ARBORELE CU AURORĂ
Image Credit & Copyright: Alyn Wallace

Da, dar arborele tău poate face asta? În imagine este o coincidență vizuală între ramurile întunecate ale unui copac din apropiere și lumina strălucitoare a unei aurore îndepărtate. Frumusețea aurorei – combinată cu modul în care părea să imite un copac chiar în apropiere – a fascinat fotograful într-un asemenea grad, încât a uitat momentan să facă fotografii. Privit în unghi drept, părea că acest copac avea frunzele formate din auroră. Din fericire, înainte ca aurora să se transforme într-o formă de ansamblu diferită, el și-a revenit și a surprins coincidența momentană uimitoare. De obicei declanșată de explozii solare, aurora este cauzată de electroni cu energie ridicată care afectează atmosfera Pământului, la o altitudine de aproximativ 150 de kilometri. Colaborarea neobișnuită dintre Pământ și cer a fost văzută de martor în martie 2017 în Islanda.

LINK TO ORIGINAL APOD

SITUL DE ATERIZARE A ROVERULUI PERSEVERANCE DE LA ORBITERUL MARS RECONNAISSANCE
Image Credit: NASA/JPL-Caltech/MSSS

Văzut de pe orbită la o zi după o sosire dramatică pe suprafața marțiană, locul de aterizare al lui Perseverance este identificat în această vedere de înaltă rezoluție de pe Mars Reconnaissance Orbiter. Imaginea camerei orbiterului dezvăluie, de asemenea, locația etapei de coborâre a misiunii Marte 2020, a scutului termic și a parașutei și a învelișului din spate care au livrat Perseverența pe suprafața lui Marte. Fiecare cutie de inserții adnotate se întinde pe 200 de metri (650 de picioare) pe podeaua craterului Jezero. Perseverance este situat în centrul modelului creat de evacuarea rachetelor pe măsura derulării etapei de coborâre prin plutire și așezarea la sol a roverului. După manevra sky crane, sistemul de asistentță la coborâre a zburat pentru a se prăbuși la o distanță sigură de rover, locul său final de odihnă fiind indicat printr-un model de resturi întunecat în formă de V. Căderea la suprafață în apropiere după separarea lor în secvența de aterizare, locația scutului termic, a parașutei și a scutului din spate sunt marcate în imaginea de înaltă rezoluție de pe orbita Marte.

LINK TO ORIGINAL APOD

MARS PERSEVERANCE SOL 3
Image Credit: NASA, JPL-Caltech, MSSS, ASU

Lipite împreună pe planeta Pământ, 142 de imagini separate alcătuiesc această panoramă de 360 de grade de la etajul craterului Jezero de pe Marte. Imaginile color de înaltă rezoluție au fost realizate de Mastcam-Z cu abilități de mărire, a rover-ului Perseverance, în timpul misiunii sol 3 (adică 21 februarie 2021). În prim-planul vizualizării lui Mastcam-Z se află puntea roverului de dimensiunile unui autoturism. În culori deschise.

LINK TO ORIGINAL APOD

SURVOLAREA PLANETEI VENUS
Image Credit: NASA, JHUAPL, Naval Research Lab, Guillermo Stenborg and Brendan Gallagher

Aflat într-o misiune de explorare a heliosferei interioare și a coroanei solare, pe 11 iulie 2020, Imager-ul de câmp vizual larg de la bordul Sondei Solare Parker a NASA a surprins această priveliște uimitoare a nocturnei Venusiene de la o distanță de aproximativ 12.400 de kilometri (7.693 mile). Nava spațială realiza al treilea dintre cele șapte survoluri ale planetei interioarte, asistate de gravitație. Survolurile gravitaționale sunt concepute pentru a utiliza apropierea de planeta Venus pentru a ajuta sonda să-și modifice orbita, pentru ca finalmente să ajungă la 6 milioane de kilometri (4 milioane de mile) de suprafața solară, la sfârșitul anului 2025. O imagine surprinzătoare, camera cu vedere laterală pare a privi printre nori pentru a arăta o trăsătură întunecată lângă centrul cunoscut sub numele de ”Afrodita Terra”, cea mai mare regiune muntoasă de pe suprafața venusiană. Conturul strălucitor situat la marginea planetei este o strălucire nocturnă, probabil emisă de atomii de oxigen excitați care se recombină în molecule în zona superioară a atmosferei. Dungile strălucitoare și petele din toată imaginea se datorează probabil particulelor încărcate energetic și prafului din apropierea camerei care reflectă lumina soarelui. Observatorii de pe planeta Pământ recunosc probabil stelele familiare ale centurii și sabiei lui Orion în colțul din dreapta jos.

