IULIUS CEZAR ȘI ZILELE ÎN PLUS DIN CALENDAR – Julius Caesar and Leap Days
Image Credit & License: Classical Numismatic Group, Inc., Wikimedia
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
În anul 46 î.Chr. Iulius Caesar a reformat sistemul calendaristic. Pe baza sfaturilor astronomului Sosigenes din Alexandria, calendarul Iulian a inclus o zi în plus o dată la patru ani ca urmare a faptului că anul terestru cuprinde puțin mai mult decât cele 365 zile desemnate. În termeni moderni, timpul necesar pentru ca planeta noastră să orbiteze Soarele este de 365.24219 zile solare. Deoarece calendarul conținea exact 365 zile, anul calendaristic terestru s-ar fi dereglat cu o zi o dată la patru ani, încât în cele din urmă luna Iulie (numită chiar după Iulius Caesar) ar fi început iarna, în emisfera nordică. Adoptând metoda anului bisect, cu o zi în plus la fiecare patru ani, calendarul iulian s-ar fi desincronizat mult mai puțin. În 1582, Papa Grigore al XIII-lea a corelat și mai atent aceste date, stabilind ca anul bisect să nu survină în anii terminați cu 00, decât dacă sunt divizibili cu 400. Acest sistem de calendar gregorian este încă în uz foarte larg. Desigur, datorită fricțiunilor mareice în sistemul Terra și Lună, rotația Terrei se încetinește și gradual ziua se scurtează cu aprox 1,4 milisecunde la un secol. Asta înseamnă că ziua în plus de 29 februarie și contabilizarea anilor bisecți nu va mai fi necesară peste exact patru milioane de ani.
RACHETĂ LANSATĂ CĂTRE POLUL SUD CERESC – South Celestial Rocket Launch
Image Credit & Copyright: Brendan Gully
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
La apusul Soarelui, pe 6 decembrie, de pe o planetă în rotație, a fost lansată racheta ”Rocket Lab Electron”. Având la bord o multitudine de sateliți mici, racheta s-a înălțat din Peninsula Mahia, o insulă nordică din Noua Zeelandă, într-o misiune pe o orbită terestră joasă. Urmele flăcrilor produse de frumosul arc de lansare al Electronului sunt orientate către sud în această mare sudică și peisaj. Urmele de vapori ejctați din rachetă surprind lumina solară chiar dacă cerul devine mai întunecat. iar Soarele aproape de apus încă strălucește la altitudine alături de traiectoria rachetei. Fixată pe un tripod, perspectiva camerei aproape aliniază vârful de arc al rachetei cu polul sud ceresc, dar nici o stea nu marchează locația pe cerul de seară al emisferei sudice. Totuși, polul sud ceresc este ușor de găsit în centrul arcelor stelare din compoziția timelapse.
CERUL DE NOAPTE DIN DOUĂ EMISFERE – Two Hemisphere Night Sky
Image Credit & Copyright: Petr Horálek/ESO, Juan Carlos Casado/IAC (TWAN)
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Soarele este ascuns de orizontul dispus la mijloc în această vedere a cerului de noapte din ambele emisfere. Acest mozaic digital a fost înregistrat de la latitudini corespondente, una de la 29 grade N și cealaltă, de la 29 grade S față de ecuator. În jumătatea de sus este vederea nordică de la observatorul IAC de la La Palma, vedere fotografiată în februarie 2020. Dedesubt, este o scenă sudică bine potrivită cu cealaltă, de la Observatorul ESO de la La Silla, înregistrată în Aprilie 2016. În această proiecție, Calea Lactee este dispusă aproape vertical deasupra și sub orizont. Norii săi întunecați și nebuloasele strălucitoare sunt proeminente aproape de centrul galactic, în jumătatea de jos a cadrului. În jumătatea superioară, strălucitoarea Venus este scăldată în lumină zodiacală. Lumină solară împrăștiată difuz de praful interplanetar, lumina zodiacală contureză planul ecliptic al sistemului solar într-un cerc complet pe cerul înstelat. Cupolele mari ale telescopului se întind de-a lungul orizontului inversat de la La Silla, în timp ce la La Palma, telescoapele Magic cu mai multe oglinzi stau deasupra centrului. Exălorând această compoziție duală N-S a cerului de noapte puteți găsi Galaxia Andromeda și Norii Magelanici.
