ÎN PERIOADA 2019 – 2020 COMPLEXUL ASTRONOMIC BAIA MARE ESTE PARTENER ÎNTR-UN PROIECT INTERNAȚIONAL DIN PROGRAMUL ERASMUS PLUS

Anul 2019 a debutat frumos la Complexul Astronomic Baia Mare, unde vizitatorii au fost întâmpinați cu cele două calendare – de perete și birou dar și cu ocazia de a vizita expoziția duplex Semnele Ceriului – Constelații Românești Tradiționale, o expoziție itinerantă care a fost prezentată anul trecut în câteva dintre cele mai importante muzee din țară, iar acest parcurs va continua și în 2019.

După aderarea la Rețeaua Națională a Muzeelor (RNMR) în 2018, la începutul lui 2019 Complexul Astronomic Baia Mare a devenit membru al Societății Internaționale a Planetariilor (IPS), într-o companie extrem de plăcută ce cuprinde planetarii importante, asociații naționale ale planetariilor din lumea întreagă, calitate care ne permite accesul la resurse informative extrem de importante și este premisa derulării unor proiecte internaționale cu tematică științifică sau educațională. Continuă lectura

VITEZA EXPANSIUNII UNIVERSULUI DIFERĂ ÎN FUNCȚIE DE LOCAȚIE

This illustration shows the three steps astronomers used to measure the universe’s expansion rate to an unprecedented accuracy, reducing the total uncertainty to 2.3 percent.


O cercetare recentă subliniază că rata expansiunii universului este chiar mai bizară decât își închipuiau oamenii de știință, datele recente arătând o discrepanță de creștere între locațiile apropiate și cele mai îndepărtate.

Atunci când avem în vedere datele locațiilor din proximitate ale universului, măsurate cu Telescopul Spațial Gaia și Telescopul Spațial Hubble, rata determinată a expansiunii a fost de aproximativ 45,6 mile pe secundă, per megaparsec. Însă, în universul foarte îndepărtat, rata expansiunii este puțin mai redusă, de 41,6 mile pe secundă, per megaparsec, conform datelor de la Telescopul Planck.Aprofundând această problemă, oamenii de știință au concluzionat că această discrepanță este în creștere și devine tot mai mare.

Adam Riess, fizician și profesor de astronomie la Universitatea John Hopkins, descrie cum aceste informații au adus perplexitate și necesitatea găsirii unei explicații: ”La acest punct, este clar că nu vorbim de o eroare grosolană în vreuna din măsurători. E ca și cum ai fi prezis cât de înalt va crește un copil, folosind o diagramă de creștere, și apoi să descoperi că acest copil în realitate a crescut mai mult în înălțime decât a fost preconizat.”

Expansiunea universului este ceva ce a accelerat foarte mult pe măsura creșterii sale, din motive care nu sunt complet elucidate. Dacă unii cercetători asociază această accelerare a ratei expansiunii cu energia neagră și materia neagră, alții cred că este posibil ca o particulă subatomică nedescoperită încă să fie rădăcina acestei expansiuni.

Pentru a extrage setul cel mai recent de măsurători, Telescopul Spațial Hubble și Telescopul Spațial Gaia au observat stele variabile cefeide, care sunt un tip specific de stele a căror variație în strălucire pot fi surprinse într-o manieră predictibilă. În acest fel, oamenii de știință pot privi strălucirea unei stele și surprinde cu acuratețe distanța lor în univers, în relație cu Terra. Având aceste informații, poate fi extrapolată rata expansiunii universului.

În timp ce informațiile Planck au analizat cum trebuie să fi arătat Universul la 360.000 de ani după formare, măsurând undele sale, reprezentanții de la Institutul de Știință al Telescopului Spațial au notat că predincțiile sale par să difere substanțial față de măsurătorile recente care au vizat rata expansiunii universului în proximitate.

Acest studiu a fost publicat în Jurnalul Astrofizica.

Sursa: Inquisitr.com
Traducere și adaptare: Ciprian Petru Crisan

UN EFECT COSMIC DE TIP ”GORILA” AR PUTEA BLOCA DETECTAREA EXTRATEREȘTRILOR

Un experiment binecunoscut cu niște tineri ce își pasează reciproc o minge a putut demonstra că atunci când un observator se concentrează pe numărarea paselor, nu detectează trecerea unei persoane deghizate într-o gorilă. Conform cercetătorilor de la Universitatea Cadiz (Spania), un efect similar se poate produce atunci când încercăm să detectăm semnale inteligente non-terestre, care probabil se manifestă în dimensiuni ce scapă percepției noastre, cum ar fi materia întunecată și energia neagră.

Una dintre cele mai provocatoare probleme ale cosmologiei este modalitatea de detectare a posibilelor semnale extraterestre. Privim oare în direcția potrivită? Poate că nu, conform unui studiu pe care neuropsihologii Gabriel de la Torre și Manuel Garcia, de la Universitatea Cadiz, l-au publicat în jurnalul ”Acta Astronautica”.