LINK TO ORIGINAL APOD

GALAXIA SPIRALĂ M66 DE LA HUBBLE
Image Credit: NASA, ESA, Hubble, Janice Lee; Processing & Copyright: Leo Shatz; Text: Karen Masters

Este întotdeauna plăcut să obții o imagine mai nouă nouă a unui vechi prieten. Această imagine uluitoare înregistrată de Telescopul Spațial Hubble, a galaxiei spirale M66 din apropiere, reprezintă tocmai un astfel de moment. O galaxie spirală cu o mică bară centrală, M66 este un membru al Tripletei Leo, un grup de trei galaxii situate la aproximativ 30 de milioane de ani lumină de noi. Tripletul Leo este o țintă populară pentru telescoapele relativ mici, în parte deoarece M66 și tovarășii săi galactici M65 și NGC 3628 apar toți separați de aproximativ lățimea unghiulară a unei luni pline. Imaginea prezentată a lui M66 a fost luată de Hubble pentru a ajuta la investigarea legăturii dintre formarea stelelor și norii moleculari de gaze. Sunt vizibile în mod clar stele albastre strălucitoare, nori de hidrogen roz ionizați – presărați de-a lungul brațelor spirale exterioare și benzi întunecate de praf în care s-ar putea ascunde mai multe stele în formare.

LINK TO ORIGINAL APOD

VIDEO: AMARTIZAREA ROVERULUI PERSEVERANCE
Video Credit: NASA/JPL-Caltech, Mars 2020 Mission Team

Cum ar arăta să amartizezi? Pentru a monitoriza mai bine instrumentele implicate în intrarea, coborârea și aterizarea Roverului Perseverence pe Marte, de săptămâna trecută, au fost incluse camere cu capacitate video, care au returnat acum imaginile. Videoclipul compozit de 3,5 minute începe cu deschiderea unei parașute uriașe, care încetinește dramatic nava spațială în timp ce pătrunde în atmosfera marțiană. Apoi scutul termic este văzut separându-se și căzând înainte. Pe măsură ce Perseverance coboară, Marte se conturează larg, iar suprafața sa devine din ce în ce mai detaliată. La doar 2 minute din videoclip, parașuta este lansată și Perseverența începe să amartizeze cu ajutorul rachetelor, ale căror jeturi împrăștie praful. La scurt timp, Sky Crane preia controlul și pune jos la sol Perseverance, apoi se îndepărtează rapid. Roverul robot Perseverance va începe acum să exploreze vechiul crater Jezero, inclusiv căutarea semnelor de viață din trecut, dacă viața a existat vreodată pe planeta vecină a Pământului.

LINK TO ORIGINAL APOD

LUNA RIDICÂNDU-SE ÎNTRE CELE DOUĂ NAVE SPAȚIALE
Image Credit & Copyright: John Kraus

Ce se află acolo, de o parte și de cealaltă a Lunii? Nave stelare. Mai exact, acestea sunt rachete reutilizabile de lansare și returnare, dezvoltate de SpaceX, pentru a ridica încărcătura și, în cele din urmă, oamenii, de la suprafața Pământului, în spațiu. Cele două rachete din imagine sunt SN9 (numărul de serie 9) și SN10, fotografiate lângă lansatorul lor de la Boca Chica, Texas luna trecută, poziționându-se sub luna plină a lunii ianuarie. Navele stelare dețin motoare cu metan lichid în interiorul carcasei robuste din oțel inoxidabil. SN9 a avut o lansare-test la începutul acestei luni și a funcționat bine, cu excepția unei rachete interne care nu a reușit să se aprindă în timpul coborârii cu motor. SN10 continuă să fie supus testelor la sol și ar putea fi lansat la sfârșitul acestei luni.

LINK TO ORIGINAL APOD

NGC 2244: UN ROI STELAR ÎN NEBULOASA ROZETĂ
Image Credit & Copyright: Don Goldman

În inima Nebuloasei Rosette se află un grup luminos deschis de stele care luminează nebuloasa. Stelele NGC 2244 s-au format din gazul înconjurător acum doar câteva milioane de ani. Imaginea prezentată, făcută în ianuarie, utilizând expuneri multiple și culori foarte specifice pentru sulf (roșu umbrit), hidrogen (verde) și oxigen (albastru), surprinde regiunea centrală în detalii extraordinare. Un vânt fierbinte de particule se îndepărtează de stelele roiului și contribuie la o menajerie deja complexă de filamente de gaz și praf, evacuând încet centrul roiului. Centrul Nebuloasei Rozeta, lat de aproximativ 50 de ani-lumină, se află la aproximativ 5.200 de ani-lumină distanță de Terra și este vizibil cu binoclul în direcția constelației Unicornului (Monoceros).

