APOD MAI 2020

AURORA DEASUPRA SUEDIEI
Image Credit & Copyright: Göran Strand

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Era strălucitoare și verde, extinsă pe cer. Acest spectacol de auroră a fost înregistrat în 2018, din afara orașului Östersund, Sweden. Pentru a crea panorama prezentată de aproape 180 grade, a fost necesară îmbinarea a șase câmpuri fotografice. Printre aspectele frapante ale acestei imagini menționăm forma arcuită a aurorei și definiția deosebită. Lacul Storsjon apare în prim plan, în timp ce mai multe constelații familiare și steaua Polaris sunt vizibile prin auroră, în fundal. Întâmplător, aurora pare să evite Luna, care este vizibilă în stânga jos. Aurora a apărut la o zi după deschiderea unui orificiu larg în coroana solară, permițând particulelor energetice să fie expulzate în sistemul solar. Culoarea verde a aurorei este produsă de atomii de oxigen recombinați cu electronii ambientali în atmosfera superioară terestră.

LINK TO ORIGINAL APOD

SCLIPIRI VERZI: SOARELE, LUNA, VENUS, MERCUR
Image Credit & Copyright: Marcella Giulia Pace

Observați un apus, într-o zi senină, din opoziție față de un orizont îndepărtat și veți putea surprinde verdele pe măsură ce Soarele dispare din vedere. Blițul verde este cauzat de refracția razelor luminoase ce călătoresc spre ochi pe o cale lungă prin atmosferă. Lungimile de undă mai scurte refractă mai puternic decât cele mai roșii, iar separarea culorilor conferă o nuanță verde până către ultimul vestigiu vizibil al discului solar. Este mai dificil să vezi un fulger verde de pe Lună, ca să nu mai vorbim de discurile mici ale lui Venus și Mercur. Dar un telescop, sau un tele-obiectiv și o camera poate ajuta la surprinderea acestui tentant rezultat al refracției atmosferice, atunci când corpurile cerești sunt aproape de orizont. Din Sicilia, aceste panouri de top au fost înregistrate pe 18 martie 2019 pentru Soare și 8 mai 2020, pentru Lună. Tot din insula Mediterană, panourile de jos au fost înregistrate în timpul apariției crepusculare a lui Venus și Mercur, aproape de orizontul vestic, pe 24 mai.

LINK TO ORIGINAL APOD

MERCUR SE ÎNTÂLNEȘTE CU CRESCÂNDA VENUS
Image Credit & Copyright: Marco Meniero

Nu este o stea strălucitoare și o semilună lunară, surprinse printre crengile unui eucalipt. Este Venus în fază de creștere și Mercur. Aproape de orizontul vestic, după apusul Soarelui, cele două planete interioare împart aproape același câmp vizual în telescop, pe 22 mai, privit dintr-un balcon din Civitavecchia, Italia. Venus, ca o făclie cerească foarte strălucitoare, alunecă încet în crepusculul de seară. Crește aparent mai mare și prezintă o semilună subțire, pe măsură ce se îndreaptă către o conjuncție inferioară, poziționându-se între Terra și Soare, pe 3 iunie. Mercur se cațără pe cerul vestic, atingând distanța unghiulară maximă față de Soare, pe 4 iunie. Cu toate acestea, perechea permite strălucitoarei Venus să sublinieze poziția lui Mercur pe cer, planetă care altfel se pierde ușor pe cerul crepuscular.

LINK TO ORIGINAL APOD

STAȚIA SPAȚIALĂ INTERNAȚIONALĂ ÎNTR-O REFLECȚIE
Image Credit & Copyright: Helmut Schnieder

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Scăldată încă în lumina solară, Stația Spațială Internațională este arcuită pe cerul de seară deasupra lacului Wulfsahl-Gusborn, din nordul Germaniei, imediat după apusul zilei de 25 martie. Constelația familiară Orion poate fi observată la stânga traseului luminos al pasajului stației orbitale. La dreapta, Venus este luceafărul de seară deasupra orizontului vestic. Cu camera fixată pe tripod, această scenă a fost capturată într-o serie de cinci expuneri. Cum putem afla asta? Întârzierea scurtă de timp dintre finalul unei expuneri și începutul alteia, produce mici goluri în traseul luminos al ISS pe cer. Priviți cu atenție și veți observa, de asemenea, că cerul ce pare să fie deasupra orizontului este, de fapt, o reflecție. Imaginea finală a fost inversată vertical, iar peisajul nocturn a fost înregistrat în apele oglindă ale micuțului lacul.

LINK TO ORIGINAL APOD

TERRA ȘI LUNA VĂZUTE PRIN INELELE LUI SATURN
Image Credit: NASA, ESA, JPL-Caltech, SSI, Cassini Imaging Team; Processing & License: Kevin M. Gill

Ce sunt acele puncte dintre inelele lui Saturn? Planeta noastră Terra și Luna. Acum mai bine de trei ani în urmă, deoarece Soarele a fost blocat temporar de corpul planetei Saturn, nava spațială robotizată Cassini a putut privi către sistemul solar interior. Acolo a descoperit planeta noastră și Luna – doar niște puncte luminoase situate la 1,4 miliarde de kilometri depărtare. Către dreapta imaginii prezentate se află un inel al lui Saturn, cu largul decalaj Encke la extrema dreaptă și decalajul mai îngust Keeler, spre centru. În extrema stângă se află inelul F în continuă schimbare al lui Saturn. Din această perspectivă, lumina văzută dinspre inelele lui Saturn a fost împrăștiată mai ales înainte, și astfel a apărut un iluminat de fundal. După mai bine de un deceniu de explorare și descoperire, sonda Cassini și-a epuizat combustibilul în 2017 și a fost direcționată pentru a intra în atmosfera lui Saturn, unde a fost cu siguranță topită.

