Acest video are în vedere cea mai importantă întrebare dintre toate: de ce noi oamenii explorăm spațiul cosmic?
Roverul marțian Curiosity este integrat celei mai recente misiuni marțiene dintr-o serie lungă de misiuni: landeri trimiși pentru a săpa în sol și a-i studia rocile, orbiteri trimiși pentru ai cartografia văile și crestele.
Aceeași întrebare revine. Oare vreodată apa lichidă a curs în această lume uscată și prăfuită? Și există oare indicii rămase pe care le-am putea găsi? Cunoașterea rezultată din aceste misiuni ar putea ajuta la aflarea răspunsului unei întrebări mult mai profunde, mai filozofice.
Planeta noastră Terra este oare regula, într-o galaxie cu multe planete purtătoare de viață? Sau Terra este o perlă rară cu un statut unic și o istorie care i-a permis să dea naștere formelor de viață? Pe planeta Marte, Curiosity a observat pietricele și alte roci frecvent asociate apelor curgătoare.
Acestea au fost identificate în ceeea ce pare a fi urma unui vechi râu prin care apa se scurgea către Craterul Gale. Acest lucru este o indicație că la un moment dat, în trecut, Marte a avut o atmosferă, un cer noros și ape curgătoare. Și atunci, ce anume ar fi putut transforma planeta Marte într-o lume pustie, așa cum o știm în prezent?
Unul dintre procesele care aproape sigur a avut un rol, are numele neștiințific de ”pulverizare”. Ca și alte planete din sistemul nostru solar, Marte este ținta fotonilor de înaltă energie proveniți de la Soare. Când unul dintre acești fotoni intră în atmosfera unei planete, se poate prăbuși într-o moleculă, ciocnirea cauzând pierderea unui electron și transformarea într-un ion. Vntul solar aduce altceva: un câmp magnetic gigantic. Atunci când o parte a câmpului magnetic întâlnește planeta, poate atrage ioni pe care apoi îi lansează în spațiul cosmic.
O altă parte ar putea zburătăci ionii chiar în atmosferă, la viteze de până la 1000 de kilometri pe secundă. Ionii se prăbușesc în alte molecule, trimise apoi în toate direcțiile ca într-un joc de biliard. Într-un interval de miliarde de ani, acest proces ar putea să fi deposedat literalmente planeta Marte de atmosfera sa, în special în perioada timpurie a sistemului solar, când vântul soalr a fost mult mai intens decât este astăzi.
”Pulverizarea” a fost, de altfel, reperată direct pe o altă planetă ”moartă”: Venus. Misiunea Venus Express a constatat că vânturile solare sunt vinovate de ”dezbrăcarea” planetei de molecule ușoare de hidrogen și oxigen. Ele reușesc să se salveze pe partea întunecată a planetei … apoi urmează brizele solare care le expulzează în spațiul cosmic.
Acest proces a lăsat Venus cu o atmosferă dominată de dioxid de carbon, un compus cu capcane de căldură care a condus la transmiterea unor temperaturi de suprafață de până la aproximativ 400 grade Celsius. Pierderile din atmosfera lui Venus s-au produs cel mai probabil de-a lungul a milioane de ani, în special în timpul exploziilor solare cunoscute sub numele de ejecții de masă coronală.
Dacă aceste valuri explozive masive au curățat Venus și Marte de o atmosferă capabilă de a susține viața, cu a fost posibil ca Terra să evite o asemenea soartă? Putem observa răspunsul pe măsură ce furtuna solară se apropie de Terra. Planeta noastră a avut ceea ce Marte și Venus nu au avut: un câmp magnetic foarte puternic generat adânc în miezul său.
Acest câmp de protecție deviază multe dintre particulele de energie înaltă lansate de Soare. În fapt acesta este doar prima noastră linie de apărare. Mare parte din energia solară care reușește să treacă de câmpul magnetic este reflectată înapoi în spațiu de către nori, gheață și zăpadă.
Energia pe care planeta noastră o absoarbe de la soare este doar cea suficientă pentru a alimenta un motor planetar remarcabil: clima. Este pus în mișcare de către încălzirea solară neuniformă, datorată în parte ciclurilor de succesiune zi-noapte și datorată anotimpurilor. Aceasta cauzează vânturile tropicale fierbinți cu deplasare către poli și deplasarea aerului polar rece către ecuator.
Curenții vânturilor conduc și curenții de suprafață ai oceanelor. O simulare de computer ne poate arăta acțiunea vânturilor de-a lungul coastei nord-americane. Acest râu oceanic puternic poartă destul energie termică cât să alimenteze de o sută de ori mai mult decat are nevoie industria mondială.
Acesta se descompune în jeturi masive care răspândesc apele tropicale fierbinți peste mările nordice. Mai jos de suprafață, acestea se amestecă cu curenți reci de adncime care se rotesc în jurul marginilor submarine și munților. Motorul climatic al Terrei are nenumărate părți în mișcare: maree și teren, vânturi încrucișate și curenți – toate în lucru pentru a uniformiza temperaturile de pe glob.
De-a lungul timpului, Terra a dezvoltat un ciclu al carbonului și un mijloc eficient de distribuție a gazelor de seră. Întrebarea ar fi dacă în galaxia noastră regula o reprezintă planetele de tip Marte? Sau pe Terra, Natura a conceput un prototip pentru cel mai mare experiment al său … Viața?
Sursa: SpaceRip – publicat în data de 13.10.2012
Traducere și adaptare: Ciprian Crișan