LINK TO ORIGINAL APOD

PERSEVERANCE: CUM SĂ ATERIZEZI PE MARTE
Image Credit: NASA, JPL, Mars 2020

Aflată dedesubt în etapa de coborâre propulsată de rachete, ”Perseverența” atârnă la doar câțiva metri deasupra suprafeței marțiene, capturată aici cu câteva momente înainte de touchdown-ul său din 18 februarie pe Planeta Roșie. Priveliștea uluitoare a urmat unei călătorii intense de șapte minute, din capătul superior al atmosferei marțiene. Parte dintr-un videoclip de înaltă rezoluție, fotografia a fost făcută chiar din etapa de coborâre, în timpul manevrei finale de aterizare a skycrane-ului. Trei cabluri mecanice întinse, de aproximativ 7 metri lungime, sunt vizibile, coborând roevrul, alăturat unei conexiuni electrice ombilicale, care alimentează semnale (cum ar fi această imagine), către un computer aflat la bordul roverului de dimensiunile unui automobil. Sub Perseverence, serpentinele de praf marțian sunt aruncate de la suprafață de către motoarele rachete de coborâre. Imediat după atingere, cablurile au fost eliberate permițând stadiului de coborâre să zboare la o distanță sigură înainte de a-și epuiza combustibilul așa cum era planificat.

LINK TO ORIGINAL APOD

PERSEVERANCE PE MARTE – SOL 0
Image Credit: NASA, JPL, Mars 2020

După o călătorie interplanetară de 203 de zile și șapte minute de ”teroare”, Perseverența (”Perseverance”) a aterizat pe Marte. Confirmarea aterizării reușite la craterul Jezero a fost anunțată de controlul misiunii de la Jet Propulsion Laboratory al NASA din sudul Californiei la ora 12:55 pm PST pe 18 februarie. Camera frontală stânga de evitare a pericolelor a roverului marțian de dimensiunea unei mașini, a realizat această imagine inițială de rezoluție joasă, la scurt timp după ”touchdown” (atingerea solului), în cadrul Sol 0 a misiunii. O acoperitoare de protecție se află încă poziționată pe cameră, dar umbra ”Perseverance”, acum cel mai ambițios rover trimis către Planeta Roșie, este proiectată vizibil pe suprafața marțiană.

LINK TO ORIGINAL APOD

ALPII ELVEȚIENI, CERUL MARȚIAN
Image Credit & Copyright: Jens Bydal

Această scenă cu cerul deasupra muntelui înzăpezit a fost înregistrată în 6 februarie, în apropiere de Melchsee-Frutt, centrul Elveției, planeta Pământ. Cu toate acestea, lumina roșiatică a zilei și strălucirea albastră din jurul soarelui de după-amiază sunt culori ale cerului marțian. Desigur, ambele lumi au același Soare. De pe Marte, Soarele prezintă doar jumătate ca luminozitate și 2/3 din mărime, în comparație cu aspectul său de pe Terra. Înălțate de la suprafața lui Marte, particulele fine de praf suspendate în atmosfera subțire marțiană sunt bogate în oxizi de fier care produc nuanța roșiatică a Planetei Roșii. Oxizii tind să absoarbă albastrul din lumina soarelui, conferind o nuanță roșie cerului marțian, în timp ce împrăștierea înainte face ca lumina să pară relativ albăstruie în apropiere și în jurul soarelui marțian, mai mic și mai difuz. În mod normal, atmosfera mai densă a Pământului împrăștie puternic lumina albastră, făcând cerul terestru albastru. Dar pe 6 februarie un imens nor de praf suflat peste Marea Mediterană din deșertul Sahara a ajuns în Alpii Elvețieni, înnegrind Soarele și împrumutând, în acea după-amiază alpină, culorile cerului marțian. A doua zi, doar zăpada a rămas acoperită de praf roșiatic.