NGTS-10b: DESCOPERIREA UNEI PLANETE OSÂNDITE – Discovery of a Doomed Planet
Illustration Credit: ESA, C. Carreau; Text: Alex R. Howe (NASA/USRA, Science Meets Fiction Blog)
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Această planetă fierbinte de tip jupiterian este condamnată la dispariție. ”Jupiterii fierbinți” sunt planete gigante precum Jupiter care orbitează mult mai aproape de steaua părinte decât Mercur este dispus față de Soare. Dar unii jupiteri fierbinți sunt mai extremi decât alții. NGTS-10b, ilustrată generic, este cea mai apropiată planetă gigantă, având și orbita cea mai rapidă, în seria exo-planetelor cunoscute, realizând în numai 18 ore revoluția în jurul stelei mamă. NGTS-10b este puțin mai mare decât Jupiter, dar orbitează extrem de aproape de stea, la mai puțin de două ori diametrul stelei părinte, considerat de la suprafața stelei. Când o planetă orbitează la o asemenea apropiere, este de așteptat să fie aspirată spre interior de forțele mareice, pentru a fi în cele din urmă ruptă de gravitația stelei. NGTS-10b, descoperită de cercetătorii de la Universitatea Warwick, poară numele de Next Generation Transit Survey (sondajul de nouă generație a tranzitelor), care a detectat planeta precară când a trecut prin fața stelei sale (tranzit), blocând o parte din lumină. Deși dispariția violentă a planetei MGTS-10b este sigură, nu se știe exact când se va produce evenimentul catastrofic.
JUNO NE AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEM CÂMPUL MAGNETIC AL LUI JUPITER – Jupiter’s Magnetic Field from Juno
Video Credit: NASA, JPL-Caltech, Harvard U., K. Moore et al.
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Cât de apropiat este câmpul magnetic al planetei Jupiter față de cel al Terrei? Nava robotică Juno a NAS a relevat complexitatea surprinzătoare a câmpului magnetic deținut de Jupiter și că lumea Joviană nu are precum Terra poli magnetici unici cu N-S. Videoclipul de mai sus prezintă o captură vizuală a câmpului magnetic jupiterian, animația fiind realizată cu datele de la Juno. Culorile roșu și albastru ilustrază regiunile din partea superioară a norului de câmpuri magnetice puternic pozitive (sud) și respectiv câmpuri magnetice negative (nord). Înconjurând planeta, sunt imaginate liniile câmpului magnetic. Prima secvență a animației arată ceea ce pare a fi un câmp dipol relativ normal, dar în curând o regiune, acum cunoscută sun numele de Marea Pară Albastră, se rotește în vedere, nefiind aliniată cu polii de rotație ai lui Jupiter. Mai departe, în a doua secvență, animația ne conduce deasupra unuia din polii de rotație ai lui Jupiter, unde punctele-fiebinți roșii, magnetice, sunt revelate ca extinse și uneori chiar inelare. O înțelegere mai bună a câmpului magnetic jupiterian poate oferi indicii și în ce privește enigmaticul magnetism planetar terestru.
COROANA, HALOUL ȘI ARCURI ALE LUNII DEASUPRA MANITOBEI – Moon Corona, Halo, and Arcs over Manitoba
Image Credit & Copyright: Brent Mckean
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Ați putea să nu întârziați la slujbă, dacă Luna ar arăta așa? Pe măsură ce fotograful se pregătea să conducă spre serviciu, refracția, reflexia, și chiar difracția luminii lunare de la milioane de cristale de gheață în cădere, au transformat iconița familiară a Lunii noastre într-o menajerie de alte arce și halouri. Scena prezentată a fost surprinsă cu trei expuneri combinate acum două săptămâni într-o dimineață rece de iarnă din Manitoba, Canada. Inelele colorate sunt coroane produse de difracția cuantică a micilor picături de apă sau gheață aproape de direcția Lunii. În exterior, un halo de 22 de grade a fost creat de lumina lunii prin refracția cristalelor de gheață cu șase fețe. În părți sunt ”câinii Lunii”, produși de lumina refractată prin platelele de gheață cu șase fețe pe măsură ce sunt difuzate către sol. Vizibile în partea superioară și cea inferioară a haloului de 22 de grade sunt arcurile tangente inferioare și superioare create prin refracția luminii lunare aproape orizontal prin cilindrii de gheață. După numai câteva minute, haloul și arcurile au dispărut ca prin minune – totul revenind la norma, cu excepția unui singur ”câine de lună”.
