Micuța constelație Delphinus a fost una dintre cele 48 de constelații originale ale lui Ptolemeu și a supraviețuit de-a lungul timpului, cât să fie recunoscută de IAU în seria celor 88 de constelații moderne. Localizată foarte aproape de ecuatorul ceres, acest asterism cu forma unui zmeu este o cuprindere a 5 stele principale și conține 19 membre stelare cu denumiri Bayer/Flamsteed. Delphinus este mărginită de constelațiile Vulpecula, Sagitta, Aquila, Aquarius, Equuleus și Pegaus. Este vizibilă pentru toți observatorii situați între latitudinile +90 grade și -70 grade și cel mai bine poate fi observată la culminația sa în timpul lunii septembrie.
Cât despre mitologie, Delphinus reprezintă un delfin. Odată ce ai văzut Delphinus, nu este greu să-ți imaginezi un mic delfin sărind din apele Căii Lactee. Conform legendelor grecești, Poseidon a dorit să se căsătorească cu Amfitrite, o nereidă sau o nimfă de mare. Poseidon a trimis căutători care să o găsească, unul dintre aceștia fiind Delphinus. Puteți ghici cine a găsit-o pe Amfitrite și a convins-o să se mărite cu Poseidon? Ați ghicit. În semn de gratitudine, Poseidon a plasat imaginea lui Delphinus printre stele. Nu este rea asocierea, de vreme ce nereidele erau cunoscute că trăiesc în peșteri argintii de pe fundul mării iar Calea Lactee cea argintie se află atât de aproape. Sunteți pregătiți de explorarea lui Delphinus cu binocluri? Atunci vom începe cu Alpha Delphini, a cărei nume este Sualocin. Dacă veți crede că astronomii nu au simțul umorului, atunci mai gândiți-vă odată!
Aflată la 240 de ani lumină depărtare, Sualocin a fost numită de către astronomul italian Nicolaus Cacciatore, care pur și simplu și-a scris numele său înversat ca o glumă practică. Totuși, nu este o glumă faptul că Alpha este un sistem stelar multiplu. Sualocin are 7 componente: A și G, o binară fică, B, C, D, E și F, care sunt optice și nu au nici o asociere fizică cu A și G. Primara este o altă stea rotator rapid, rotindu-se cu o viteză de peste 160 km/s la ecuator – cam de 70 de ori mai repede decât Soarele nostru. Este oarecum confuzantă, atunci când vine vorba despre clasificarea sa. Ar putea fi o stea de secvență principală care fuzionează hidrogen, și o subgigantă care abia a început să evolueze. Oriunde s-ar afla Sualocin în schema lucrurilor, nu are nici un rost să încercați să îi rezolvați companionul, doarece se află la numai o secundă de arc depărtare. Acum să ne uităm spre Beta Delphini. Sunteți pregătiți pentru un zâmbet? Bunul Cacciatore nu s-a oprit din zâmbet. Numele lui Beta este Rotanev, care este inversarea numelui sau latinizat, Venator. Aici avem din nou un sistem stelar multiplu. Rotanev are cinci componente. Stelele A și B sunt stele binare fizice, în timp ce altele sunt simpli companioni optici. Acum este timpul să scoateți telescopul și să le separați.
Beta Delphini este o țintă bună pentru testarea calității opticii. La 97 de ani lumină depărtare de Terra, componentele lui Rotanev sunt separate de numai o magnitudine stelară și 0,65 de secunde de arc. Apropos, dacă vă întrebați cumva … Nicolaus Venator a fost asistentul lui Giuseppe Piazzi! Sunteți gata pentru Gamma Delphini? Este forma ”Y” de pe hartă. Aici avem o stea binară vrednică de privit chiar și cu un telescop mic. Localizată la 101 ani lumină de Terra, Gamma este una dintre cele mai bine cunoscute stele duble de pe cerul de noapte. Primara este o stea pitică galbenă-albă, iar secundara este o subgigantă portocalie. Amândouă sunt separate cam de o magnitudine stelară și de o depărtare confortabilă de 9,2 secunde de arc. În ce privește clasa lor spectrală, priviți cât de diferit apar culorile lor în telescop. În timp ce Gamma 1 (către vest) ar trebui să fie albă, ea apare destul de des într-un pal galben-portocaliu, în timp ce Gamma 2 poate apărea galbenă, verde sau albastră.