”Atunci când ne gândim la alte ființe inteligente, avem tendința de a le vedea prin prisma percepției și conștiinței umane; totuși, oameni sunt limitați de viziunea noastră sui generis asupra lumii și ne este greu să recunoaștem asta,” a scris De la Torre, care preferă să evite termenii de ”extraterestru” sau alieni, datorită conotațiilor de la Hollywood și să prefere termenul generic de ”non-terestru”.

”Ceea ce dorim noi să facem prin această diferențiere este să contemplăm alte posibilități – de exemplu, ființe ce aparțin unor dimensiuni pe care omul nici nu le poate închipui; sau inteligențe bazate pe forme energetice din materie întunecată, ce constituie 95% din masa universului și despre care noi abia acum avem câteva indicii. Trebuie să avem în vedere inclusiv posibilitatea existenței altor universuri, așa cum textele lui Stephen Hawking și a altor cercetători par să indice.”

Autorii susțin că neuropsihologia, psihologia și conștiința pot juca un rol important în căutarea civilizațiilor non-terestre; un aspect care în opinia lor, până în prezent a fost neglijat. Spre exemplu, ei au realizat un experiment cu 137 de participanți care au trebuit să distingă din câteva fotografii aeriene, structuri artificiale (clădiri, drumuri …) în raport cu alte elemente naturale (munți, râuri …). În una dintre imagini, a fost inserată și o figură miniaturală ce arăta ca o maimuță, pentru a vedea dacă participanții vor sesiza.

Testul a fost inspirat de către un alt experiment realizat de cercetătorul Christopher Chabris și Daniel Simons în anii 90 pentru a arăta limitele atenției ființelor umane. Un băiat în costul de gorilă se poate perinda în fața unei scene, gesticulând, trecând neobservat, în timp ce audiența are atenția ocupată cu altceva (numărând pasele mingii ale unor jucători în tricouri albe), mai mult de jumătate dintre observatori nici n-au știut că o gorilă s-a plimbat pe scenă.

Este frapant și în același timp semnificativ și reprezentativ, cum funcționează creierul nostru”, a precizat De la Torre, care a explicat similaritatea cazului experimentului cu fotografii. ”În plus, supriza noastră a fost mai mare, pentru că înaintea acestui test de verificare a orbirii atenției, noi am chestionat participanții pentru a determina stilul lor cognitiv (rațional sau intuitiv) și, până la urmă, s-a dovedit că voluntarii intuitivi au identificat gorila din fotografie într-un număr mai mare decât cei raționali și metodici.”

”Dacă transferăm aceste rezultate către problema căutării inteligențelor non-terestre, se întrevede o întrebare legată de strategia actuală, care ar putea avea ca rezultat să nu fim capabili să percepem gorila …din imagine.” Concepția noastră tradițională despre spațiu este limitată de creierul nostru și este posibil să existe semnale deasupra noastră pe care să nu fim capabili să le percepem. Poate nu privim în direcția potrivită.”

Un alt exemplu prezentat în articol este o structură aparent geometrică ce poate fi observată în imaginile craterului Occator al planetei pitice Ceres, faimoasă pentru punctele sale luminoase. ”Mintea noastră structurată ne spune că această structură arată ca un triunghi cu un pătrat în interior, ceva care teoretic nu este posibil pe Ceres,” a spus De la Torre, dar poate că vedem lucruri acolo unde ele nu există, ceea ce în psihologie este numit ”pareidolia”.

Neuropsihologii punctează o altă posibilitate: ”Opusul poate fi de asemenea adevărat. Putem avea semnalul în fața noastră și să nu-l percepem sau să nu-l putem identifica. Dacă se întâmplă așa ceva, acesta ar putea fi un exemplu de efect gorila cosmic. În fapt, acest lucru s-a putut întâmpla în trecut și chiar în prezent.”

Trei tipuri de civilizații inteligente. În studiul lor, autorii estimează clase diferite de civilizații inteligente care ar putea exista. Ei prezintă o clasificare cu trei tipuri, pe baza a cinci factori: biologie, longevitate, aspecte psihosociale, progres tehnologic și distribuția în spațiu.

Un exemplu de civilizație Tip 1 este cea a noastră, care ar putea fi efemeră în cazul gestionării greșite a tehnologiei sau a resurselor planetare, sau dacă nu supraviețuiește unui cataclism. Dar ar putea, de asemenea, să evolueze într-o civilizație de Tip 2, caracterizată printr-o longevitate mare a membrilor săi, care controlează energia gravitațională și cuantică, gestionează spațiu-timpul și este capabilă să exploreze galaxii.

”Suntem conștienți de clasificările existente prea simpliste sau bazate doar pe aspectul energiei. Faptul că noi utilizăm semnale radio nu înseamnă în mod necesar că alte civilizații utilizează semnale radio, sau că utilizarea resurselor energetice și dependența lor de acestea prezintă similaritate cu ce este pe Terra”, au punctat cercetătorii invocând natura teoretica a propunerilor lor.