Câinele de Lună (numele științific: paraselene, care la plural înseamnă ”alături de Lună”) este o pată circulară strălucitoare pe un halo lunar, produs de rafracția luminii Lunii de către cristalele de gheață plate cu forme hexagonale, în norii crirrus sau cirrostratus. Câinii de Lună apar ca parte a haloului de 22 grade, aproape 10 diametre lunare în exteriorul Lunii. Sunt analogi Câinilor Soarelui, dar sunt mai rari.
ILLUSTRIS: O SIMULARE ÎN DETALIU A EVOLUȚIEI UNIVERSULUI – Illustris Simulation of the Universe
Video Credit: Illustris Collaboration, NASA, PRACE, XSEDE, MIT, Harvard CfA;
Music: The Poisoned Princess (Media Right Productions)
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Cum am ajuns ceea ce suntem? Dați click pe rulare, așezați-vă și priviți. O simulare computerizată a evoluției universului furnizează o imagine asupra cum s-au format galaxiile și perspective asupra locului omului în Univers. Proiectul Illustris desfășurat în 2014 a însemnat 20 milioane de ore de procesare, urmărind 12 miliarde de elemente de rezoluție extinzându-se pe un cub de 35 milioane de ani lumină pe o latură într-o evoluție de peste 13 miliarde de ani. Simularea urmărește materia în formarea a unei varietăți largi de tipuri galactice. Pe măsură ce universul virtual evoluează, o parte din materia expandată în univers se condensează rapid pentru a forma filamente, galaxii și roiuri de galaxii. Clipul video prezentat închipuie perspectiva unei camere foto virtuale rotindu-se într-o parte a acestui univers în mișcare, arătând pentru început evoluția materiei întunecate, apoi hidrogenul gaz codificat prin temperatură (0:45), apoi elementele grele cum este heliul și carbonul (1:30), revenind apo la materia întunecată (2:07). În partea stângă jos este notat timpul trecut de la evenimentul Big-Bang, iar în partea dreaptă jos este afișat tipul de materie arătată. Exploziile (0:50) ilustrează găurile negre super- masive din centrul galaxiilor eliberând bule de gaz fierbinte. Au fost studiate discrepanțele interesante dintre Illustris și universul real, incluzând motivele pentru care simularea a produs o supra-abundență de stele vechi.
O PRIVIRE SPRE CENTRUL GALAXIEI CENTAURUS A – Central Centaurus A
Image Credit: NASA, ESA, Hubble Heritage (STScI/ AURA)-ESA/Hubble Collaboration
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
La o distanță de aproape 11 milioane de ani lumină, Centaurus A este cea mai apropiată galaxie activă față de Terra. Cunoscută și ca NGC 5128, această galaxie eliptică neobișnuită are un diametru de peste 60.000 de ani lumină. O regiune extinsă de 8.500 ani lumină, incluzând centrul galaxiei (sus stânga) este încadrată în această imagine de acuratețe surprinsă de Telescopul Spațial Hubble. Centaurus A este aparent rezultatul coliziunii a două galaxii altfel normale, producând un carambol violent al unor regiuni de formare a stelelor, roiuri stelare masive și impunătoare benzi întunecate de praf. Aproape de centrul galaxiei resturile de praf rămas în urmă, sunt consumate de către o gaură neagră centrală ce are cam 60 milioane de mase solare. Ca și în alte galaxii active, acel proces generează energie radio, raze-X, raze gamma – radiate dinspre Centaurus A.
LDN 1622: NEBULOASA ÎNTUNECATĂ DIN ORION – Dark Nebula in Orion
Image Credit & Copyright: Min Xie
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Silueta unei nebuloase negre neobișnuite populează această scenă cosmică. Nebuloasa Întunecată a lui Lynd (LDN) 1622 se contrapune unui fundal de gaz hidrogen lucios vizibil numai în expuneri lungi ale regiunii în telescoape. În contrast, nebuloasa de reflecție mai strălucitoare vdB 62 este mai ușor de văzut, puțin deasupra și în dreapta față de centru. LDN 1622 rezidă aproape de planul galaxiei noastre, pe cer aproape de Barnards Loop, un nor mare înconjurând complexul bogat al nebuloaselor de emisie aflate în Centura și Sabia lui Orion. Cu contururile întinse, se crede că praful obscur din LDN 1622 se află la o distanță similară, aprox. 1.500 ani lumină. La acea distanță, acest câmp vizual de 1 grad ar avea 30 de ani lumină. Stelele tinere se adlă ascunse în întinderea de întuneric, dar au fost dezvăluite în cadre infraroșii ale Telescopului Spațial Spitzer. Totuși, aspectul vizual prealabil al LDN 1622 i-a inspirat numele popular ce i s-a dat Boogeyman Nebula.
