Constelația Orion rezidă pe ecuatorul ceresc și este una dintre cele mai splendide și mai recunoscute în lumea întreagă. A fost parte a hărții constelațiilor realizată de Ptolemeu și a rămas una dintre cele 88 de constelații moderne adoptate de către Uniunea Astronomică Internațională. Orion ocupă 594 de grade pătrate ale cerului, fiind a 26-a constelație ca mărime. Ea conține 7 stele principale în asterism și are 81 de stele cu denumiri Bayer/Flamsteed pe teritoriul său. Orion are graniță cu constelațiile Gemini, Taurus, Eridanus, Lepus și Monoceros. Este vizibilă tuturor observatorilor situați între latitudinile +85 și -75 de grade și cel mai bine poate fi văzută la culminația sa în timpul lunii ianuarie.
Orion are asociat un duș meteoric anual carte survine ca o fereastră de 8 zile în jurul datei de 20 octombrie, cu vârful situat la orele dimineții acelei zile. Punctul de origine al Orionidelor este aproape de granița constelației Taurus și rata căderilor este in medie de 30 pe oră, asta în condiții optime de vizibilitate, cum ar fi o noapte fără lună. Acești meteori sunt considerați foarte rapizi, cu viteze înregistrate de peste 67 km/secundă, la intrarea în atmosfera terestră. Orionidele sunt amintite și pentru culoare – cozile apărând în nuanțe de roșu, albastru sau galben și lăsând dâre lungi și persistente. În timp ce vârful survine pe 20 octombrie, activitatea începe pe 16 octombrie și durează până către 24 octombrie.
Pentru că aceste tiparul stelar al lui Orion este strălucitor și simetric, această constelație a fost recunoscută în istorie și are o foarte lungă și colorată mitologie asociată cu ea. Orion este dorită a reprezenta ”Vânătorul” ceresc și cele trei stele strălucitoare ale centurii sunt arhicunoscute în lumea întreagă. Orion este adesea reprezentat stând în râul Eridanus, ținând arcul înaintea sa, cu măciuca ridicată deasupra capului – în timp ce câinii de vânătoare (Canis Major și Minor) sunt pe urmele lui și iepurele (Lepus) se ascunde la picioarele sale. În unele mituri Orion a ucis Scorpionul (Scorpius) iar în altele se află în lupta cu taurul (Taurus) și cu Pleiadele. Pentru că Orion este văzut în alt unghi din emisfera sudică, acesta este numit acolo ”Cratița” iar mitologia culturală diferă de asemenea. Indiferent cum vedeți această colecție frumoasă de stele, ea vă va conduce spre o și mai mare colecție de obiecte de cer din adâncime. Atât de multe, de fapt, încât o simplă hartă stelară nu ajunge pentru a le marca.
Să începem turul nostru vizual sau cu binocluri al constelației Orion, cu cea mai strălucitoare stea a sa, Alpha – simbolul ”a” de pe hartă. Situată în colțul nord-estic al lui Orion și cam la 425 de ani lumină depărtare de sistemul nostru solar, Betelgeuse, asemenea multor stele roșii gigante, este inerent instabilă – variind neregulat în cicluri de 6 ani lungime, cu o diferență de 1,3 magnitudine. În faza sa cea mai luminoasă, Betelgeuse ar putea apărea mai strălucitoare decât Rigel (Beta) iar diametrul său ar putea depăși planetele interioare și mare parte din centura de asteroizi. Din cauza densității joase observatorii vor avea dificultăți de determinare unde se încheie spațiul în începe steaua! Permițând toate gamele de radiație, Betelgeuse este de 50.000 de ori mai strălucitor decât Soarele nostru. Precum Antares, este o stea în altă stea, regiunea densă a miezului radiind cu asemenea ferocitate încât presiunea internă expulzează materia. Miezul lui Betelgeuse probabil a fuzionat tot hidrogenul său și acum eliberează energie prin fuziunea heliului – rezultând atomi esențiali vieții organice (carbon și hidrogen). Chiar dacă nu a trecut în faza de supernova, atunci când se va întâmpla, va reuși să umbrească luna.