LINK TO ORIGINAL APOD

CALEA LACTEE DEASUPRA MUNȚILOR HIMALAYA
Image Credit & Copyright: Tomas Havel

Ce se înalță mai mult spre cer decât Munții Himalaya? Deși Munții Himalaya sunt cei mai înalți de pe Terra, nu îi putem compara ca dimensiune cu Calea Lactee. Vizibilă deasupra munților acoperiți cu zăpadă, în imaginea prezentată vom descoperi formațiunea centrală arcuită a galaxiei noastre, iar punctul luminos de deasupra planului central este planeta Jupiter, în timp ce pata portocalie cea mai strălucitoare din dreapta sus este steaua Antares.

Astro-fotograful s-a expus la temperaturi sub zero grade și la o altitudine de aproape 4000 de metri, pentru a face cadrele ce compun această imagine. Imaginea este o compoziție de opt expuneri realizate cu aceeași cameră, din aceeași locație, pe parcursul a trei ore, imediat după apusul soarelui, în luna aprilie 2019, din apropierea lacului Bimtang, Nepal. Deasupra unei mari părți a planetei Terra, planetele Mercur și Venus vor fi vizibile în această săptămână imediat după apusul Soarelui.

LINK TO ORIGINAL APOD

MONSTRUL MUNTELUI MISTIC VA FI DISTRUS
Image Credit: Hubble, NASA, ESA; Processing & License: Judy Schmidt

În interiorul capului acestui monstru interstelar este o stea care îl distruge încet. Uriașul monstru, de fapt o serie neînsuflețită de stâlpi de gaz și praf, are o lungime de câțiva ani lumină. Steaua din interiorul capului nu este de fapt vizibilă, datorită prafului interstelar opac, dar își anunță prezența parțial prin ejectarea unor fascicule de opoziție a particulelor energetice numite jeturi Herbig-Haro. Situat la 7.500 ani lumină în Nebuloasa Carina, cunoscut informal cu denumirea de ”Muntele Mistic”, aspectul acestor stâlpi e dominat de praf întunecat, chiar dacă sunt compuse în mare parte din hidrogen.

Imaginea prezentată a fost înregistrată de Telescopul Spațial Hubble. Deasupra acestor stâlpi, lumina energetică și vânturile de la noile stele masive formate evaporează și dispersează creșele stelare prăfoase în care s-au format. În câteva milioane de ani, capul acestui gigant, precum și mare parte din corpul său, vor fi evaporate complet prin acțiunea internă și a stelelor dimprejur.

LINK TO ORIGINAL APOD

VALLES MARINERIS: MARELE CANION DE PE MARTE
Image Credit: NASA, USGS, Viking Project

Cel mai mare canion din Sistemul Solar pare o scrijelitură în undă largă pe fața planetei Marte. Numită Valles Marineris, marea vale se întinde pe o lungime de 3.000 de kilometri, este lată de 600 kilometri și are o adâncime de 8 km. Prin comparație Marele Canion din Arizona, SUA, are o lungime de 800 km, 30 km lățime și 1,8 km adâncime.

Originea canionului Valles Marineris a rămas necunoscută, însă există o ipoteză principală că a început cu miliarde de ani în urmă ca o crăpătură, pe măsură ce planeta s-a răcit. Mai multe procese geologice au fost identificate în canion.

Mozaicul prezentat a fost creat din peste 100 de imagini ale planetei Marte luate de sonda Viking în anii 1970.

LINK TO ORIGINAL APOD

DE LA CIUPERCA FANTOMĂ LA NORUL MAGELLANIC
Image Credit & Copyright: Gill Fry

Traducere și adaptare: CPC

Stelele strălucesc iar sateliții sclipesc pe acest cer nocturn clar și întunecat de deasupra rezervației Wannon Falls, în sud-vestul Victoriei, Australia. De fapt, apariția cețoasă și difuză deasupra vârfurilor arborilor este singurul nor vizibil, cunoscut și sub numele de Marele Nor Magellanic, galaxia satelit a Căii Lactee. În prim plan, un Omphalotus nidiformis (ciuperca fantomă) de pe planeta Pământ strălucește cu o bioluminiscență surprinzător de intensă. Ca și norul magellanic, ciuperca fantomă a fost vizibilă cu ochiul liber. Strălucirea sa fantomatică era,d e fapt, de un verde banal, dar apare într-un verde luminos în imaginea camerei digitale. Două imagini au fost combinate pentru a crea această scenă. Una s-a concentrat pe stelele îndepărtate și Marele Nor Magellanic, situat la aprox. 160.000 ani lumină depărtare. Cealaltă imaginea surprins în prim plan ciuperca strălucitoare într-o expunere de câteva nano-secunde.