Civilizația inteligentă de tip 3 – cea mai avansată ar fi constituită din ființe exotice, cu viață eternă, capabile să creeze în spații multidimensionale și ale multiversului, având o dominație absolută asupra materiei și energiei negre.

Sursa: www.eurekalert.org – based on original study: Gabriel G. De la Torre and Manuel A. Garcia. „The cosmic gorilla effect or the problem of undetected non terrestrial intelligent signals”.Acta Astronautica 146: 83-91, May 2018 (Available online 2 March 2018).

Image Credit: NASA / JPL-Caltech: În interiorul craterului Occator al planetei pitice Ceres appears apare o structură stranie, ce arată ca un pătrat înscris într-un triunghi.

 

Traducere și adaptare: Ciprian Petru Crișan

CUM A TRANSFORMAT STEPHEN HAWKING ÎNȚELEGEREA NOASTRĂ ASUPRA GĂURILOR NEGRE

CUM A TRANSFORMAT STEPHEN HAWKING ÎNȚELEGEREA NOASTRĂ ASUPRA GĂURILOR NEGRE

Sunt foarte multe lucruri pe care nu le cunoaștem despre găurile negre, dar aceste monstruozități cosmice, care înfulecă totul, chiar și lumina, ar fi cu siguranță și mai misterioase, dacă Stephen Hawking nu le-ar fi sondat ”adâncimile”.

Faimosul cosmolog a oferit suport matematic pentru conceptul găurilor negre, a căror existență a fost prezisă în 1915, de teoria relativității generale a lui Einstein. Hawking a demonstrat prin intermediul unor teoreme matematice riguroase asupra ecuațiilor despre gravitație a lui Einstein că, în anumite circumstanțe, există locuri în care aceste ecuații nu mai funcționează: singularitățile. Iar regiunea din interiorul unei găuri negre este o asemenea singularitate.

Investigația lui Hawking asupra naturii găurilor negre s-a dovedit a fi revoluționară. Inițial, munca sa sugera că o gaură neagră nu ar putea deveni niciodată mai mică – anume că regiunea de suprafață sferică a orizontului evenimentului, dincolo de care nimic nu poate evada, nu ar putea descrește niciodată.

Similar, a doua lege a termodinamicii reține că ”entropia”, sau dezordinea unui sistem închis nu va scădea niciodată. Iar la începutul anilor 1970, fizicianul Jacob Bekenstein a conectat explicit conceptele, propunând că entropia unei găuri negre este conectată regiunii propriului orizont al evenimentelor.

Hawking a primit inițial cu scepticism această idee. În fond, entropia și găurile negre nu par să aibă un drum comun. Găurile Negre erau considerate a nu radia nici un fel de energie, de unde și denumirea lor, iar entropia nu este posibilă în absența radiațiilor.

Mai apoi, Hawking a reușit să demonstreze exact contrariul, într-un fel pe care nimeni nu reușise înainte. El a arătat că, dacă asociem mecanica cuantică acestui joc, se poate demonstra că, în fapt, găurile negre nu sunt cu adevărat negre. Ele, în fapt, emit radiație. Această radiație provine din ”particulele virtuale”, care apar și dispar în lumea bizară a cuanticii. Ele realizează același joc în perechea materie – antimaterie, cu antiteza materiei pozitive și negative. În mod obișnuit, aceste perechi se anihilează reciproc imediat. Dar, dacă această pereche a apărut la limita unui orizont de eveniment al unei găuri negre, o particulă ar putea, teoretic, să se prăbușească, în timp ce cealaltă ar fi expulzată în spațiu. Dacă particula de energie negativă a fost absorbită, masa găurii negre s-ar a deveni mai mică, cu o mică fracțiune, iar obiectul ar emite un bit minuscul de radiație.

Hawking a lucrat în 1974 asupra acestei idei și – de aceea – această ipotetică lumină a găurii negre este numită ”radiația Hawking” sau radiația Hawking-Bekenstein. Până în prezent nu au fost surprinse asemenea emisii, dar majoritatea fizicienilor cred că aceste emisii există. De aceea, se presupune că toate găurile negre ne mișcorează în timp, până la anihilare, deci până când nu va mai rămâne materie care să evadeze din acestea. Însă acest lucru se va produce pe o scară de timp aproape inimaginabilă, unele calcule sugerând că ultimele găuri negre supermasive din centrul galaxiilor vor dispărea peste 10^100 ani.