LINK TO ORIGINAL APOD

PILON SOLAR CU ARC TANGENT SUPERIOR
Image Credit & Copyright: Mike Cohea

Acesta nu a fost un pilon solar tipic. Chiar după răsăritul soarelui, în urmă cu două săptămâni, în Providence, Rhode Island, SUA, un fotograf, privind pe fereastră, a rămas uluit. Uimirea a fost cauzată de un stâlp solar ivit sus. Stâlpii solari, coloane de lumină singulare, înălțându-se de la Soare, sunt rareori văzute și sunt cunoscute ca fiind cauzate de lumina soarelui reflectată în discurile de gheață în formă de hexagon, care coboară prin atmosfera Pământului. În mod separat, arcurile tangente superioare sunt cunoscute a fi cauzate de refracția luminii solare prin căderea tuburilor hexagonale de gheață. Identificarea unui pilon solar conectat la un arc tangent superior este extraordinară și, inițial, au fost necesare câteva analize pentru a afla ce se întâmplă. O teorie principală este că acest stâlp solar a fost creat, de asemenea, într-un mod complex și neobișnuit, prin căderea tuburilor de gheață. Puțini ar fi putut crede că un fenomen atât de rar a reapărut, dacă nu ar fi fost gândirea rapidă a fotografului – și a camerei de pe smartphone-ul său din apropiere.

LINK TO ORIGINAL APOD

PERSEVERANCE: ȘAPTE MINUTE CĂTRE MARTE

Video Credit: NASA, JPL

Cât de greu este să aterizezi în siguranță pe Marte? Atât de greu, încât mai multe au fost încercările eșuate, decât cele de succes. Următoarea încercare va fi joi. Principala problemă este că atmosfera marțiană este prea groasă pentru a fi ignorată – sau v-a topi nava spațială. Pe de altă parte, atmosfera este, totuși, prea subțire pentru a se putea baza pe parașute – sau nava spațială se va prăbuși. Prin urmare, așa cum este subliniat în videoclipul prezentat, dispozitivul de aterizare Perseverance își va pierde o mare parte din viteza sa mare prin desfășurarea unei parașute uriașe, dar apoi va trece la rachete și, în cele din urmă, presupunând că totul merge bine, va culmina cu un Sky Crane care va coborî lent roverul Perseverance, de dimensiuni auto, la suprafață cu frânghii. Poate suna nebunesc, dar rover-ul Curiosity a fost plasat pe Marte folosind o metodă similară în 2012. De la intrarea atmosferică până la atingerea suprafeței durează aproximativ șapte minute, totul coordonat de un computer de bord, deoarece Marte este prea departe pentru o comunicare interactivă rapidă. În acest timp, oamenii de pe Terra vor aștepta pur și simplu să audă dacă aterizarea a avut succes. Săptămâna trecută, nava spațială Emiratele Arabe Unite a început cu succes orbitarea planetei Marte, urmată o zi mai târziu de misiunea chineză Tianwen-1, care probabil va programa o aterizare a propriului său rover în următoarele câteva luni.

LINK TO ORIGINAL APOD

ATERIZAREA PE MARTE: ȘAPTE MINUTE DE TEROARE
Video Credit: NASA, JPL

Începând cu ziua de joi, ar putea exista un nou robot-explorator uimitor pe Marte. Sau ar putea exista o nouă grămadă de deșeuri. Totul depinde probabil de mersul corect al lucrurilor la câteva minute după ce misiunea Marte 2020 a ajuns pe noua sa planetă gazdă și încearcă să desfășoare roverul Perseverență. Este, probabil, cea mai sofisticată aterizare încercată vreodată pe planeta roșie; evenimentele consecutive de precizie vor implica un scut termic, o parașută, mai multe manevre de rachetă și funcționarea automată a unui dispozitiv neobișnuit numit Sky Crane. Ecoul celor Șapte Minute de Teroare de Joi, este videoclipul prezentat aici, cu aterizarea roverului Curiosity pe Marte, în 2012. Dacă va avea succes, roverul Perseverance, de dimensiunea unei mașini se va odihni pe suprafața lui Marte, urmând să înceapă curând explorarea craterului Jezero, pentru a determina mai bine locuibilitatea acestei lumi aparent sterpe în ce privește viața – relativ la trecut, prezent și viitor. Deși mai multe mijloace media vor putea trata acest eveniment, o modalitate de a urmări desfășurarea evenimentelor aterizării este pe canalul NASA în direct pe web.