TREI ÎNTR-UN SINGUR CADRU – LUNA, ISS ȘI MARTE LA CREPUSCUL – Trifecta at Twilight
Image Credit & Copyright: Paul Schmit, Gary Schmit
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Pe 18 februarie, pe măsura instalării crepusculului civil pe cerul nordic din New Mexico, Stația Spațială Internațională, Luna cu o semilună în descreștere și planeta Marte s-au aflat pentru un moment împreună în acest câmp vizual bine planificat. Din locația fotografului, cerul tocmai începuse să se lumineze puțin, dar stația spațială ce orbitează la 400 km deasupra Terrei era deja îmbăiată în lumina solară a dimineții. La ora 6.25 AM, ora locală, a fost nevoie de o secundă pentru a trece în fața dicului lunar, deplasându-se de la dreapta spre stânga în cadre compozite succesive. La acel moment, Marte deja își făcuse apariția din spatele Lunii urmând mult anticipatei sale ocultații lunare. Silueta pitică lucioasă în galben a Planetei Roșii se află încă în cadru în partea dreaptă superioară, dincolo de marginea întunecată a Lunii.
CEA MAI RAPIDA GALAXIE ÎN ROTAȚIE – UGC 12591: The Fastest Rotating Galaxy Known
Image Credit: NASA, ESA, Hubble; Processing & Copyright: Leo Shatz
De ce se rotește această galaxie atât de repede? Pentru început, chiar și identificarea cărui tip de galaxie îi aparține este dificilă. UGC 12591, prezentată în partea stângă jos a cadrului deține benzi întunecate de praf, precum galaxiile spiralice dar și miez evazat de stele, precum galaxiile lenticulare. Observații surprinzătoare arată că UGC 12591 se rotește cu viteza de 480 km/s, aproape de două ori mai repede decât Calea Lactee, fiind cea mai rapidă rată de rotație măsurată vreodată. Masa necesară pentru a ține la un loc o galaxie cu o asemenea viteză de rotație este de câteva ori mai mare decât cea a galaxiei Calea Lactee. Scenariile privind generarea UGC 12591 includ varianta unei creșteri lente prin acreția materiei ambientale, sau creșterea rapidă printr-o coliziune galactică sau mai multe coliziuni – vor fi confirmate de observații viitoare. Lumina pe care o vedem astăzi de la UGC 12591 a plecat de acolo acum 400 milioane de ani, când pe Terra au început să crească primii copaci.
ORION DEASUPRA MUNȚILOR DIN BOEMIA CENTRALĂ – Orion over the Central Bohemian Highlands
Image Credit & Copyright: Vojtěch Bauer
Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Recunoașteți această constelație? Trecând pe deasupra lanțului muntos al Boemiei Centrale din Republica Cehia este Orion, unul dintre cele mai ușor identificabile grupuri de stele de pe cer și o icoană familiară a umanității pentru mai bine de 30.000 de ani. Orion nu și-a schimbat foarte mult aspectul în tot acest timp și va rămâne la fel timp de milenii în viitor. Proeminentul Orion se află mult în înaltul cerului la apusul Soarelui, în această perioadă, un semn recurent al iernii moderne în emisfera nordică terestră și a verii din cea sudică. Imaginea prezentată este o compoziție de peste 30 de capturi vizuale din aceeași locație și aceeași noapte, de luna trecută. Sub centura lui Orion, formată din trei stele și ușor spre stânga este Nebuloasa Orion, în timp ce patru dintre stelele strălucitoare din jurul centurii sunt (în sensul de rotație al acelor ceasului): Sirius (departe în stânga, albastră), Betelgeuse (deasupra, portocalie, neobișnuit de difuză), Aldebaran (departe în dreapta) și Rigel (dedesubt). În următoarele săptămâni, Orion va apune tot mai devreme.
ÎȘI PREGĂTEȘTE BETELGEUSE TRANSFORMAREA ÎN SUPERNOVA ? – The Changing Surface of Fading Betelgeuse
Image Credit: ESO, M. Montargès et al.