Deși a fost, fără discuție, un geniu, Stephen Hawking nu a avut întotdeauna dreptate, iar una dintre chestiuni este chiar cea a găurilor negre. Faimosul cosmolog a presupus că informația purtată de fiecare particulă – date precum rotația și masa, de exemplu – capturate în interiorul unei găuri negre – se va pierde definitiv, atunci când gaura neagră se va evapora. Cei mai mulți dintre fizicieni nu au fost de acord cu această estimare, sugerând că această ipoteză conduce la ecuații în contradicție uriașă cu experimentele faptice cunoscute. Există anumite tipuri de gpuri negre idealizate pe care le poți construi în modele din teoria corzilor și acolo, este foarte clar, că nici o informație nu este pierdută. Această informație are o cale de emergență tocmai prin intermediul radiației Hawking și în cele din urmă, Hawking a admis eroarea.

Cercetarea lui Hawking asupra găurilor negre i-a ajutat pe fizicieni să regândească înțelegerea universului la un nivel mai general. Anterior, de pildă, fizicienii asociau scara entropică cu volumul sistemului, așa încât legătura stabilită de Hawking și Bekenstein între entropie și regiunea orizontului evenimentului a venit ca o mare surpriză.

Sursa: Space.com, By Mike Wall
Credit foto: thespaceacademy.org
Traducere și adaptare: Ciprian Petru Crisan

EXPANSIUNEA UNIVERSULUI ARE O VITEZĂ MAI MARE DECÂT CEA ESTIMATĂ ANTERIOR

Astronomii consideră că legile fizicii ar trebui să fie rescrise pentru a înțelege cauzele sporului de viteză în raport cu accelerația anticipată.

Utilizând Telescopul Spațial Hubble, cercetătorii au realizat măsurători de mare precizie ale ratei de expansiune a Universului, iar observațiile realizate nu se potrivesc cu predicțiile anterioare ale traiectoriei Universului după Big-Bang, conform unei declarații date de Institutul de Știință pentru Telescopul Spațial (STScI). Comunitatea științifică trebuie să identifice sensul acestei discrepanțe, a precizat Adam Riess, laureat Nobel și cercetător șef al studiului ce descrie noile descoperiri.

Telescopul Spațial Hubble a măsurat distanța față de alte galaxii examinând un tip de stea cu strălucire variabilă. Aceste stele, numite variabile Cefeide, oscilează în luminozitate într-un mod care permite cercetătorilor să distingă distanța până la acestea. Aceste informații sunt apoi utilizate pentru a măsura rata de expansiune a universului, cunoscută sub numele de ”constanta Hubble”.

Noile descoperiri arată că 8 dintre variabilele Cefeide din galaxia noastră sunt de zece ori mai îndepărtate decât orice stea de acest tip analizată anterior. Acele cefeide reprezintă o provocare mult mai mare pentru a le măsura, decât alte stele, întrucât acestea se află la distanțe situate între 6.000 – 12.000 ani lumină de Terra. Pentru a putea opera cu asemenea distanțe, cercetătorii au descoperit o tehnică nouă de scanare care a permis ca telescopul Hubble să măsoare periodic poziția unei stele, cu o rată de 1000 de ori pe minut, crescând astfel acuratețea distanței și strălucirii.

Cercetătorii au comparat datele obținute cu informații anterioare de la satelitul Planck al Agenției Spațiale Europene (ESA). În timpul misiunii sale de patru ani, satelitul Planck a cartografiat radiația rămășiță a Big-Bang-ului, radiația cosmică de fond. Datele Planck au evidențiat o constantă Hubble între 67 – 69 kilometri pe secundă pentru un megaparsec (1 megaparsec = 3 milioane de ani-lumină).

Iar informațiile de la Planck oferă o constantă cu 9 procente mai mică decât cea de la noile măsurători Hubble, care estimează că universul accelerează cu o viteză de 73 km/secundă pentru un megaparsec, sugerând astfel că galaxiile se îndepărtează mai rapid decât se estimase anterior.

Una dintre explicațiile posibile pentru această discrepanță este că energia neagră – forța misterioasă cunoscută ca factor de accelerare a cosmosului – generează îndepărtarea galaxiilor cu o intensitate crescută. În acest caz, accelerarea universului ar putea să nu fie o valoare constantă ci s-ar putea schimba în timp.

Este de asemenea posibil, ca materia neagră, ce reprezintă un procent important din materia universului, să interacționeze mai puternic cu materia vizibilă sau cu radiația, într-un mod care nu a fost prevăzut anterior.

O altă posibilă explicație include un nou tip de particulă subatomică care călătorește la viteze apropiate de cea a luminii și ar fi afectată doar de gravitație. Cercetătorii au numit aceste particule superrapide neutrini sterili și colectiv, aceste particule sunt numite radiație neagră, conform studiului publicat în Jurnalul Astrofizica.

”Oricare din aceste scenarii ar putea modifica conținutul universului timpuriu, conducând la inconsistențe în modelele teoretice”, au menționat reprezentanții STScI în declarația de presă. ”Aceste inconsistențe ar avea ca rezultat o valoare incorectă pentru constanta Hubble, deduse din observațiile asupra cosmosului tânăr. Această valoare ar fi atunci în contradicție cu numărul derivat din observațiile Hubble.