Acum săltăm spre colțul sud-vestic pentru Beta Orionis – simbolul ”B” de pe hartă. Cunoscută sub numele Rigel și situată la 775 de ani lumină de Terra – această super gigantă albastră și fierbinte strălucește cu puterea a 40.000 de sori. Dacă am include și cantitatea de lumină produsă de Rigel în spectru ultraviolet, atunci Rigel ar fi de 66.000 de ori mai luminoasă decât Soarele. Dar Rigel oferă și o surpriză. Poziționați chiar și un telescop mic și veți afla că Beta Orionis este o stea binară. Companionul său de magnitudine 7 este separat bine dar aveți nevoie de un telescop pentru a păstra Rigel în același câmp de vizibilitate. Acest mic companion orbitează primara cam la 50 de distanțe ale lui Pluto … ceea ce este bine pentru că într-o zi va exploda.
Să privim spre Gamma Orionis – simbolul ”Y” de pe hartă. Bellatrix este cunoscută sub numele de ”Steaua Amazonului” și se află la 240 de ani lumină depărtare. Dacă anterior s-a crezut că este asociată cu alte stele din Orion, am învățat că Bellatrix este o stea în toate drepturile, separată de alte stele. Istoric, a fost utilizată pentru a măsura luminozitatea stelară până când s-a descoperit că este o stea variabilă eruptivă. Dacă nu veți sesiza schimbarea de o zecime de magnitudine în a 27-a cea mai strălucitoare stea de pe cer, este interesant de știut că are o zonă de colectare prăfoasă care i-a păcălit pe astronomi mulți ani. Nu uitați să priviți către Kappa Orionis – simbolul ”K” de pe hartă. Chiar dacă Saiph este cam la aceeași distanță și de aceeași dimensiune cu Rigel, sigur nu arată la fel. De ce? Pentru că Saiph este o stea mult mai fierbinte și mare parte din lumina sa este emisă în bandă ultraviolet. Este de asemenea destinată unei vieți stelare violente – sfârșind ca supernova. Pentru alte stele interesante în binocluri, încercăm la U Orionis – o stea variabilă de tip Mira. Mare parte a timpului U păstrează o medie de magnitudine 4,8 – dar la fiecare 368,3 zile coboară până la o magnitudine telescopică de 13. Pi 5 Orionis este o stea dublă vizuală drăguță de vederea căreia se poate bucura chiar și un telescop mic. Sigma Orionis este un sistem triplu adevărat. Nu uitați de Lambda. Este de asemenea o stea binară telescopică mare.
Pentru că Orion este încărcată cu obiecte din cerul de adâncime, ne vom opri doar asupra câtorva dintre acestea vizibile în binocluri și telescoape. Unul dintre cele mai grozave este Messier 42, situat în asterismul ”sabia lui Orion”. Cunoscut sub numele de ”Marea Nebuloasă Orion” – M42 este de fapt un mare nor de gaze incandescente a cărui mărime este dincolo de înțelegerea noastră. Mai mare de 20.000 de ori decât sistemul nostru solar, lumina sa este în principal fluorescentă. Pentru multă lume – Marea Nebuloasă Orion va părea să aibă o culoare ușor verzuie, rezultatul ionizării duble a oxigenului. În inima acestei imense regiuni găsim o zonă cunoscută ca Trapezium, sistemul său cu 4 stele ușor de văzut fiind probabil cel mai celebrat sistem multiplu de pe cerul de noapte. Trapezium conține chiar el un vag cluster stelar care se apropie acum de secvența principală într-o zonă numită ”Regiunea Huygenian”. Îngropate în acest nor de gaze, în special hidrogen, sunt multe regiuni de formare a stelelor. Apărând ca niște noduri în structură, acestea poartă numele de ”Obiecte Herbig-Haro” și sunt considerate a fi stele în stadiile cele mai timpurii. Este de găsit acolo și un număr mare de stele roșii și variabile neregulate – stele foarte tinere de agregare probabil de tip T Tauri. Alături de acestea sunt stelele în flăcări, a căror variații rapide înseamnă că astronomii amatori vor avea o șansă de a fi martorii noii activități. În timp ce veți studia M42, veți vedea că această regiune pare foarte turbulentă. Asta dintr-un motiv bun. Multe zone ale Marii Nebuloase se mișcă cu diverse viteze atât în recesie cât și în apropiere. Rata de expansiune la marginile exterioare ale nebuloasei este o indicație a radiației celor mai tinere stele cunoscute. Deși au trecut peste 23.000 de ani de cât Trapezium le-a adus la luminp, este posibil ca noi stele să se formeze încă în M42. Nu uitați zona de nebulozitate care apare ușor separată și care este desemnată ca M43.