Betelegeuse își schimbă înfățișarea? Da. Faimoasa stea supergigantă roșie din constelația Orion este atât de mare, încât telescoapele de pe Terra îi pot rezolva suprafața – deși numai pe aproape. Cele două imagini prezentate obținute de Very Large Telescope de la Observatorul European Sudic (ESO) arată cum apare suprafața stelei la începutul și apoi la sfârșitul anului 2019. Imaginea mai timpurie arată steaua Betelgeuse cu o strălucire mult mai uniformă decât imaginea de final de an, în timp ce jumătatea joasă a lui Betelgeuse a devenit semnificativ mai difuză decât cea de sus. În timpul primelor cinci luni ale anului 2019, observațiile realizate de astronomi amatori au arătat cum Betelgeuse a devenit ușor mai strălucitoare, în timp ce în ultimele cinci luni, steaua și-a diminuat dramatic strălucirea. O asemenea variabilitate este altfel foarte normală pentru faimoasa variabilă supergigantă, dar recenta diminuare a strălucirii a repornit discuția asupra timpului rămas până când Betelgeuse va deveni o supernova. Întrucât Betelgeuse se află la aproximativ 700 ani lumină depărtare, eventuala sa supernova – probabil peste cateva mii de ani, așadar în viitor, va fi un spectacol nocturn uluitor, dar nu va pune în pericol viața de pe Terra.
NGC 2392: NEBULOASA PLANETARĂ CU DOUĂ CARCASE – Double-Shelled Planetary Nebula
Image Credit: NASA, ESA, Hubble, Chandra; Processing & License: Judy Schmidt
Pentru unii, această nebuloasă uriașă închipuie capul unei persoane într-un hanorac cu glugă, respectiv un eschimos. Această nebuloasă planetară neobișnuită (NGC 2392) a fost descoperită în 1787 de către astronomul William Herschel. Mult mai recent, Telescopul Spațial Hubble a scanat nebuloasa în lumină vizibilă. Imaginea prezentată a nebuloasei arată nori de gaz atât de complecși, încât nu sunt pe de-a întregul înțeleși. NGC 2392 este o nebuloasă planetară cu două carcase, cu gazul mai îndepărtat compunând straturile superioare ale unei stele asemănătoare Soarelui cu numai 10.000 de ani în urmă. Carcasa exterioară conține filamente portocalii cu o lungime neobișnuită. Filamentele interioare vizibile sunt ejectate de către vântul puternic de particule de la steaua centrală. Nebuloasa NGC 2392 se întinde pe o suprafață de 1/3 ani lumină și rezidă în Calea Lactee la o depărtare de aprox. 3000 de ani lumină, în direcția constelației Gemini.
NEBULOASA CARINA VĂZUTĂ DE APROAPE – Carina Nebula Close Up
Image Credit: NASA, ESA, Hubble, ESO, Amateur Data; Processing & Copyright: Robert Gendler & Roberto Colombari
Un giuvaer al cerului sudic, Marea Nebuloasă Carina, cunoscută și ca NGC 3372, se întinde pe o suprafață de 300 ani lumină, fiind una dintre cele mai mari regiuni de formare stelară din galaxia noastră. La fel ca și mai mica și mai nordica Mare Nebuloasă din Orion, Nebuloasa Carina este ușor de văzut cu ochiul liber, deși se află la 7.500 de ani lumină, respectiv la o distanță de cinci ori mai mare. Această minunată vedere telescopică de apropiere dezvăluie detalii remarcabile ale filamentelor lucioase de gaz interstelar și nori obscuri de praf cosmic din regiunea centrală într-un câmp de vizibilitate extins pe o distanță echivalentă cu 20 ani lumină. Nebuloasa Carina este casa unor stele tinere extrem de masive, incluzând încă enigmatica și violenta stea Eta Carinae, un sistem stelar ce are peste 100 de mase solare. În compoziția procesată a datelor cu proveniență atât de la telescoape terestre cât și spațiale, Nebuloasa Homunculus pare să înconjoare Eta Carinae chiar dedesubt și la stânga față de centru. În timp ce Eta Carinae se află probabil în pragul unei explozii de supenovă, imaginile în spectru raze-X indică trecutul de fabrică de supernove ale Marei Nebuloase Carina.
PUNCTUL ALBASTRU APROAPE ȘTERS – The Pale Blue Dot
Image Credit: Voyager Project, NASA, JPL-Caltech
De ziua Sântului Valentin, în 1990, navigând la patru miliarde de mile depărtare de Soare, astronava Voyager 1 a privit înapoi, încă o dată pentru a face primul portret de familie realizat vreodată, al Sistemului Solar. Portretul prezintă Soarele și șase planete într-un mozaic de 60 de cadre, realizat dintr-un punct de observare de 32 de grade deasupra planului ecliptic. Planeta Terra reprezintă doar un singur pixel în acest cadru. Este punctul albastru pal din interiorul radiației solare puțin la dreapta față de centru, în această versiune reprocesată a faimoasei acum vederi de la Voyager. Astronomul Carl Sagan a fost la oiriginea acestei idei de a utiliza camera lui Voyager pentru a privi înapoi spre casă dintr-o perspectivă distantă. Trei decenii mai târziu, de ziua Sfântului Valentin, vă invităm să priviți din nou spre micuțul punct albastru.
