaxii spirale proeminente. Benzile de praf rătăcite pot fi rezultatul persistent al unei întâlniri strânse între M81 și galaxia M82 din apropiere, ascunsă în afara acestui cadru. Galaxia satelit neregulată și pitică M81, Holmberg IX, poate fi văzută chiar sub spirala mare. Examinarea stelelor variabile din M81 a condus la o determinare de mare acuratețe, pentru o galaxie externă: 11,8 milioane de ani lumină.

LINK TO ORIGINAL APOD

LUMINA ZODIACALĂ ȘI MARTE
Image Credit & Copyright: Joshua Rhoades

Chiar după apusul soarelui, pe 7 martie, o bandă slabă de lumină încă ajungea deasupra orizontului vestic, în acest peisaj nocturn senin, rural, din Illinois. Înregistrată dintr-o fermă veche, strălucirea luminoasă este lumina zodiacală, proeminentă în vest după apusul soarelui în primăvara emisferei nordice a planetei Pământ. În acea seară senină, banda de lumină zodiacală pare să înghită gălbuiul, strălucitorul Marte și grupul de stele al Pleiadelor. Conjuncția lor strânsă se află pe cerul înstelat de deasupra acoperișului vechiului hambar. Lumina zodiacală este lumina soarelui împrăștiată de particule de praf interplanetare care se află lângă planul ecliptic al sistemului solar. Desigur, toate planetele sistemului solar orbitează în apropierea planului eclipticii, în cadrul benzii de lumină zodiacală. Dar lumina zodiacală și Marte pot avea o legătură mai profundă. O analiză recentă a detectărilor fortuite ale prafului interplanetar de către nava spațială Juno în timpul călătoriei sale de la Pământ la Jupiter, sugerează că Marte este sursa probabilă a prafului care produce lumină zodiacală.

LINK TO ORIGINAL APOD

NGC 1499: NEBULOASA CALIFORNIA
Image Credit & Copyright: Yannick Akar

Insula mitică a reginei Calafia s-ar putea afla în spațiul cosmic? Poate că nu, dar întâmplător conturul acestui nor spațial molecular aduce puțin cu conturul statului California, SUA. Soarele nostru își are casa în brațul Orion al Căii Lactee, la doar aproximativ 1.000 de ani lumină de Nebuloasa California. Cunoscută și sub numele de NGC 1499, nebuloasa clasică de emisie are o lungime de aproximativ 100 de ani lumină. Pe imaginea prezentată, cea mai proeminentă strălucire a nebuloasei California este lumina roșie caracteristică atomilor de hidrogen care se recombină cu electronii risipiți de mult, îndepărtați (ionizați) de lumina stelelor energetice. Steaua ce furnizează cel mai probabil lumina energetică a stelelor care ionizează o mare parte din gazul nebular este strălucitoarea Xi Persei, fierbinte și albăstruie, chiar în dreapta nebuloasei. O țintă obișnuită pentru astro-fotografi, Nebuloasa California poate fi observată de un telescop cu câmp larg sub un cer întunecat, către constelația Perseus, nu departe de Pleiade.

LINK TO ORIGINAL APOD

NGC 1499: NEBULOASA CALIFORNIA
Image Credit & Copyright: Yannick Akar

Insula mitică a reginei Calafia s-ar putea afla în spațiul cosmic? Poate că nu, dar întâmplător conturul acestui nor spațial molecular aduce puțin cu conturul statului California, SUA. Soarele nostru își are casa în brațul Orion al Căii Lactee, la doar aproximativ 1.000 de ani lumină de Nebuloasa California. Cunoscută și sub numele de NGC 1499, nebuloasa clasică de emisie are o lungime de aproximativ 100 de ani lumină. Pe imaginea prezentată, cea mai proeminentă strălucire a nebuloasei California este lumina roșie caracteristică atomilor de hidrogen care se recombină cu electronii risipiți de mult, îndepărtați (ionizați) de lumina stelelor energetice. Steaua ce furnizează cel mai probabil lumina energetică a stelelor care ionizează o mare parte din gazul nebular este strălucitoarea Xi Persei, fierbinte și albăstruie, chiar în dreapta nebuloasei. O țintă obișnuită pentru astro-fotografi, Nebuloasa California poate fi observată de un telescop cu câmp larg sub un cer întunecat, către constelația Perseus, nu departe de Pleiade.