LINK TO ORIGINAL APOD

NEBULOASA ROSETTE CU TULPINĂ LUNGĂ
Image Credit & Copyright: Adam Block & Tim Puckett

Nebuloasa Rozetă, cu orice alt nume, ar arăta la fel de dulce? Denumirea blândă în noul catalog general, a NGC 2237 nu pare să diminueze aspectul acestei nebuloase cu emisii înflorite, în partea de sus a imaginii, pe vârful unei tulpini lungi de hidrogen gazos strălucitor. În interiorul nebuloasei se află un grup deschis de stele tinere strălucitoare denumite NGC 2244. Aceste stele s-au format în urmă cu aproximativ patru milioane de ani din materialul nebulos și vânturile lor stelare, eliberate dintr-o gaură din centrul nebuloasei, izolate de un strat de praf și gaz fierbinte. Lumina ultravioletă provenită de la stelele fierbinți ale grupului face ca nebuloasa din jur să strălucească. Nebuloasa Rozetă se întinde pe o rază de aproximativ 100 de ani-lumină, se află la aproximativ 5000 de ani-lumină distanță și poate fi văzută cu un telescop mic spre constelația Unicornului (Monoceros).

LINK TO ORIGINAL APOD

ASTEROIDUL EROS ÎN STEREO
Image Credit: NEAR Project, JHU APL, NASA

Pregătiți ochelarii de vizionare stereoscopică în roșu/albastru și plutiți alături de asteroidul 433 Eros. Orbitând în jurul Soarelui o dată la 1,8 ani, asteroidul din apropierea Pământului este numit după zeul grec al iubirii. Cu toate acestea, forma sa seamănă mai mult cu un cartof aglomerat decât cu o inimă. Eros este o lume diminuată de 40 x 14 x 14 kilometri cu orizonturi ondulate, cratere, bolovani și văi. Scara sa deranjantă și forma ne-romantică sunt subliniate în acest mozaic de imagini din nava spațială NEAR Shoemaker prelucrată pentru a oferi o imagine stereo anaglifă. Împreună cu clarobscurul dramatic, imaginea 3D din NEAR Shoemaker a furnizat măsurători importante ale formelor de relief și structurilor asteroidului și indicii despre originea acestei bucăți de stâncă de dimensiunea unui oraș, din sistemul solar. Cele mai mici caracteristici vizibile aici au aproximativ 30 de metri lățime. Începând cu 14 februarie 2000, istoricul NEAR Shoemaker a petrecut un an pe orbita în jurul lui Eros, fiind prima navă spațială care a orbitat un asteroid. Mai apoi, cu douăzeci de ani în urmă, pe 12 februarie 2001, Shoemaker a aterizat pe Eros, într-o nouă premieră a primei nave ce aterizează vreodată pe suprafața unui asteroid. Transmisia finală a lui NEAR Shoemaker-ului de pe suprafața Eros a fost pe 28 februarie 2001.

LINK TO ORIGINAL APOD

GALAXIA SPIRALĂ NGC 1350
Image Credit & Copyright: Mike Selby, Warren Keller

Acest superb univers insular se află la aproximativ 85 de milioane de ani lumină distanță, în constelația sudică Fornax. Locuite de grupuri tinere de stele albastre, brațele spiralate strânse din NGC 1350 par să se unească într-un cerc în jurul nucleului mare și luminos al galaxiei, dându-i aspectul unui ochi cosmic. De fapt, NGC 1350 are o lungime de aproximativ 130.000 de ani lumină. Acest lucru face ca această galaxie să fie la fel de mare sau puțin mai mare decât Calea Lactee. Pentru astronomi, NGC 1350 este vizibilă la periferia grupului de galaxii Fornax, dar distanța sa estimată sugerează că nu este o membră în sine a clusterului. Desigur, stelele strălucitoare în prim-plan ale acestui câmp vizual telescopic aparțin propriei noastre galaxii spirale, Calea Lactee.

LINK TO ORIGINAL APOD

MOZAICUL CYGNUS 2010 – 2020
Image Credit & Copyright: J-P Metsavainio (Astro Anarchy)

Prin zonele colorate cu praf interstelar și gaz strălucitor, acest frumos peisaj este pictat de-a lungul planului galaxiei noastre Calea Lactee aproape de capătul nordic al Marelui Rift și constelația Cygnus. Compus de-a lungul unui deceniu, din 400 de ore de date-imagini, mozaicul larg se întinde pe o suprafață impresionantă de 28×18 pe cer. Steaua alfa a Lebedei, strălucitoare, fierbinte, supergiganta Deneb, se află în stânga. Aglomerat cu stele și nori de gaz luminos, Cygnus găzduiește, de asemenea, nebuloasa întunecată, care ascunde nordul sacului de cărbune și regiunile de formare stelară cu emisie NGC 7000, Nebuloasa Americii de Nord și IC 5070, Nebuloasa Pelican, la stânga și puțin sub Deneb. Multe alte nebuloase și grupuri de stele sunt identificabile de-a lungul scenei cosmice. Desigur, Deneb în sine este, de asemenea, cunoscut de astronomii din emisfera nordică pentru locul său în două asterisme, marcând un vârf al Triunghiului de vară și vârful Crucii Nordului.