Acum să verificăm ”Alergătorul” într-un telescop mare. Situată cam la o jumătate de graf nord de M42/43, această nebuloasă tripartită constă din trei regiuni separate de emisiune și reflecție de nebuloasă ce par să fie conectate vizual. NGC 1977, NGC 1975 și NGC 1973 ar fi probabil mai spectaculoase dacă locația lor ar fi mai departe de marele lor vecin. Sursa de alimentare a acestor nebuloase șuierătoare laolaltă este sistemul stelar multiplu 42 Orionis. Pentru ochi, un triunghi drăguț de nebuloase luminoase cu câteva stele învăluite – reprezintă o zonă mare și frumoasă pentru explorare. Puteți vedea ”Alergătorul” în interiorul său?
Sunteți pregătiți pentru câteva clustere deschise pentru binocluri și telescoape? Salt cam patru lățimi de deget la sud de Betelgeuse pentru NGC 2186. Acest cluster deschis, mare și pierdut este potrivit binoclurilor mari sau telescoapelor mici și conține în jur de 50 de membri cu magnitudini între 9 și 11. Veți sesiza multe perechi distincte! NGC 2186 a fost zona de studiu pentru astronomi și este cunoscută că ar conține discuri circumstelare, care ar putea fi ori sisteme solare noi în formare sau materiale regenerate rămase după formare.
Următorul salt este către nord-vestul aparent dublei Kappa Orionis. NGC 2194 este de asemenea un obiect Herschel și la magnitudinea sa de 8,5 poate fi urmărită cu instrumentele mici. Acest cluster galactic bogat poate fi rezolvat în telescoape mari și membrele de magnitudine similară par o pulverizare delicioasă de stele.
Acum să ne uităm spre câteva clustere galactice care aparțin unor cataloage diferite. Primele trei sunt cunoscute sub numele de ”Dolidze” iar steaua marker este Gamma Orionis. Primul este Dolidze 21 – la care ajungem printr-un salt de un grad nord-vest de Gamma. Aici avem un cluster deschis foarte amărât. Nu pentru că nu ar fi frumos, ci pentru că nu este populat. Este gazda a peste 20 de stele de putere mică cu magnitudine mixtă care nu realizează nici un asterism care să le facă speciale. Al doilea se află cam la un grad nord-vest de Gamma – Dolidze 17. Membrele primare ale acestui grup luminos pot fi ușor smulse chiar și cu binocluri mici și probabil așa arată cel mai bine. Cinci stele proeminente într-un cluster cu membri vagi care sunt, din nou spunem, construcții slabe. Dar acesta include un cuplu de perechi vizuale foarte simpatice. Ultimul – Dolidze 19 – se află cam la două grade nord de Gamma. Două stele bine spațializate de magnitudine 8 stând chiar la dreapta unui lanț de stele vagi.
Acum să aruncăm o privire la un alt cluster stelar dezamăgitor situat în Bucla lui Barnard cam la 2 grade nord-est de nebuloasa luminoasă M78. Dacă rulează la o magnitudine de 8, NGC 2112 ar putea fi un obiect pentru binocluri și … este în schimb o provocare. Acest cluster stelar constă din 50 de stele cu magnitudini mixte și doar cele mai strălucitoare pot fi văzute în aperturile mici. Cu un telescop mare veți găsi un nor mic de stele, cu o concentrare moderată, care se poate distinge de zona stelară din fundal. Cunoscut și sub numele de Collinder 76, acest cluster neobișnuit rezidă în discul galactic – o zonă cu stele foarte în vârstă și cu metalicitatea slabă. Se consideră că NGC 2112 are o vârstă intermediară, pe baza informațiilor fotometrice și spectroscopice recente.