LINK TO ORIGINAL APOD

PERSEVERANCE 360: ROCI NEOBIȘNUITE ȘI CĂUTAREA VIEȚII PE MARTE
Image Credit: NASA, JPL-Caltech, ASU, MSSS

Este acel obiect o fosilă? Căutarea prinprin imaginile recente ale planetei Marte, făcute de noul rover Perseverance, poate părea oarecum ca o vânătoare de comori, cu posibilitatea ca faima să aparțină primei persoane care a identificat corect un os pietrificat, o piatră imprimată de o plantă veche sau orice indicație clară că viața a existat odată pe Marte. Din păcate, chiar dacă este posibil să se poată identifica ceva la fel de spectaculos ca un schelet, majoritatea exobiologilor consideră că este mult mai probabil ca resturile biochimice ale microbilor monocelulari antici să poată fi găsite cu ajutorul analizatorilor chimici ai Perseverenței. Un motiv cheie este că organismele multicelulare pot avea nevoie de o cantitate mai mare de oxigen pentru a evolua decât a fost prezentă pe Marte. Acestea fiind spuse, nimeni nu este sigur, așa că vă rugăm să nu ezitați să măriți digital orice imagine care vă interesează – inclusiv imaginea cu zoom de 360 ​​de grade a rocilor și crestelor care înconjoară locația de aterizare a Perseverenței în craterul Jezero. Și chiar dacă oamenii de știință afiliați la NASA studiază ei înșiși imaginile Perseverenței, dacă vedeți ceva cu adevărat neobișnuit, vă rugăm să postați pe rețelele de socializare. Dacă observația dvs. se dovedește a fi deosebit de interesantă, din punct de vedere științific, este probabil ca și NASA să audă despre asta.

LINK TO ORIGINAL APOD

CELE TREI COZI ALE COMETEI NEOWISE
Image Credit & Copyright: Nicolas Lefaudeux

Cum a fost creată coada roșie neobișnuită a cometei NEOWISE? Sodiul este răspunsul. O priveliște spectaculoasă în vara anului 2020, Cometa NEOWISE, uneori, afișa ceva mai mult decât doar o coadă de praf alb striat surprinzător și o coadă ionică albastră plăcut neuniformă. Unele imagini sensibile la culoare au arătat o coadă roșie neobișnuită, iar analiza a arătat că o mare parte din culoarea acestei a treia cozi a fost emisă de sodiu. Gazul bogat în atomi de sodiu ar fi putut fi eliberat din nucleul de încălzire al cometei NEOWISE la începutul lunii iulie de lumina puternică a soarelui, fiind așadar încărcat electric de lumina ultravioletă și apoi împins de vântul solar. Imaginea prezentată a fost capturată la mijlocul lunii iulie din Bretania, Franța și prezintă culorile reale. S-au mai văzut cozi cometare de sodiu, dar sunt rare – aceasta, de exemplu, a dispărut până la sfârșitul lunii iulie. Cometa C / 2020 F3 (NEOWISE) s-a estompat, și-a pierdut toate cozile strălucitoare și acum se apropie de orbita lui Jupiter în calea sa spre Sistemul Solar exterior, pentru a reveni doar în aproximativ 7.000 de ani.

LINK TO ORIGINAL APOD

PILONII NEBULOASEI VULTURUL ÎN INFRAROȘU
Image Credit: NASA, ESA, Hubble, HLA; Processing: Luis Romero

Stele nou-născute sunt formate în Nebuloasa Vulturului. Contractându-se gravitațional în stâlpi de gaz dens și praf, radiația intensă a acestor stele strălucitoare nou-formate determină fierberea materialului înconjurător. Această imagine, luată cu telescopul spațial Hubble în lumină aproape infraroșie, permite privitorului să vadă în mare parte prin praful gros care face pilonii opaci în lumina vizibilă. Structurile uriașe au o lungime de ani lumină și sunt denumite informal ”Pilonii Creației”. Asociată cu grupul stelar deschis M16, Nebuloasa Vulturului se află la aproximativ 6.500 de ani lumină distanță. Nebuloasa Vulturului este o țintă ușoară pentru micile telescoape dintr-o parte a cerului bogată în nebuloase, către constelația divizată Serpens Cauda (coada șarpelui).