By Samantha Mathewson
Sursa: Space.com
Credit foto: A. Field (STScl)/A. Riess (STScl/JHU)/NASA/ESA
Adaptare și traducere: Ciprian Crisan

De COMPLEXUL ASTRONOMIC BAIA MARE Publicat în 2018, U-News

ANUARUL DE ASTRONOMIE POPULARĂ AL COMPLEXULUI ASTRONOMIC BAIA MARE – EDIȚIE ELECTRONICĂ

 

Anuarul de Astronomie Populară al Complexului Astronomic Baia Mare este un proiect editorial, co-finațat de Administrația Fondului Cultural Național menit să popularizeze în formulă tipărită și online etno-cosmologia românească, punând-o în dialog cu alte viziuni culturale populare asupra cerului și – în același timp, cu astronomia modernă, ca disciplină științifică. Denominarea constelațiilor românești tradiționale, tipologizarea lor și punerea într-o perspectivă de ansamblu, decriptarea simbolisticii astrale din arhitectura populară maramureșeană și nu numai, prezentarea panoramică a altor identificări și mitologii astrale din lumea întreagă – sunt câteva teme prin care este teoretizată astronomia populară ca efort complex de înțelegere a Universului. Anuarul cuprinde și câteva instrumente practice, utile celor ce iubesc astronomia, cum ar fi ghidul practic al cerului pe anotimpuri, calendarul evenimentelor astronomice ale anului 2018 și o planisferă (hartă stelară) atașată unui volum ce cuprinde 124 de pagini menite să faciliteze apropierea publicului atât de astronomia populară, cât și de cea modernă. Anuarul, tipărit într-un tiraj de 800 de exemplare, într-un format aerisit și cu un aspect deosebit, va fi prezentat și într-o ediție online, pe site-ul Complexului Astronomic Baia Mare, fiind astfel larg accesibil, cu atât mai mult cu cât unele articole au versiuni și în limba engleză. Versiunea / ediția în format electronic a anuarului oferă Anuarului un spor de accesibilizare și atractivitate, fiind însoțită și de articole în format audio, iar mai jos, de un chestionar privind acest produs, pe care, completându-l, vă calificați pentru câștigarea unui exemplar tipărit, gratuit, al Anuarului de Astronomie Populară al Complexului Astronomic Baia Mare.

Pentru completarea chestionarului: 

[qsm_link id=1]Click aici[/qsm_link]


Proiectul Editorial ”Anuarul de Astronomie Populară al Complexului Astronomic Baia Mare” – ediție electronică – proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național
”Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării”

ANUARUL DE ASTRONOMIE POPULARĂ AL COMPLEXULUI ASTRONOMIC BAIA MARE 

Vă rugăm așteptați încărcarea paginii. Pentru vizualizarea formatului pdf în modul, trebuie să aveți activat în browser acceptul de rulare scripturi java.

1 ANUAR WEB COMPLET


ANUARUL DE ASTRONOMIE POPULARĂ AL COMPLEXULUI ASTRONOMIC BAIA MARE – PE CAPITOLE – FORMAT AUDIO 

 

INTRODUCERE 

CERUL ROMÂNESC 

CONSTELAȚII ROMÂNEȘTI TRADIȚIONALE 

SIMBOLURI ASTRALE ÎN ARHITECTURA TRADIȚIONALĂ MARAMUREȘEANĂ

ETNO-COSMOLOGIE UNIVERSALĂ 

GHID PRACTIC DE ORIENTARE PE BOLTA CEREASCĂ 

 CALENDARUL EVENIMENTELOR ASTRONOMICE ALE ANULUI 2018

CHESTIONAR

[qsm quiz=1]

NGTS-1B – O PLANETĂ ”IMPOSIBILĂ” – ÎI CONTRARIAZĂ PE CERCETĂTORI

A fost descoperită o planetă ”monstru”, atât de mare în comparație cu steaua părinte, încât contrazice tot ceea ce se cunoștea anterior despre planete și formarea lor.

Planeta NGTS-1b este cea mai mare planetă descoperită vreodată în comparație cu steaua pe care o orbitează. Existența sa pune sub semnul întrebării ceea ce cunoaștem și ceea ce se poate întâmpla în marele abis al spațiului cosmic.

Oamenii de știință credeau inițial că stele atât de mici, cum este cea pe care planeta NGTS-1b o orbitează nu poate crea decât planete mici telurice, de rocă. Un studiu nou, care va fi publicat online în ”Notele lunare ale Societății Astronomice Regale” dovedește contrariul.

Cercetătorii de la Universitatea Warwick – Anglia a arătat că NGTS-1b este o planetă gazoasă de dimensiunea lui Jupiter, însă steaua sa, o pitică roșie din clasa M – cel mai comun tip de stea – este de două ori mai mică decât Soarele.