Sunteți gata pentru o încercare? Atunci profitați de avantajul unui cer întunecat pentru a orienta telescopul spre cea mai estică stea din centură – Zeta Orionis. Alnitak rezidă la o distanță de 1600 de ani lumină dar magnitudinea sa de 1,7 conține multe surprize, cum ar fi identitatea de sistem triplu. Va fi nevoie, pentru revelarea companionilor de optică fină, putere înaltă și un cer ideal. Orientați 15 minute spre est și veți observa că Alnitak rezidă de asemenea într-un câmp fantastic de nebulozitate care este luminat de steaua tripartită.
NGC 2014 este o zonă extraordinară de emisie care păstrează o magnitudine de 8 – vizibilă în telescoape mici, necesitând un cer întunecat. Ce este așadar atât de interesant la un petic nebulotic? Priviți din nou, pentru că această frumoasă se numește Nebuloasa Flacără.
Telescoapele mari vor aprecia foarte mult benzile numeroase și întunecate ale nebuloasei, filamentele luminoase și forma unică. Pentru telescoape mari, plasați Zeta în afara câmpului vizual, către norf și la putere înaltă și permiteți ochilor să reajusteze. Când veți privi din nou, veți vedea un curcubeu lung și decolorat de nebulozitate numit IC 434 către sud de Zeta care se întinde peste un grad. Marginea estică a curcubeului este foarte luminoasă și cețoasă în depărtare către vest, dar priviți direct către centru după o mică crestătură întunecată cu două stele vagi către sud. Acum ați localizat una dintre cele mai faimoase dintre nebuloasele întunecate ale lui Barnard – B33. B33 este de asemenea cunoscută sub numele de Nebuloasa Cap de Cal. Este un obiect destul de dificil – forma piesei de șah clasice poate fi văzută numai în fotografii. B33 în sine nu este mai mult decât o mică zonă cosmică (cam un an lumină în expansiune) de praf întunecat, gaz neluminos și materie neagră – dar cu o formă incredibilă. Dacă nu ați reușit din prima încercare, nu renunțați! ”Capul de Cal” este unul dintre obiectele cele mai dificile de pe cer și a fost observat cu aperturi mici de 150 mm.
Acum depășiți-vă condiția cu un cluster stelar de magnitudine 6 la nord-vest de steaua de sus din arcul lui Orion (RA 04 49 24 Dec +10 56 00) și ne uităm la NGC 1662. Descoperit într-o noapte din anul 1784 și catalogat ca și H VII.1 de către Sir William Herschel, nu face deliciul listelor populare pentru că nu este nimic altceva decât o mână sau două de stele … sau este? Studiat intens pentru mișcarea proprie, acest cluster galactic cândva a deținut mult mai multe stele. Bucurați-vă de membrele sale – unul albastru și altul auriu – și marcați în notele dumneavoastră identificarea unui obiect de cer din adâncime pentru binocluri.
Orion are multe alte obiecte din cerul de adâncime care merită atenția Dumneavoastră. Așa încât, luați-vă uneltele și … porniți la vânătoare cu Vânătorul Orion!
Sursa: UniverseToday; Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
Secera este o constelație asociată exclusiv cerului românesc, formată de țăranii români într-un asterism al constelației Orion, deci nu se regăsește printre cele 88 de constelații oficiale ale Uniunii Astronomice Internaționale. Gruparea este localizată între Trisfetite și steaua Rigel. Este un arc de cerc care conține stelele eta, c, theta, iota, upsilon, e și tau din Orion. Secera face parte din constelațiile pastoral agrare ale românilor. E interesant faptul că din inventarul uneltelor agricole ale românilor lipsește cu desăvârșire sapa. Una din explicațiile posibile este că sapa nu este o unealtă agricolă foarte agreată de țăranul român. O altă explicație plauzibilă ar fi aceea că obiectul nu seamănă cu nici o configurație stelară.
The Sickle is a constellation associated exclusively to Romanian sky, formed by the Romanian peasants in an asterism from Orion constellation, so it is not among the 88 official constellations of the International Astronomical Union. The group is located between Three Saints and the star Rigel. It is an arch containing stars eta, c, theta, iota, upsilon, and tau in Orion. The Sickle is part of pastoral and agrarian Romanians constellations. It’s interesting that the hoe is completely missing from the inventory of agricultural tools. One of the possible explanations is that the hoe is not a very appreciated tool by the Romanian peasant. Another explanation could be that the object does not resemble any stellar configuration.