LINK TO ORIGINAL APOD

ROVERUL PERSEVERANCE PERFORMEAZĂ O ROTIRE
Image Credit: NASA, JPL-Caltech, Mars 2020

După ce a ajuns la craterul Jezero de pe Marte, roverul Persevernce a efectuat o întoarcere pe loc. Această imagine clară din Navcam-ul roverului de dimensiuni auto prezintă urmele lăsate de cele șase roți ale sale în solul marțian. În pregătirea operațiunilor de la suprafața Planetei Roșii, prima sa călătorie a durat aproximativ 33 de minute. După o singură încercare, scurtă și de succes, Perseverance a avansat 4 metri, a făcut o întoarcere de 150 de grade, dat înapoi cu 2,5 metri și acum ocupă un loc de parcare diferit, în noua sa locație Octavia E. Butler Landing. Deși distanța totală de deplasare a primei ieșiri a roverului a fost de numai aproximativ 6,5 metri (21 de picioare), în viitor pot fi așteptate navete regulate de 200 metri sau mai mult.

LINK TO ORIGINAL APOD

TERRA LA 360 GRADE SEAMĂNĂ CU MARTE
Image Credit & Copyright: Robert Barsa

Suprafața acestei planete seamănă puțin cu Marte. Cu toate acestea, este cu adevărat planeta Pământ. Într-o mică proiecție cusută digital, mozaicul de 360 ​​de grade a fost capturat lângă San Pedro în deșertul chilian Atacama. Telescoapele în cupole cu orizontul liber profită de nopțile renumite, întunecate și senine, din regiune. Înregistrată la începutul lunii decembrie, o magnifică bandă a Căii Lactee se arcuiește deasupra orizontului cu aproape 180 de grade în jurul micii planete, cu Orion proeminent pe cerul sudic. O constelație familiară cu capul în jos pentru observatorii din emisfera nordică, Orion împarte acea noapte sudică din decembrie aproape în opoziție cu Magellanici. Însă Planeta Roșie, în sine, este cel mai strălucitor far ceresc gălbui pe cerul acestei planete micuțe.

LINK TO ORIGINAL APOD

MARTE ESTE ÎN TAURUS PREGĂTIT PENTRU OBSERVARE
Image Credit & Copyright: Petr Horalek / Institute of Physics in Opava

Puteți vedea planeta Marte pe cer în această seară. Acum, gazdă a roverului Perseverance (Perseverență), Planeta Roșie ”rătăceste” temporar prin constelația Taur, aproape pe cer de cele ”șapte surori” (grupul de stele al Pleiadelor). De fapt, această vedere profundă și largă a regiunii suprinde planeta Marte în proximitatea celei mai apropiate conjuncții cu Pleiadele, pe 3 martie. Sub centru, Marte este farul ceresc gălbui strălucitor, situat la numai 3 grade de roiul stelar albăstrui. Concurând cu Marte prin culoare și strălucire, Aldebaran este steaua alfa a Taurului. Steaua gigantă roșie se află în marginea din stânga jos a cadrului, o stea din prim-plan de-a lungul liniei de vedere până la grupul de stele Hyades, mai îndepărtat. Altfel prea difuze ca ochiul uman să le poată vedea, nebuloasele întunecate și prăfoase se află de-a lungul marginii norului molecular masiv Perseus, cu strălucirea izbitoare roșiatică a NGC 1499, Nebuloasa California, în dreapta sus.