NEBULOASA TRIFIDĂ SURPRINSĂ DE SPITZER – Spitzer’s Trifid
Image Credit: J. Rho (SSC/Caltech), JPL-Caltech, NASA
Nebuloasa Trifidă (trifid = împărțit în trei, a se vedea ca traducere optimă în română Nebuloasa Tripartită?), cunoscută și ca Messier 20, este ușor de surprins cu un telescop mic. Întinzându-se pe o suprafață de 30 ani lumină și situată la 5.500 ani lumină de Terra, această nebuloasă bogată din Sagittarius este o țintă favorită a turiștilor cosmici. Așa cum sugerează numele său, imaginile în lumină vizibilă arată o nebuloasă divizată în trei părți de benzi de praf întunecate, de obscurare. Dar această imagine care penetrează în infraroșu dezvăluie filamentele de praf lucios și stelele nou născute ale nebuloasei trifide. Vederea spectaculoasă fals colorată este datorată Telescopului Spațial Spitzer. Astronomii au utilizat datele de scanare în infraroșu pentru a număra stelele nou născute și cele embrionice care altfel stau ascunde în norii natali de gaz și praf ai acestei incitante creșe stelare. Lansat în 2003, Spitzer a explorar universul în infraroșu de pe orbită până când operațiunile sale științifice au încetat pe 30 ianuarie 2020.
TRASEE STELARE ALE NORDULUI ȘI SUDULUI – Star Trails of the North and South
Image Credit & Copyright: Saeid Parchini
Ce anume divide nordul de sud? Totul are legătură cu rotația Terrei. Pe suprafața Pământului, ecuatorul este linia de diviziune, dar pe cer, linia de diviziune este ecuatorul ceresc – proiecția ecuatorului pe cer. Este posibil să nu puteți vedea în apropiere ecuatorul terestru, dar oricine, având deasupra un cer senin de noapte, poate găsi ecuatorul ceresc privind stelele în deplasarea lor. Trebuie doar să localizați stelele ce închipuie arcul spre nord și cele cu arcul spre sud. Dacă am fi la ecuatorul terestru, Ecuatorul celest ar evolua direct în sus și în jos. În general, unghiul dintre Ecuatorul Ceresc și verticala este latitudinea la care vă aflați. Imaginea prezentată combină 325 de fotografii făcute la fiecare 30 secunde, timp de 162 minute. Momentul ales este imediat după apusul Soarelui, către începutul lunii februarie, iar în imagine, lumina lunii dezvăluie un peisaj dezolant de iarnă din nord-vestul Iranului. Șirul luminos din spatele unicului copac este planeta Venus apunând.
LANSAREA ORBITERULUI SOLAR – Launch of the Solar Orbiter
Image Credit & Copyright: Derek Demeter (Emil Buehler Planetarium)
Cum este afectată umanitatea de vremea de pe Soare? Pentru a afla, Agenția Spațială Europeană și NASA tocmai au lansat Orbiterul Solar. Astronava robotică ce va orbita Soarele, va monitoriza modificările de luminozitate, vântul solar și câmpul magnetic din mai multe perspective. Ilustrația prezentă este o expunere de lungă durată a lansării Orbiterului Solar, arătând arcul motoarelor strălucitiare ale rachetei Atlas V, ce aparține United Launch Alliance, ce măsura liftării în atmosferă, de la sol. De-a lungul următorilor doi ani, Orbiterul Solar va utiliza gravitația terestră și a planetei Venus pentru a-și schimba direcția dinspre planul planetelor și a se apropia de Soare la o distanță mai mică decât este Mercur. Vremea violentă de pe Soare, incluzând erupțiile solare și ejectările de masă coronală, au arătat abilitatea pe care o au de a interfera cu rețelele electrice de pe Terra și sateliții de comunicații de pe orbita terestră. Orbiterul Solar este de așteptat să își coordoneze observațiile cu cele ale Sondei Solare orbitale Parker, lansată în 2018.
și mâine e o zi