LINK TO ORIGINAL APOD

LASERELE ÎN SLUJBA ASTRONOMIEI DE LA SOL
Image Credit & Copyright: Juan Carlos Muñoz / ESO; Text: Juan Carlos Muñoz

De ce scintilează stelele? Atmosfera noastră este de vină, deoarece pungi cu aer de inversiune, în mișcare constantă, distorsionează căile luminii de la obiectele astronomice îndepărtate. Turbulența atmosferică este o problemă pentru astronomi, deoarece estompează imaginile surselor pe care doresc să le studieze. Telescopul prezentat în această imagine, situat la Observatorul Paranal al ESO, este echipat cu patru lasere pentru a combate această turbulență. Laserele sunt reglate pe o culoare ce excită atomii care plutesc în atmosfera superioară a Pământului – sodiul lăsat de meteorii în trecerea lor. Aceste pete strălucitoare de sodiu acționează ca stele artificiale, a căror sclipire este înregistrată imediat și redirecționată către o oglindă flexibilă care se deformează de sute de ori pe secundă, contracarând turbulențele atmosferice și rezultând imagini mai clare. Sclipirea stelelor este un domeniu al tehnologiei în curs de dezvoltare și permite, în unele cazuri, ca imagini din clasa Hubble să fie preluate de la sol. Această tehnică a dus, de asemenea, la aplicații derivate în știința viziunii umane, unde este utilizată pentru a obține imagini foarte clare ale retinei.

LINK TO ORIGINAL APOD

SCLIPIRI DE LA PULSARUL CRAB
Video Credit & Copyright: Martin Fiedler

A supraviețuit, cumva, unei explozii care sigur ne-ar fi distrus Soarele. Acum se rotește de 30 de ori pe secundă și este renumit pentru blițurile sale rapide. Este Pulsarul Crabului, rămășița rotativă de stea neutronică a supernovei care a creat Nebuloasa Crabului. Un ochi atent poate observa blițurile pulsarului în videoclipul prezentat în time-lapse, chiar deasupra centrului imaginii. Videoclipul a fost creat prin adăugarea de imagini realizate numai atunci când pulsarul clipea, precum și imagini adăugate din alte perioade relative. Blițurile Pulsarului Crabului au fost observate prima oară de o femeie necunoscută ce participa la o seară publică de observații astronomice la Universitatea din Chicago în 1957 – care însă nu a fost crezută. Explozia supernova a progenitorului a fost surprinsă de mulți observatori în anul 1054 d.Hr. Nebuloasa Crab rămâne un nor pitoresc de gaz în expansiune, care strălucește în spectrul electromagnetic. Se consideră că pulsarul a supraviețuit exploziei supernova, deoarece este compus din materie cuantică-degenerată extrem de densă.

LINK TO ORIGINAL APOD

WR32 ȘI NORII INTERSTELARI DIN CARINA
Image Credit & Copyright: Ariel Cappelletti

Stelele pot fi precum artiștii. Cu gazul interstelar ca o pânză, o stea masivă și tumultuoasă Wolf-Rayet a creat pitoreștile filamente semicirculare zburlite numite WR32, în stânga imaginii. În plus, vânturile și radiațiile dintr-un mic grup de stele, NGC 3324, au sculptat o cavitate de 35 de ani lumină în partea dreaptă sus, partea dreaptă apărând ca o față de profil recunoscută. Denumirea populară a acestei regiuni este Nebuloasa Gabriela Mistral, după numele faimosului poet chilian. Împreună, acești nori interstelari se află la aproximativ 8.000 de ani lumină distanță în Marea Nebuloasă Carina, un cartier stelar complex care adăpostește numeroși nori de gaz și pulbere, cu o bogăție de inspirate de imaginație. Vederea telescopică prezentată surprinde emisia caracteristică a acestor nebuloase din atomii de sulf ionizat, hidrogen și oxigen cartografiind nuanțele roșii, verzi și albastre ale popularei palete Hubble.