LINK TO ORIGINAL APOD

LA SUD DE CARINA
Image Credit & Copyright: Ignacio Diaz Bobillo

Cu norii de praf nativ în siluetă în contrast cu gazul atomic strălucitor, această scenă haotică și colorată se află într-una din cele mai mari regiuni formatoare de stele din Calea Lactee, Marea Nebuloasă Carina.

Prim-planul telescopic încadrează un câmp vizual de aproximativ 80 ani lumină, puțin la sud și est de Eta Carinae, steaua cea mai energetică și mai enigmatică a nebuloasei. Înregistrată în condițiile unui cer sub-urban, cu o vizibilitate mai bună datorată restricțiilor naționale, compozitul secvențelor în bandă îngustă generează imaginea finală. În ea, emisia caracteristică a sulfului ionizat al nebuloasei, hidrogenului și atomilor de oxigen este redată în nuanțe roșii, verzi și albastre, o paletă populară de culori și în imaginile Telescopului Spațial Hubble. Peisajul celest al crestelor strălucitoare de emisie învăluite la granițe de praf rece și opac, rezidă la aproximativ 7.500 ani lumină, în direcția constelației sudice Carina.

LINK TO ORIGINAL APOD

FAZELE LUI VENUS
Image Credit & Copyright: Richard Addis

Traducere și adaptare: CPC

Așa cum Luna trece prin diferite faze, la fel emisfera vizibilă a lui Venus este acoperită și descoperită. Această compoziție de imagini colectate cu telescopul de un amator ilustrează schimbările constante pentru Venus, în perioada de fază actuală ca Luceafăr de seară, pe măsură ce planeta interioară devine mai mare, dar se restrânge la o semilună subțire. Imaginile – de jos în sus – au fost realizate pe parcursul anului 2020, în zilele de 27 februarie, 20 martie, 14 aprilie, 8 mai și 14 mai. Alunecând pe orbita sa interioară între Terra și Soare, Venus devine ușor mai mare întrucât se apropie de planeta noastră. Semiluna sa se restrânge în timp ce Venus se pliază mai aproape de linia Pământ – Soare, dar trecând cu aproximativ 1/2 de grad la nord de Soare în 3 iunie, Venus va ajunge la o conjuncție inferioară. Curând după aceea, Venus va străluci deasupra orizontului estic, pe cerul dinaintea zorilor ca Luceafăr de dimineață. După apusul Soarelui, căutați Venus deasupra orizontului vestic și veți putea observa, de asemenea, (și) planeta Mercur.

LINK TO ORIGINAL APOD

LUNA, MARTE, SATURN, JUPITER, CALEA LACTEE – PE ACEEAȘI SCENĂ Image Credit & Copyright: Mihail Minkov

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Nu este o coincidență alinierea planetelor. Asta pentru că toate planetele orbitează Soarele pe o aproape aceeași cale pe care o definim ca plan al eclipticii. Când privim din interiorul acelui plan – așa cum fac toți pământenii – toate planetele apar înscrise într-o singură bandă. Este o coincidență, însă, ca trei dintre cele mai strălucitoare planete să apară toate în aproape aceeași direcție. O asemenea coincidență a fost înregistrată cu o lună în urmă. Figurate deasupra, Luna, Marte, Saturn și Jupiter, sunt vizibile împreună, chiar înainte de răsăritul Soarelui, din zona de coastă bulgară a Mării Negre. O bandă secundară este vizibilă traversând diagonal această imagine – este banda centrală a galaxiei noastre Calea Lactee. Dacă vă veți trezi devreme, veți regăsi găsi și luna aceasta, planetele amintite pe cerul de dimineață.

LINK TO ORIGINAL APOD

POSTERE ALE SISTEMULUI SOLAR
Image Credit: NASA

V-ar plăcea un afiș privind explorarea astronomică? Sunteți la o distanță de doar o pagină de imprimare. Oricare dintre panourile pe care le vedeți în montaj pot apărea pe peretele dumneavoastră. Mai mult, această pagină NASA are, de obicei, multe alte afișe ale fiecărui obiect din sistemul solar. Aceste afișe evidențiază multe dintre locațiile pe care umanitatea, prin intermediul NASA, le-a explorat în ultimii 50 de ani, inclusiv Soarele nostru și planetele Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun. Lunile lui Jupiter, care sunt și acestea afișate, includ Europa, Ganimede, Callisto și Io, în timp ce lunile lui Saturn încadrate sunt Enceladus și Titan. Imagini cu Pluton, Ceres, comete și asteroizi apar de asemenea prezentate, în timp ce șase scene cu spațiul profund – evidențiind zone mult îndepărtate față de sistemul solar, sunt și acestea proeminent afișate. Dacă nu aveți destul spațiu pe perete sau coli pentru imprimat nu disperați, puteți de-asemenea imprima aceste imagini ca și carduri interschimbabile.