Planeta a fost descoperită utilizând Next-Generation Transit Survey (NGTS) și se află la o distanță de 600 de ani lumină, față de Tera. NGTS este un instrument compus dintr-un câmp larg de observatoare multiple, special destinat observării tranzitului planetar prin fața stelelor strălucitoare. În ciuda utilizării unui instrument foarte avansat, descoperirea planetei NGTS-1b nu a fost ușoară.

”NGTS-1b a fost dificil de surprins, în ciuda dimensiunii sale mari datorită faptului că steaua părinte este foarte mică și difuză”, a explicat cercetătorul Peter Wheatley, de la Universitatea Warwick, într-o declarație de presă. ”Stelele mici sunt, de fapt, cele mai comune în univers, așa încât este posibil ca mulți asemenea giganți gazoși să aștepte să fie descoperiți.”

Alături de dimensiunea sa mare, NGTS-1b este remarcabilă și prin distanța foarte mică față de steaua mamă. Planeta se află la numai 3% din distanța Terra-Soare și execută o orbită la fiecare 2,6 zile terestre. Asta înseamnă că un an pe steaua gigantă gazoasă durează două zile și jumătate. Existența bizară a acestei planete reprezintă o descoperire monumentală pentru că răstoarnă regulile cunoscute privind formarea planetelor, care erau considerate bătute în cui de către oamenii de știință.

După declarația autorului șef al studiului, conform cu ceea ce cunoșteam despre raportul de dimensiuni între stele și planete din sistemul lor, această planetă nu ar fi trebuit să existe.

Echipa speră ca, utilizând instrumentul NGTS, să descopere și alte asemenea anomalii cosmice și tipuri neașteptate de planete.

”Lucrând aproape un deceniu la dezvoltarea rețelei de telescoape NGTS, este o recompensă să vezi că poate capta tipuri noi și neașteptate de planete. Sunt curios să văd ce alte surprize neașteptate vor mai apărea pe parcurs”, a mai adăugat Wheatley.

By Dana Dovey, Sursa: NewsWeek.com
Traducere și adaptare: Ciprian Crișan


O planetă imposibilă care îi contrariază pe cercetători
Versiune audio - via Ruxandra Munteanu

CERCETĂTORII CHINEZI MĂSOARĂ UNIVERSUL CU O ”RULETĂ MAGICĂ”

Există o ruletă gigantă ascunsă în Univers, printre milioane de galaxii. Cu aceasta, cercetătorii pot măsura cât re rapidă este expansiunea universului. Aceasta le permite să exploreze energia neagră, puterea misterioasă aflată în spatele expansiunii universului și să speculeze asupra destinului universului.

Cu această riglă, astronomii chinezi au reușit să reconstruiască istoria evoluției energiei negre, pe baza observației asupra unui milion de galaxii. Cercetarea arată că energia neagră este dinamică.

”Ceea ce înseamnă că energia neagră, care produce expansiunea cosmică, ar putea să nu fie o energie a vidului, cu densitate constantă, precum credeau anterior cei mai mulți dintre cercetători, ci mai degrabă un câmp de energie cu proprietăți dinamice”, a precizat Zhao Gongbo, cercetător la Observatorul Astronomic Național al Academiei de Științe din China.

Rezultatul cercetării echipei conduse de Zhao a fost publicat recent în jurnalul academic ”Nature Astronomy”.

Energia neagră este cea care determină destinul universului, a spus Zhao. Dacă energia neagră este într-adevăr o energie vidă, universul va continua expansiunea până ce va sfârși cu o ”Mare Rupere”. Dar dacă energia neagră este dinamică, universul ar putea trece, succesiv prin expansiune, contracție și reluarea expansiunii – adică ar fi un univers ciclic.”

Identificarea ruletei cosmice
Cum pot măsura oamenii de știință un univers atât de vast? După Zhao, natura oferă o ruletă magică – cea a oscilațiilor acustice barionice.

Universul timpuriu a constat într-o plasmă densă și fierbinte de electroni, barioni (protoni și neutroni) și fotoni, toate împreună ca într-o oală de terci. Perturbările primordiale din crearea universului au fost transmise prin acest ”terci”, producând modificări periodice ale densității, temperaturii și presiunii pe o secvență cronologică. Acest mecanism de transmisie este similar transmisiei undelor sunetului, așa încât a fost numit de cercetători: oscilațiile acustice barionice (BAO).

La aproximativ 380.000 de ani după Big-Bang, universul s-a răcit destul de mult, încât să devină transparent, iar transmisia BAO a fost stopată, informația acelor oscilații inițiale fiind înghețată în spațiu-timp. Însă puterea mare a acesteia a influențat distribuția galaxiilor în Univers.

În 2005, semnalul BAO a fost descoperit pentru prima oară, acesta având semnificația unei adevărate rigle standard la care au visat foarte mult timp, pentru a măsura universul, pentru a determina dacă este plat sau curbat și cât de rapidă este expansiunea. Dar acesta a fost doar începutul, cercetătorii trebuie să realizeze de asemenea, măsurători de acuratețe.