LINK TO ORIGINAL APOD

STELE HOINARE ALBASTRE ÎN ROIUL GLOBULAR M53
Image Credit: ESA/Hubble, NASA

Dacă Soarele nostru ar face parte din acest grup de stele, cerul nopții ar străluci ca o casetă cu bijuterii stelare strălucitoare. Acest cluster, cunoscut sub numele de M53 și catalogat ca NGC 5024, este unul dintre cele aproximativ 250 de grupuri globulare care supraviețuiesc în galaxia noastră. Majoritatea stelelor din M53 sunt mai vechi și mai roșii decât Soarele nostru, dar unele stele enigmatice par a fi mai albastre și mai tinere. Aceste stele tinere ar putea contrazice ipoteza că toate stelele din M53 s-au format aproape în același timp. Aceste stele neobișnuite sunt cunoscute sub numele de stele hoinare albastre și sunt neobișnuit de frecvente în M53. După multe dezbateri, acum se crede că hoinarele albastre sunt stele întinerite de materia proaspătă care provine de la un însoțitor de stele binare. Analizând imaginile cu ciorchini globulari precum imaginea prezentată luată de telescopul spațial Hubble, astronomii folosesc abundența stelelor de genul stelelor hoinare albastre pentru a ajuta la determinarea vârstei grupului globular și, prin urmare, a unei limite a vârstei universului. M53, vizibil cu un binoclu către constelația Părului lui Bernice (Coma Berenices), conține peste 250.000 de stele și este unul dintre cele mai îndepărtate roiuri globulare față de centrul galaxiei noastre.

LINK TO ORIGINAL APOD

O NOAPTE DE IARNĂ DIN NORD
Image Credit & Copyright: Lukasz Zak

Zăpada acoperă pământul în această priveliște liniștită a pădurii și a cerului. Adunate într-o proiecție panoramică de 360 ​​de grade, cadrele mozaicate au fost capturate la sfârșitul lunii ianuarie de-a lungul unui drum de țară liniștit lângă Siemiony, nord-estul Poloniei, planeta Pământ. Noaptea era rece și între icare se întindeau spre cer, străluceau stelele și nebuloasele Căii Lactee de iarnă din nord. Aproape de zenit, este steaua strălucitoare Capella, la doar 43 de ani lumină deasupra vârfurilor copacilor. Stea alfa a constelației Auriga și parte a asterismului hexagonal de iarnă, Capella este un sistem de stele duble bine studiat. Urmați Calea Lactee deasupra și în dreapta Capellei și s-ar putea să vedeți stelele familiare din Orion în noaptea de iarnă nordică.

LINK TO ORIGINAL APOD

APOLLO 14 PORNIND SPRE CASĂ
Image Credit: Apollo 14, NASA, JSC, ASU (Image Reprocessing: Andy Saunders)

Acum 50 de ani, pe 7 februarie 1971, echipajul Apollo 14 a părăsit orbita lunară și a pornit spre casă. Ei au privit acest răsărit al Terrei din modulul de comandă Kittyhawk. Cu semiluna luminată de soare a Pământului înălțându-se doar peste orizontul lunar, terenul cu cratere din prim-plan se află de-a lungul marginilor Lunii. Bineînțeles, în timp ce orbita în jurul Lunii, echipajul putea urmări cum Pământul se înalță și apune, dar de la suprafața lunară Pământul atârna staționar pe cer deasupra locului de aterizare de la baza Fra Mauro. Probele de rocă returnate de la Fra Mauro au inclus o rocă de 20 de kilograme poreclită Big Bertha, ce s-a determinat că ar conține un fragment de meteorit de pe planeta Pământ. Păstrat la bordul lui Kittyhawk în timpul misiunii Apollo 14 era un recipient de 400-500 de semințe care au fost ulterior cultivate în copaci lunari.

LINK TO ORIGINAL APOD

APOLLO 14: VEDERE DIN MODULUL ANTARES
Image Credit: Edgar Mitchell, Apollo 14, NASA; Mosaic – Eric M. Jones

Vineri se vor împlini cincizeci de ani, de la aterizarea modulului lunar Antares al lui Apollo 14 pe Lună. Spre sfârșitul perioadei de staționare, astronautul Ed Mitchell a făcut o serie de fotografii ale suprafeței lunare, în timp ce privea pe o fereastră, asamblate în acest mozaic detaliat de editorul Jurnalului de la Suprafașa Lunii a lui Apollo, Eric Jones. Vederea ochește zonele muntoase Fra Mauro, spre nord-vestul locului de aterizare, după ce astronauții Apollo 14 și-au finalizat a doua și ultima ”plimbare” pe Lună. În prim-plan este un transportor de echipamente modular, un dispozitiv cu două roți, asemănător cu ricșa, folosit pentru a transporta unelte și probe. Aproape de orizont, în partea de sus a centrului, se află un bolovan de 1,5 metri lățime denumit roca Țestoasă. În craterul superficial de sub roca Țestoasă se află mânerul alb lung al unui instrument de prelevare, aruncat acolo în stil javelină de Mitchell. Colegul lui Moonitcher al lui Mitchell și primul american în spațiu, Alan Shepard, au folosit, de asemenea, o crosă improvizată pentru a lovi două mingi de golf. Una dintre mingile de golf ale lui Shepard este vizibilă doar ca o pată albă sub javelinul lui Mitchell.