LINK TO ORIGINAL APOD

CĂLĂTORIE ÎN RECIFUL COSMIC
Video Credit: NASA’s GSFC, SVS; Lead Producer & Music: Joseph DePasquale (STScI)

Ce ați putea vedea dacă ați putea zbura în Reciful Cosmic? Norul nebular NGC2014 le pare unora a fi asemănător unui recif oceanic situat pe cer, specific în LMC, cea mai mare galaxie satelit a galaxiei Calea Lactee. O imagine cu detalii a acestei nebuloase îndepărtate a fost întregistrată de Telescopul Spațial Hubble, pentru a ajuta la comemorarea celor 30 de ani de investigații cosmice realizate de TSH. Informațiile și imaginile acestui recif cosmic au fost combinate într-un model tridimensional în mișcare în acest videoclip. Secvența animată computerizată ne transpune întâi în trecere pe lângă un roi stelar evidențiat de stele abstre strălucitoare, sub stâlpii de gaz și praf ușor dezintegrați de lumina energetică și vânturile emise de aceste stele masive. Filamentele de gaz și praf sunt prezente pretutindeni, lucind în lumina roșie a hidrogenului și nitrogenului. Animația ne conduce apoi spre nebuloasa colorată în albastru NGC 2020, ce strălucește în lumina emisă de oxigen și înconjoară o stea Wolf-Rayet de aproximativ 200.000 de ori mai strălucitoare decât Soarele nostru – o nebuloasă considerată a fi atmosfera exterioară ejectată a acestui monstru stelar. Animația se aproprie de final iar camera virtuală pivotează pentru a arăta forma familiară de clepsidră a NGC 2020, când este privită din lateral.

LINK TO ORIGINAL APOD

O TROMBĂ DE APĂ ÎN FLORIDA
Image Credit & Copyright: Joey Mole

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Ce se petrece deasupra apei? Ilustrată aici este una dintre cele mai bune imagini înregistrate vreodată a unei tornade ce se produce deasupra apei. Trombele de apă sunt coloane rotative de aer umed înălțat, ce se formează de obicei deasupra unor ape calde. Trombele de apă pot fi la fel de periculoase ca tornadele, curenții de aer pot genera viteze de peste 200 km/oră. Unele trombe de apă se formează departe furtuni și chiar în perioade cu vreme relativ bună. Trombele de apă pot fi relativ transparente și inițial vizibile doar printr-un model neobișnuit pe care în creează pe apă.

Imaginea prezentată a fost realizată în iulie 2013 în apropiere de Tampa Bay, Florida. Oceanul Atlantic, în largul coastei Florida este probabil cea mai activă zonă din lume în trombe de apă, cu formarea de sute asemenea fenomene în fiecare an.

LINK TO ORIGINAL APOD

RÂUL NEGRU SPRE ANTARES
Composite Image Credit & Copyright: Paul Schmit

Un râu negru pare să curgă în acest aspect celest, dinspre orizont către norii colorați din apropierea stelei gigante roșii Antares.

Arătând oarecum neplăcut, râul întunecat este o nebuloasă prăfoasă care obturează lumina stelară din fundal aproape de centrul Căii Lactee, deși nebuloasa întunecată conține în mare parte hidrogen molecular. Praful care difuzează lumina stelară în jurul stelei Antares, steaua alfa din Scorpius, creează nebuloasa neobișnuită de reflexie gălbuie.

Deasupra ei, steaua dublă albastră strălucitoare Rho Ophiuchi este înglobată în nebuloase de reflexie albăstruie cu praf, cu nebuloase de emisie roșie împrăștiate, de asemenea, prin spațiul interstelar.

Roiul stelar globular M4 arată aproape ca o stea strălucitoare chiar deasupra și în dreptul stelei Antares, deși se află în spatele norilor colorați, la o distanță de aprox. 7.000 ani lumină. Râul întunecat se află la aprox. 500 ani lumină.

Pentru a crea această scenă surprinzătoare a cerului nocturn, toate expunerile de fundal și prim plan au fost realizate cu aceeași camera și obiectiv foto, în aceeași noapte și din aceeași locație. Combinate, acestea produc o imagine uluitoare care revelează o gamă de strălucire și culoare pe care ochiul uman nu o poate percepe. Înregistrată în 31 ianuarie, compoziția surprinde și prezența planetei Marte aproape de orizontul estic, răsărind pentru a se alătura stelei Antares pe scena cosmică. Strălucitoarea Marte și reflecția sa în apă se află în partea stângă a unui copac singuratic din Refugiul Național pentru Faună Sălbatică din Bosque del Apache, New Mexico, planeta Pământ.

LINK TO ORIGINAL APOD

RĂZBOIUL GALAXIILOR: M81 ȘI M82
Image Credit & Copyright: Dietmar Hager, Torsten Grossmann

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Aceste două galaxii sunt situate foarte, foarte departe, la 12 milioane de ani lumină depărtare, în direcția constelației Ursa Mare. La stânga, cu brațe spirale grandioase și un nucleu strălucitor galben, se află galaxia M81, care are un diametru de 100.000 de ani lumină. În partea dreaptă, marcată de gazul roșu și nori de praf, este galaxia neregulată M82. Perechea pare să se fi blocat într-un combat gravitațional timp de un miliard de ani. Gravitația fiecăreia dintre ele a afectat profund cealaltă galaxie în perioadele de întâlnire cosmică. Ultimă lor rundă a durat cam 100 de milioane de ani și a generat probabil unde dense în jurul lui M81, având ca rezultat bogăția brațelor spiralate ale lui M81. M82 a rămas cu regiuni violente de formare stelară și nori de gaz care se ciocnesc atât de puternic încât energia galaxiei strălucește intens în raze-X. În următoarele câteva miliarde de ani, aceste două galaxii vor continua ciocnirile gravitaționale, până când vor fuziona într-o galaxie unică, mai mare.