Înainte să punem deoparte binoclurile, să aruncăm o privire către Delta Delphini – figura ”8” de pe hartă. Delta nu are nici un nume propriu, dar are un partener. Exact, este de asemenea o stea binară. Membrii săi identici sunt atât de apropiate unul de celălalt încât nu pot fi văzuți separat decât prin studiul spectroscopic, iar astronomii au putut astfel să le detecteze perioada lor orbitală de 40,58 zile. Deși Delta este clasificată oficial ca o stea gigantă de tip A (A7), aceasta are o foarte ciudată temperatură stelară și o și mai stranie abundență metaliză. Deci, ce se întâmplă acolo? Există șanse ca perechea Delta să fie subgigante de clasă F care și-au epuizat în miez fuziunea hidrogenului și amândouă să fie ușor variabile. Se orbitează de aproape una pe cealaltă? Poți să pariezi că da! Atât de aproape, de fapt, încât orbitele lor se află cam la aceeași distanță cum este cea între Mercur și Soare!
Acum să luăm telescoapele și să aruncăm o privire către NGC 7006 (RA 21h 1m 29.4 Dec +16 11′ 14.4) la doar câteva minute de arc est de Gamma. La o magnitudine 10, acest mic și puternic cluster globular apare confuzant ca un punct stelar în micile telescoape și asta dintr-o rațiune binemeritată … se află foarte, foarte departe. Este considerat a se afla la o depărtare de 125.000 de ani lumină de miezul galaxiei și cam la 135.000 de ani lumină de noi – departe de haloul galaxiei … Chiar dacă este un globular la clasă 1, respectiv aparține unui sistem stelar cu cea mai mare densitate stelară, în clasificarea Shapely/Sawyer, mulți observatori sunt de părere că arată mai degrabă ca o nebuloasă planetară decât un cluster globular. Încercați, în schimb NGC 6934 (RA 20 : 34.2 Dec +07 : 24) . Acest cluster globular situat la 50.000 de ani lumină este multe mai strălucitor și mai mare, deși fiind de clasă VIII nu s-ar presupune o prea mare concentrare stelară. Descoperit de către Sir William Herschel în 24 septembrie 1785, vă veți bucura să priviți acest cluster datorită câmpului stelar bogat care-l acompaniază. Pentru telescoape mari, vă veți bucura de rezoluție și de studiul în contrast al celor două perechi. Acum să privim nebuloasa planetară de magnitudine 12, NGC 6891 (RA 20 : 15.2 Dec +12 : 42). Aici avem un aspect aproape stelar, dar puteți focaliza și veți mări, pentru a-i revela natura sa. Acesta este orice dar nu o stea. ”Observațiile spectroscopice și de bandă joasă arată o bogăție de structuri. Strălucitoarea nebuloasă centrală este înconjurară de o carcasă atașată și un halou exterior detașat. Atât carcasa interioară cât și cea intermediară pot fi descrise ca elipsoidale cu orientări similare ale axelor mici dar cu orientări spațiale diferite”, a precizat Martin A. Guerrero. Dacă doriți o provocare adevărată cu telescopul … în scopuri galactice, încercați grupul de galaxii NGC 6927, NGC 6928 și NGC 6930. Cea mai strălucitoare este NGC 6928 la o magnitudine de 13,5 (RA 20h 32m 51.0s Dec: +09°55’49″).
Sursa: UniverseToday; Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