Încă din 2012, echipa lui Zhao a realizat observații cu telescopul SLOAN de la Observatorul Punctului Apache, New Mexico – SUA. Pe baza observațiilor asupra galaxiilor și quasarilor, ei au obținut măsurători de precizie asupra semnalelor BAO. Pe baza acestor măsurători cu rigla cosmică, astronomii vor putea realiza în premieră o hartă tridimensională de acuratețe a universului.

Explorarea Energiei Negre
În 1929, astronomul american Edwin Powell Hubble a descoperit că majoritatea galaxiilor se îndepărtează de Terra, indicând că universul este în expansiune. Această descoperire a șocat lumea, la acea vreme, pentru că detrona o percepție multiseculară că universul este static.

Dar mulți dintre specialiști erau de părere că această expansiune cosmică va încetini. Spre surpriza lor, însă, două echipe de cercetare, din SUA și Australia au raportat în 1998 că au descoperit, în fapt, accelerarea expansiunii cosmice.

Cercetătorii au atribuit accelerarea cosmică unei puteri misterioase pe care au numit-o energie neagră. Chiar și în prezent, se cunoaște foarte puțin despre energia neagră, însă ea este pusă la baza multor modele teoretice.

De exemplu, un model avansat al energiei negre, realizat de către Zhang Xinmin, cercetător la Institutul de Fizică al Energiei Înalte, confirmă rezultatele observaționale ale echipei Zhao, cu telescopul SLOAN.

Pentru a putea testa atât de multe teorii, este necesar un super-computer. ”Cu ajutorul super-computerului chinezesc Tianhe, cu sprijinul și altor super-computere, am simulat aproximativ 2.000 de universuri, în scop analitic,” a spus Zhao.

Pe ecranul computerului miliarde de ani s-au derulat, galaxiile au prins formă și universul a evoluat.

”Doresc să înțeleg de ce expansiunea cosmică accelerează”, a mai spus Zhao. ”Este atât de multă fizică în acest proces. Materia normală reprezintă doar 5% din univers, în timp de alte 95% este compus din materie neagră și energie neagră, care sunt încă necunoscute nouă. Dacă într-o bună zi vom afla ce este energia neagră, întreaga disciplină a fizicii va fi revoluționată.”

În următorii 10 ani, multe proiecte vor studia energia neagră pe Terra și în spațiul cosmic, în China și în lumea întreagă. Spre exemplu, viitoarea stație spațială chineză va conține un telescop cu un diametru de 2 metri. Studiul energiei negre reprezintă un obiectiv științific important.

By Staff Writers, Beijing XNA- Xinhua News, Sursa: Spacedaily.com
Traducere și adaptare: Ciprian Crișan


Savanții chinezi măsoară universul utilizând o ruletă cosmică ascunsă
Versiune audio - via Ruxandra Munteanu

 

ZONA DE ACCELERARE A UNEI GĂURI NEGRE

Găurile negre sunt întotdeauna un subiect interesant de studiu pentru astrofizicieni. Acestea sunt dificil de observat și înțeles dar, recent, a fost făcută o descoperire care ar putea aduce lumină asupra unuia dintre cele mai mari mistere ale găurilor negre: exploziile de plasmă.

O explozie de plasmă este materialul expulzat dintr-o gaură neagră ca plasmă. Materialul se luminează și formează două coloane de-a lungul axei de rotație a găurii negre. Misterul rezidă în cum și unde exact se produc aceste explozii, însă recent cercetătorii au descoperit unele indicii.

Utilizând telescopul spațial NuSTAR și o cameră numită ULTRACAM, la Observatorul William Herschel din La Palma, Spania, cercetătorii au reușit să măsoare distanța parcursă de aceste jeturi de particule până când devin luminoase. Această distanță a fost numită Zona de Accelerare.

Oamenii de știință au măsurat această distanță privind către două binare cu raze-X din Calea Lactee, fiecare dintre acestea fiind o gaură neagră ce se hrănește cu o stea. Au studiat aceste sisteme în timpul perioadelor de erupție. O asemenea erupție survine când discul de agregare se luminează pentru că materialul se prăbușește în gaura neagră. Discul de agregare este o structură plată de material ce orbitează o gaură neagră.

Primul sistem, V404 Cygni, a atins vârful de apropiere în iunie 2015. A fost cea mai strălucitoare erupție venită de la o sursă de raze X a secolului 21. Al doilea sistem, GX 339-4, a dezvoltat o strălucire de mai puțin de 1% din cât era așteptat, atunci când a fost observat. În acest sistem, steaua și gaura neagră sunt mult mai apropiate decât în cazul V404. Ambele sisteme au prezentat același timp de întârziere, de 0,1 dintr-o secundă, între lumina în raze X detectată de NuSTAR și lumina în spectru vizibil detectată de ULTRACAM.