LINK TO ORIGINAL APOD

COMETA HALLEY VERSUS COMETA SWAN

Image Credit & Copyright: Luc Perrot (TWAN)

Orele dinaintea zilei de 3 mai s-au succedat în absența Lunii, în timp ce firele de praf cosmic brăzdau cerul sudic de deasupra Insulei Reunion. Evidențiată pe măsură ce planeta noastră plonjează prin resturile de praf lăsate în urmă de Cometa 1/P Halley, ploaia anuală de meteori este cunoscută sub numele de Eta Aquaride. Această expunere inspirată a capturat un fascicul meteoric luminos aquarid, accelerând pe cer dinspre stânga către dreapta, deasupra unei mări de formațiuni noroase. Dunga meteorică indică punctul de origine, radiantul, în constelația Aquarius, mult deasupra orizontului estic și în partea de sus a cadrului. Cunoscuți pentru viteza lor, meteorii dușului Eta Aquaride se deplasează rapid, intrând în atmosfera terestră cu viteza de 66 km pe secundă, la altitudini de aprox. 100 km.

Apoi, la aproximativ 6 minute lumină de Terra, coama verzuie și coada lungă a Cometei C/2020 F8 SWAN nu au fost lăsate în afara scenei celeste, situându-se deasupra vârfurilor vulcanice din stânga față de centru. Vizibilă acum, pe emisferei nordice în timpul crepusculului dinaintea zorilor, aproape de orizontul estic, Cometa SWAN nu a căpătat încă strălucirea anticipată. Aceasta este prima oară când cometa s-a aflat cel mai aproape de Terra și va atinge periheliul său pe 27 mai.

LINK TO ORIGINAL APOD

JUPITER ÎN INFRAROȘU – DE LA GEMINI
Image Credit: International Gemini Observatory, NOIRLab, NSF, AURA; M. H. Wong (UC Berkeley) & Team;
Acknowledgment: Mahdi Zamani; Text: Alex R. Howe (NASA/USRA, Reader’s History of SciFi Podcast)

În infraroșu, Jupiter luminează întunericul ca o lanternă. Recent, astronomi de la Observatorul Nordic Gemini, din Hawaii, SUA, au creat câteva dintre cele mai bune fotografii în infraroșu ale lui Jupiter, luate vreodată de la suprafața Terrei.

Gemini au reușit să producă imagini atât de clare utilizând tehnica numită ”scanare norocoasă”, luând multe imagini și combinând doar pe cele mai clare care, cu puțină șansă, au fost realizate când atmosfera era foarte calmă. Aspectul asemănător cu o lanternă a lui Jupiter este cauzat de straturile diferite de nori ale planetei. Lumina infraroșie poate pătrunde prin nori mai bine decât lumina vizibilă, permițându-ne să vedem straturi mai adânci și mai calde ale atmosferei lui Jupiter, în timp ce norii cei mai groși par întunecați.

Aceste imagini, împreună cu cele de la Telescopul Spațial Hubble și de la sonda Juno, ne pot transmite multe date despre tiparele vremii de pe Jupiter, cum ar fi modul de formare al furtunilor sale masive de dimensiunea unei planete.

LINK TO ORIGINAL APOD

DUȘUL METEORIC AL LYRIDELOR DINSPRE CONSTELAȚIA LYRA
Image Credit & Copyright: Petr Horálek

De unde vin toți acești meteori? În termenii direcției pe cer, răspunsul este constelația harpei mici (Lyra). Iată de ce acest duș meteoric care atinge vârful ratei în luna aprilie a fiecărui an, este cunoscut sub numele de Lyride, meteorii par să vină toți dinspre un radiant situat în direcția constelației Lyra. Dacă e să vorbim despre corpul părinte al meteorilor, resturile de praf care produc această ploaie de stele aparțin Cometei Thatcher. Cometa urmează o orbită bine definită în jurul Soarelui, iar partea orbitei care este apropiată de Terra, este suprapusă în fața Lyrei. De aceea, atunci când Terra intersectează această orbită, punctul radiant al resturilor căzătoare apar în Lyra. Prezentată aici este o imagine compusă ce conține peste 33 de meteori ai dușului meteoric al Lyridelor de luna trecută, așa cum a fost surprinsă scena de pe malul lacului Sec din Republica Cehă. Sunt vizibile, de asemenea, stelele strălucitoare Vega și Altair, planeta Jupiter, și banda centrală a galaxiei noastre Calea Lactee.