LINK TO ORIGINAL APOD

DESCOPERITĂ PE LUNĂ: CANDIDATA PENTRU CEA MAI VECHE ROCĂ TERESTRĂ
Video Credit: NASA, Astromaterials 3D, Erika Blumenfeld et al.

Cea mai veche stâncă terestră a fost găsită pe Lună? Destul de posibil. Povestea se deschide odată cu misiunea lunară Apollo 14. Eșantionul lunar 14321, o rocă mare găsită în craterul Cone de către astronautul Alan Shepard, atunci când a fost analizată pe Pământ, s-a dovedit a avea un fragment care se potrivea mult mai bine cu rocile terestre decât alte roci lunare. Și mai surprinzător, secțiunea de rocă a fost recent datată de 4 miliarde de ani în urmă, făcând-o mai veche, până la incertitudinea măsurării, decât orice rocă găsită vreodată pe Pământ. O ipoteză principală susține acum că o cometă antică sau un impact cu un asteroid a lansat rocile terestre în sistemul solar, iar unele dintre acestea s-au prăbușit apoi pe Lună, s-au amestecat cu solul lunar încălzit și alte roci, s-au răcit și s-au fragmentat din nou. Videoclipul prezintă o scanare internă cu raze X a eșantionului 14321, care prezintă mai multe secțiuni cu chimicale semnificativ diferite. Rocile lunare vor continua să fie studiate pentru a învăța o istorie mai completă a Lunii, a Pământului și a sistemului solar timpuriu. Vineri se împlinesc 50 de ani de la aterizarea Apollo 14 pe Lună.

LINK TO ORIGINAL APOD

UN METEOR QUADRANTID PLIN DE CULOARE
Image Credit & Copyright: Frank Kuszaj

Meteorii pot fi plini de culoare. În timp ce ochiul uman nu poate discerne, de obicei, multe culori, camerele foto pot asta adesea. În imagine este un meteor Quadrantid capturat de camera foto din Missouri, SUA, la începutul acestei luni, care a fost nu numai impresionant de luminos, ci și de colorat. Fragmentul radiantului, probabil aruncat de asteroidul 2003 EH1, a trasat o cale peste atmosfera Pământului. Culorile din meteori provin îndeobște din elemente ionizate, eliberate pe măsură ce meteorul se dezintegrează, cu albastru-verde provenind în mod tipic din magneziu, violetul din calciu și verdele strălucitor de la nichel. Roșul, totuși, provine de obicei din azotul și oxigenul energizat din atmosfera Pământului. Această minge de foc meteorică strălucitoare a dispărut fulgerător – în mai puțin de o secundă – dar a lăsat o pistă de ionizare suflată de vânt care a rămas vizibilă timp de câteva minute.

LINK TO ORIGINAL APOD

HALO LUNAR DEASUPRA COPACILOR ÎNZĂPEZIȚI
Image Credit & Copyright: Göran Strand

Ați văzut vreodată un halou în jurul Lunii? Această vedere destul de obișnuită apare atunci când norii înalți subțiri care conțin milioane de mici cristale de gheață acoperă o mare parte a cerului. Fiecare cristal de gheață acționează ca o lentilă în miniatură. Deoarece majoritatea cristalelor au o formă hexagonală alungită similară, lumina care intră pe o fațetă de cristal și care iese prin fațeta opusă, se refractează cu 22 de grade, ceea ce corespunde razei Haloului Lunar. Un Halo solar similar poate fi vizibil în timpul zilei. Modul exact în care sunt formate cristalele de gheață în nori este încă un subiect de cercetare. În imaginea prezentată, capturată săptămâna trecută din Östersund, Suedia, un halo lunar complet a fost fotografiat deasupra copacilor înzăpeziți și a unor urme de iepuri.

LINK TO ORIGINAL APOD

2008 - 2022 MUZEUL DE ȘTIINȚE ASTRONOMICE BAIA MARE II ASTRONOMY SCIENCE MUSEUM