LINK TO ORIGINAL APOD

STELE DEASUPRA UNUI VULCAN ÎN ERUPȚIE
Image Credit & Copyright: Giuseppe Vella

Muntele Etna a erupt de nenumărate ori, timp de sute de mii de ani. Situat în Sicilia, Italia, vulcanul produce fântâni de lavă cu înălțime de peste un kilometru. Muntele Etna nu este doar unul dintre cei mai activi vulcani de pe Pământ, ci și unul dintre cei mai mari, măsurând peste 50 de kilometri la baza sa și se ridică la aproape 3 kilometri înălțime. Fotografiat în erupție luna trecută, un jeturi de lavă sunt propulsate la înălțime, în timp ce lava fierbinte curge pe exteriorul vulcanului. Traseele sateliților vizibili sunt înscrise deasupra pe cer, în timp ce stelele antice sunt puncte pe cer, situate mult mai departe. Această erupție vulcanică a fost atât de puternică încât aeroporturile din apropiere au fost închise pentru a împiedica avioanele să zboare prin penele periculoase. Primul plan și imaginea de fundal au fost capturate consecutiv de aceeași cameră și din aceeași locație.

LINK TO ORIGINAL APOD

INGENUITY: UN MINI-ELICOPTER AFLAT ACUM PE MARTE
Illustration Credit: NASA, JPL-Caltech, Mars 2020 – Perseverance

Cum ar fi zborul aerian pe Marte? Este posibil ca NASA să fi obținut această realizare luna trecută, odată cu aterizarea Roverului Perseverance, care a inclus un mic însoțitor demn de zbor, numit Ingenuity, poreclit Ginny. Chiar dacă Ginny este mică – un elicopter de dimensiunea unui prăjitor de pâine cu patru picioare lungi și două rotoare chiar mai lungi (1,2 metri), ea este prima mașină zburătoare de acest fel – nu a mai existat niciodată ceva asemănător. După ce va fi desfășurat, pregătit pentru operaționalizare, posibil în aprilie, roverul Perseverance, cu dimensiunile unui autoturism („Percy”) se va întoarce, oferidu-i lui Ginny suficient spațiu pentru a-și încerca primul zbor premieră. În ilustrația artistică prezentată, rotoarele lungi ale lui Ginny sunt descrise oferindu-i ascensiunea de care are nevoie pentru a zbura în atmosfera subțire marțiană și pentru a explora zona din apropierea Perseverenței. Deși Ingenuity nu va zbura foarte departe, aparatul este un prototip pentru toți viitorii roboți ai sistemului solar cu acțiune aeriană, care ar putea zbura departe nu numai pe Marte, ci și pe Titan.

LINK TO ORIGINAL APOD

NEBULOASA PELICAN ÎN ROȘU ȘI ALBASTRU
Image Credit & Copyright: M. Petrasko, M. Evenden, U. Mishra (Insight Obs.)

Nebuloasa Pelican se schimbă. Întreaga nebuloasă, denumită oficial IC 5070, este despărțită de Nebuloasa (mai mare a) Americii de Nord printr-un nor molecular plin de praf întunecat. Cu toate acestea, Pelicanul este deosebit de interesant, deoarece este un amestec neobișnuit de activ de formare stelară și nori de gaze în evoluție. Imaginea prezentată a fost procesată pentru a scoate în evidență două culori principale, roșu și albastru, cu roșu dominant în lumina emisă de hidrogenul interstelar. Lumina ultravioletă emisă de stele energetice tinere, transformă încet gazul rece din nebuloasă în gaz fierbinte, cu granița dintre cele două, cunoscută sub numele de front de ionizare, vizibilă în roșul aprins din centrul imaginii. Rămân tentacule deosebit de dense de gaz rece. Milioane de ani de acum, această nebuloasă s-ar putea să nu mai fie cunoscută sub numele de Pelican, deoarece echilibrul și plasarea stelelor și a gazelor vor lăsa în urmă ceva care, cu siguranță, va apărea complet diferit.

LINK TO ORIGINAL APOD

2008 - 2022 MUZEUL DE ȘTIINȚE ASTRONOMICE BAIA MARE II ASTRONOMY SCIENCE MUSEUM