LINK TO ORIGINAL APOD

ÎN FUNDALUL STELEI BETELGEUSE
Image Credit & Copyright: Adam Block, Steward Observatory, University of Arizona

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Ce se află în spatele stelei Betelgeuse? Una dintre cele mai strălucitoare și mai neobișnuite stele de pe cer, steaua super-gigantă roșie Betelgeuse aparține constelației Orion. Totuși, Betelgeuse se află în fața multor alte stele strălucitoare ale constelației și, de asemenea, în fața marelui Complex de Nori Moleculari Orion. În numere, lumina călătorește 700 de ani de la Betelgeuse până la noi și alți 1300 ani pentru a ajunge la noi de la Nebuloasa Orion cu praful și gazul dimprejurul său. Toate telescoapele, cu excepția celor mari, văd Betelgeuse doar ca un punct de lumină, dar un punct atât de strălucitor încât neclaritatea inerentă creată de telescoape și atmosfera terestră îl fac să pară extins. În imaginea prezentată cu expunere largă, în fundalul stelei Betelgeuse apar mii de stele din Calea Lactee, precum și praful întunecat din Norul Molecular Orion și unele emisii roșiatice strălucitoare ale hidrogenului de la periferia Inelului Lambda Orionis. Betelgeuse tocmai s-a recuperat dintr-o stare cu apariție neobișnuit de neclară de-a lungul a șase luni, însă este de așteptat să explodeze, totuși, într-o spectaculoasă supernova peste aproximativ 100.000 ani.

LINK TO ORIGINAL APOD

GALAXIA ”MARSUINUL” DE LA HUBBLE
Credit imagine: NASA, ESA, Hubble, HLA; Reprocesare și drepturi de autor: Raul Villaverde

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Care este treaba cu această galaxie spirală? Cu doar câteva sute de milioane de ani în urmă, NGC 2936, din partea de sus a celor două galaxii majore prezentate, probabil că a fost o galaxie spirală normală – rotindu-se, creând stele și văzându-și de treburile sale. Dar apoi s-a apropiat prea mult de galaxia eliptică masivă NGC 2937 de sub ea și a început să se scufunde. Denumită galaxia ”Marsuinul”, pentru forma sa sugestivă, NGC 2936 nu numai că a deviat dar este și distorsionată de interacțiunea gravitațională strânsă. O explozie de stele tinere albastre formează nasul marsuinului, în dreapta galaxiei superioare, iar centrul spiralei apare ca un ochi. Alternativ, perechea de galaxii, cunoscută și sub numele de Arp 142, arată pentru unii ca un pinguin care protejează un ou. Indiferent de perspectivă, benzile întunecate de praf și fluxurile de stele albastre strălucitoare se află în urmărirea galaxiei cu probleme din partea dreaptă jos. Imaginea prezentată, reprocesată, care arată Arp 142 în detalii de o claritate fără egal, a fost obținută cu Telescopul Spațial Hubble cu un an în urmă. Arp 142 este situată la 300 milioane de ani lumină în direcția constelației Hydra (Șarpele de Mare), o coincidență! În aproximativ un miliard de ani, cele două galaxii vor fuziona într-o galaxie unică, mai mare.

LINK TO ORIGINAL APOD

RĂSĂRIUL LUNII PLINE CA DESCHIDEREA UNEI FLORI
Image Credit & Copyright: Tiziano Boldrini

Răsărind pe măsură ce Soarele apunea, Luna a fost strălucitoare și Plină, pe cerul planetei noastre, în 7 mai, fiind numită de unii Luna Floare. Aproape de orizont pare să capete nuanțe de roz ca de trandafir de la lumina roșiatică a Soarelui, în această scenă cu reflecții de amurg. De fapt, una dintre lunile pline cele mai strălucitoare ale anului, faza lunară completă din această lună a avut loc la aproximativ 32 ore de la perigeu, cel mai apropiat punct de Terra pe orbita eliptică a Lunii. Câmpul inundat și turnul bisericii în ruine se află în apropierea municipiului Casaleggio Novara în Regiunea Piemonte, din Nordul Italiei.

LINK TO ORIGINAL APOD

COADA LUNGĂ A COMETEI SWAN
Image Credit & Copyright: D. Peach, Chilescope team

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Expusă vântului solar, spectaculoasa coadă ionică a Cometei SWAN (C/2020 F8) se extinde mult departe, ocupând 10 grade în câmpul vizual al tele-obiectivului. Capturată pe 2 mai, coama verzuie s-a aflat la aproximativ 6 minute lumină de Terra. Câmpul stelar frumos din fundal rezidă aproape de constelațiile Cetus și Aquarius. Cometa SWAN a fost descoperită de acasă de către astronomul amator australian Michael Mattiazzo, verificând imaginile camerei SWAN (Solar Wind ANisotropies) a sondei spațiale solare SOHO. Cometa a devenit acum vizibilă cu ochiul liber pe măsură ce face trecerea dinspre cerul sudic spre cerul emisferei nordice. Apărând în crepusculul dimineții aproape de orizontul estic, Cometa SWAN va ajunge cel mai aproape de Terra pe 12 mai și va atinge periheliul său pe 27 mai.