O zecime de secundă poate însemna mult în situații precum aceasta. Lumina în raze X ar putea origina în materialul foarte apropiat de gaura neagră. Câmpurile magnetice puternice accelerează materialul la viteză mare, producând coliziuni la o viteză apropiată de cea a luminii. Rezultatul este plasma de energie înaltă care emite lumină vizibilă.

Cu această evidență, cercetătorii pot calcula unde se produce aceasta, în cadrul erupției de plasmă. Trebuie să măsoare întârzierea și să o multiplice cu viteza de călătorie a particulelor. Care este apropiată de cea a vitezei luminii și apoi, se poate deduce cât de departe călătoresc particulele până încep să se lumineze. În acest caz a rezultat o zonă de accelerare cu o lungime de 19.000 mile.

În alte studii, oamenii de știință au descoperit timpi de întârziere mult mai mari. În sistemul supermasiv BL Lacertae, această întârziere a fost de milioane de ori mai mare. Această informație sugerează că timpul de întârziere și dimensiunea Zonei de Accelerare sunt probabil corelate cu masa găurii negre.

By Kevin Anderton, Sursa: forbes.com
Traducere și adaptare: Ciprian Crișan


Zona de accelerare a găurilor negre
Versiune audio - via Ruxandra Munteanu

AȘA AR PUTEA ARĂTA EXTRATEREȘTRII? CERCETĂTORII EXPLOREAZĂ EVOLUȚIA FORMELOR DE VIAȚĂ EXTRATERESTRE

Experții de la Universitatea Oxford susțin că speciile extraterestre sunt probabil subiectul aceluiași proces de selecție naturală care a guvernat evoluția umanității – chiar dacă acestea respiră nitrogen sau sunt compuși din silicon.

Un studiu recent de la Universitatea Oxford sugerează că procesul selecției naturale care a generat nenumărate specii pe Terra este probabil că funcționează și pe alte planete. Asta nu înseamnă că extratereștrii vor arăta ca niște ființe umane frumoase.

Selecția naturală este un proces subliniat de către Charles Darwin care sugerează că speciile cele mai bine dotate pentru mediul în care trăiesc sunt cele care vor supraviețui pentru a-și transmite genele. Pe Terra, acest proces a condus la evoluția omului pe o scară de timp de miliarde de ani.

Pe altă planetă, viața este posibil să arate cu totul diferit în funcție de condițiile existente acolo.

Sam Levin, un cercetător de la Departamentul de Zoologie al Universității Oxford a precizat: ”Încă nu avem o idee clară dacă extratereștrii vor umbla pe două picioare sau dacă ar avea ochii mari și verzi. Dar considerăm că teoria evoluționistă oferă un instrument important pentru a înțelege cum ar putea arăta în fapt acești extratereștri și am produs câteva exemple de predicții puternice asupra acestui subiect. Avem un potențial de sute de mii de planete locuibile doar în galaxia noastră. Nu avem, desigur, un răspuns cert la întrebarea ”Suntem singuri în Univers?”, însă în cazul în care galaxia noastră este bine populată, avem aici câteva indicii despre cum ar putea arăta vecinii noștri.”

Pe planeta noastră, evenimente cunoscute sub numele de ”tranziții majore” au condus evoluția diferitelor specii. Aceste evenimente s-au produs atunci când un grup de organisme au evoluat către un ”tipuri mai complexe” ale vieții.

Aceasta se întâmplă când organisme unicelulare evoluează pentru a deveni organisme pluricelulare, sau când s-au format primele societăți ale primatelor, conducând eventual la apariția omului.

Levin sugerează că extratereștrii ar trebui să fi dezvoltat mecanisme similare oamenilor, permițându-le să elimine conflictul, să mențină cooperarea și funcționarea organismului.

În studiul nostru, spune Levin, am propus o abordare alternativă, cea a utilizării teoriei evoluționiste pentru a face predicții independente de detaliile Terrei. Credem că este o abordare utilă, pentru că predicțiile teoretice pot fi aplicate, de exemplu și extratereștrilor compuși din silicon, care nu au ADN și care respiră nitrogen.”

Un alt cercetător, care a lucrat pentru NASA, recent a sugerat că extratereștrii au putea trăi sub oceanele înghețate, în lumi lichide, la temperaturi extreme.

Actualmente se consideră că marea majoritate a planetelor locuibile din Univers sunt acoperite cu mări și cu oceane, ceea ce înseamnă că extratereștrii ar putea semăna mai degrabă cu peștii, decât cu oamenii.

Studiul lui Levin a fost publicat de curând în Jurnalul Internațional de Astrobiologie.

By Jasper Hamil; sursa: TheSun.co.UK
Traducere și adaptare: Ciprian Crișan


Cum ar putea arăta extratereștrii
Versiune audio - via Ruxandra Munteanu