LINK TO ORIGINAL APOD

ANALEMA LUNII
Image Credit & Copyright: Gyorgy Soponyai

O analema este acea figură de forma cifrei 8 obținută prin marcarea poziției Soarelui la aceeași oră timp de un an de zile. Trucul cu realizarea unei analeme a Lunii este să aștepți un pic mai mult. În medie, Luna revine la aceeași poziție pe cer cu o întârziere zilnică de 50 de minute și 29 secunde, în succesiunea zilelor. Așa că Luna trebuie fotografiată cu 50 minute și 29 secunde mai târziu, în zile succesive. De-a lungul unei lunații sau lună lunară, va apărea trasată curbatura asemănătoare unei analeme întrucât poziția Lunii se modifică datorită orbitei sale înclinate și eliptice. Pentru a crea această imagine compozită a unei analeme lunare, astronomul Gyorgy Soponyai a selectat o lună-lunară între 26 martie – 18 aprilie cu o condiție meteo bună și o locație apropiată de casă, lângă Mogyorod, Ungaria. Fazele lunare prea subțiri și slabe de captat din jurul Lunii Noi lipsesc, totuși. Înspre sud- vest luminile Budapestei se află la distanță în această imagine din 27 martie.

LINK TO ORIGINAL APOD

LDN 1471: CAVITATE STELARĂ FORMATĂ DE VÂNT
Image Credit: Hubble, NASA, ESA; Processing & License: Judy Schmidt

Care este cauza acestei structuri parabolice neobișnuite? Această cavitate iluminată, cunoscută sub numele de LDN 1471, a fost creată de o stea nou formată, vizibilă ca sursa strălucitoare din vârful parabolei. Această protostea experimentează o scurgere de material care interacționează cu materialul înconjurător din Norul Molecular Perseus, producând strălucirea sa. Vedem doar o parte a cavității, cealaltă parte este ascunsă de praful întunecat. Forma parabolică este produsă de lărgirea în timp a cavității stelare de către vânt. De asemenea, pot fi observate două strucuri suplimentare, pe ambele părți ale protostelei, numite obiecte Herbig-Haro, cauzate tot de interacțiunea fluxului de ieșire cu materialul din jur. Nu se cunoaște motivul striațiilor de pe pereții cavității. Imaginea prezentată a fost realizată de Telescopul Spațial Hubble după o detecție inițială de către Telescopul Spațial Spitzer.

LINK TO ORIGINAL APOD

NEBULOASA CARINA -ÎNTR-O PERSPECTIVĂ INTERESANTĂ
Image Credit & Copyright: Carlos Kiko Fairbairn

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Trebuie să te afli în sud, privind spre sud, pentru a vedea un asemenea cer. Și asta numai dacă vei fi norocos. Chiar deasupra copacului din prim plan se află impresionanta Nebuloasă Carina, una dintre puținele nebuloase vizibile cu ochiul liber. Imaginea prezentată a trebuit să fie capturată dintr-o locație foarte întunecată, pentru ca nebuloasa Carina să apară într-o asemenea perspectivă și atât de aproape de orizont. Marea Nebuloasă din Carina, catalogată ca NGC 3372, este gazda unei stele variabile năzdrăvane, Eta Carinae care uneori erupe atât de puternic încât devine una dintre cele mai strălucitoare stele de pe cer. Deasupra Carinei este IC 2944, Nebuloasa ”Puiul alergător”, o nebuloasă care nu doar că arată ca un pui, ci conține, de asemenea, noduri întunecate de praf. Deasupra acestor nebuloase de emisie în roșu se află stelele strălucitoare ale Crucii Sudului, în timp ce în partea stângă sus a imaginii este Nebuloasa întunecată ”Sac de cărbuni”. Această imagine a fost compusă din șase expuneri consecutive realizate vara trecută din Padre Bernardo, Goias, Brazilia. Chiar și cu o planificare grijulie, astro-fotograful s-a considerat norocos să realizeze această scenă, pentru că norii, unii dintre aceștia vizibili aproape de orizont, tot apăreau în cale.

LINK TO ORIGINAL APOD

ZBOR PE LÂNGĂ TERRA AL SONDEI BEPICOLOMBO
Image Credit & License: ESA, BepiColombo, MTM

Cum ar arăta apropierea de planeta Pământ venind din spațiu? Un asemenea eveniment a fost înregistrat vizual în detalii remarcabile de către astro-nava robotică BepiColombo a ESA și JAXA luna trecută în timpul zborului de lansare către planeta Mercur. Terra poate fi văzută rotindu-se la apropiere, ieșind din spatele antenei de mare putere a sondei în acest video cu time-lapse de aproape 10 ore. Pământul este atât de strălucitor încât nu sunt vizibile stele în fundal. Lansată în 2018, misiunea robotică BepiColombo a utilizat gravitația terestră pentru a-și ajusta cursul în cadrul primei plonjări planetare dintre cele nouă programate de-a lungul unei misiuni de șapte ani, dar numai una dintre acestea vizând Terra. Programat să intre pe orbită în 2025, BepiColombo va obține imagini și informații de la suprafață și despre câmpul magnetic al planetei Mercur, într-un efort de a înțelege mai bine evoluția timpurie a sistemului solar și celei mai interioare planete.

LINK TO ORIGINAL APOD

MESAJ DE PE TERRA
Image Credit: Frank Drake (UCSC) et al., Arecibo Observatory (Cornell U.);
License: Arne Nordmann (Wikimedia)

Ce încearcă să ne spună acești pământeni? Mesajul prezentat a fost difuzat de pe Pământ către roiul stelar M13, în anul 1974. În timpul unei dedicări a Observatorului Arecibo, care este încă unul dintre cele mai mari telescoape radio din lume – a fost transmis un șir de 1 și 0 cu reprezentare în diagrama de mai sus. Această încercare de comunicare extraterestră a fost în mare parte ceremonială – deoarece umanitatea transmite în mod regulat și neintenționat semnale radio și de televiziune în spațiu. Chiar și dacă acest mesaj va fi primit, va trebui să așteptăm aproape 50.000 de ani pentru a primi răspunsul. Mesaju prezentat oferă date simple despre umanitate și cunoștințele sale: de la stânga la dreapta sunt numerele de la 1 la 10, atomi incluzând hidrogenul și carbonul, unele molecule interesante, ADN-ul, un om cu descriere, elementele de bază ale sistemului solar și prezentarea telescopului care expediază semnalul. În prezent sunt realizate mai multe cercetări privind inteligența extraterestră, incluzând una pentru care vă puteți utiliza propriul computer.

LINK TO ORIGINAL APOD

TELESCOPUL RADIO BIG-EAR ȘI SEMNALUL WOW!
Image Credit & Copyright: Rick Scott

Încă din primele zile ale radioului și televiziunii, noi transmitem liber semnale în spațiu. De ceva vreme, ascultăm și noi. Un mare radio-telescop de la Universitatea de Stat din Ohio, cunoscut sub apelativul afectuos ”Urechea cea Mare” a fost unul dintre primii receptori. Big-Ear avea dimensiunea a aproximativ trei terenuri de fotbal și consta ceva asemănător unui ”avion” metalic cu două reflectoare de forma unui gard, unul fix și unul înclinabil. Se baza pe rotația terestră pentru a ajuta la scanarea cerului. Această fotografie, realizată de un fost student voluntar al Big Ear, Rick Scott, privește în planul de la sol spre reflectorul fix, cu ”coarnele” receptorului de frecvență radio în prim plan. Începând cu 1965, Big-Ear a fost utilizat pentru un sondaj radio ambițios al cerului. În anii 70 a devenit primul telescop ce asculta continuu semnalele provenite de la civilizațiile extraterestre. Într-un moment emoționant din august 1977, un semnal foarte puternic, neașteptat, a fost poreclit ”WOW!”. Semnalul a fost detectat de urechea cea mare. Din păcate, pentru că a fost auzită doar o singură dată, sursa semnalului nu a putut fi determinată. În mai 1998, ultimele piese ale urechii mari au fost dărâmate, după ce telescopul radio a fost scos din funcțiune.

Semnalul WOW! este un semnal radio în bandă îngustă recepționat pe 15 august 1977, aparent sosit din constelația Sagittarius, semnal care a alimentat așteptări foarte mari privind originea extraterestră. Astronomul Jerry R. Ehman a descoperit anomalia câteva zile mai târziu, când a revizuit datele înregistrate. A fost atât de impresionat de rezultat încât a încercuit citirea pe hartia printată, cu semnalul codificat drept 6EqUj5 și a adnotat ”WOW!”, de unde denumirea semnalului. Întreaga secvență a semnalului a avut o fereastră de 72 secunde, semnalul fiind detectat de Big-Ear însă, nu a mai fost detectată de atunci, în ciuda eforturilor multiple realizate de oamenii de știință. Multe ipoteze au fost lansate pentru explicarea originii emisiei, incluzând surse naturale și acțiunea omului, însă nici una nu a explicat adecvat semnalul. Deși semnalul WOW! nu a avut nici o modulație detectabilă – o tehnică utilizată pentru a transmite informație prin intermediul undelor radio – acesta a rămas cel mai puternic candidat pentru o transmisie radio extraterestră din întreaga istorie.

LINK TO ORIGINAL APOD

O SCENĂ COSMICĂ CU M106
Image Credit & Copyright: Joonhwa Lee

Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian

Messier 106, cu spirala sa frumoasă, mare și strălucitoare, domină perspectiva cosmică. Câmpul larg de aproape două grade arată spre constelația bine-cunoscută Canes Venatici, lângă mânerul Carului Mare. Cunoscută și sub denumirea de NGC 4258, M106 se întinde pe o suprafață de 80.000 ani lumină și este situată la 23,5 milioane de ani lumină depărtare, fiind cea mai importantă galaxie din grupul galactic Canes II. Pentru o galaxie atât de îndepărtată, distanța până la M106 poate fi decelată prin măsurare directă, urmărind maserul remarcabil al galaxiei, sau a emisiilor laser cu microunde. Foarte rară dar produsă natural, emisia de maser este produsă de moleculele de apă din norii moleculari care orbitează nucleul activ al galaxiei. O altă galaxie spirală proeminentă din scenă este NGC 4217, mai jos și în dreapta față de M106. Distanța până la NGC 4217 este mai puțin cunoscută, estimată la aprox. 60 milioane de ani lumină, în scenă apar și stele strălucitoare în prim planul NGC4217 care aparțin galaxiei noastre. Existența altor galaxii dincolo de Calea Lactee a fost pusă la îndoială în urmă cu un secol, într-o mare dezbatere astronomică.

LINK TO ORIGINAL APOD