Corona Australis este una dintre cele 48 de constelații originale cartografiate de Ptolemeu și a rezistat destul de bine cât să fie integrată și în lista celor 88 de constelații moderne recunoscute de către Uniunea Astronomică Internațională. Corona Australis – ”Coroana Sudului” – este echivalentul ”Coroanei Nordului”, respectiv Corona Borealis. Este o constelație mică și vagă, care nu are stele strălucitoare și constă din 6 stele primare, conținând de asemenea 14 stele membre cu designații Bayer/Flamsteed. Este mărginită la granițe cu constelațiile Sagittarius, Scorpius, Ara și Telescopium. Corona Australis este vizibilă între latitudinile +40 grade și -90 grade și cel mai bine poate fi observată la culminație, în timpul lunii August.
Există și un curent meteoric asociat cu Corona Australis – Corona Australidele, care culminează către 16 martie în fiecare an și care este activ între 14 și 18 martie. Rata căderilor este minimă, cu o medie de 5-7 meteori pe oră.
Pentru grecii antici, această constelație nu era văzută ca o coroană – ci mai degrabă ca o cunună de laur. După anumite mituri, această constelație este reprezentarea cununii din frunze de mirt puse de Dyonisos, sub forma unui dar către mama sa care a trecut în lumea de dincolo. Oricum, acest cerculeț de stele vagi au cu siguranță aparența unei cununi sau coroane și aparțin legendei.
Să pornim cu binoclurile și să ne uităm către Alpha Coronae Australis – singura stea a constelației care are un nume propriu. Numită Alfecca Meridiana – sau ”a șasea stea din râul Turtle”, Alpha aparține clasei spectrale A2V și se află la 160 de ani lumină de Terra. Alfecca Meridiana este un rotator rapod, învârtindu-se cu cel puțin 180 km/s la ecuator, de 90 de ori mai rapid decât soarele nostru și realizând o rotație completă în 18 ore. Chiar mai interesant este faptul că Alpha este o stea de tip Vega … emițând în exces radiație în infraroșu care pare să survină de la un disc de praf rece care înconjoară steaua. Ce înseamnă asta? În seamnă că Alfecca Meridiana ar putea avea un sistem planetar propriu.
Acum priviți spre Beta. Deși aparție clasei comune a gigantelor portocalii K (K0), asta nu este totul. Este poziționată pe marginea Norului Molecular Corona Australis, o regiune întunecată și plină de praf unde se formează stele și care conține un număr uriaș de nebuloase. Chiar dacă pare o stea simplă, Beta este cam de 5 ori mai mare decât soarele nosstru și de 730 de ori mai strălucitoare. Nu e prea rău pentru o stea cu o vârstă de numai 100 de milioane de ani, nu-i așa?
Acum să ne uităm înspre o stea cu adevărat bizară – Epsilon Coronae Australis. La o distanță de 98 de ani lumină de noi, pare să nu se întâmple nimic neobișnuit cu acest punct stelar, vag, de magnitudine 5, dar se întâmplă! Asta pentru că Epsilon nu este o stea unică – cu de fapt cuprinde două stele. Epsilon este o binară în eclipsă cu două eclipse foarte similare care se înlocuiesc reciproc în cadrul unei perioade orbitale de 0,5914264 zile, având ca moment de start precerea unei stele vagi în fața oneia luminoase, care contribuie cu 95% din lumină, apoi cea strălucitoare trece în fața celei vagi. Asta înseamnă că dacă veți sta nemișcați la postul de observație, veți sesiza aceste schimbări în mai puțin de 7 ore.
Vă puteți imagina stele care se rotesc atât de repede încât produc activități magnetice la scară foarte mare și pete solare negre care de asemenea aduc variație pe măsură ce ele se succed vederii noastre. Stele care partajează masă și se atrag una către cealaltă doar în câteva ore? Ei, acesta este un spectacol care merită privit…
Acum să încercăm steaua variabilă R Coronae Borealis (RA 19 53 65 Dec -36 57 97). Aici avem o altă stea neobișnuită – o stea de secvență ante-principală Herbig Ae/Be. Steaua este o variabilă neregulată cu explozii mult mai frecvente, mai mult sau puțin strălucitoare și are de asemenea un variație periodică cam de 1500 de zile și o magnitudine de ½ care poate fi legată de modificările din scoarța circumstelară, mai degrabă decât de pulsațiile stelare. Deși R Coronae Australis este de 40 de ori mai strălucitoare decât soarele și de 10 ori mai mare, mare parte din luminozitatea sa stelară este obturată pentru că steaua este încă în creștere prin adăugarea de materie. Corpuri protoplanetare? Poate!
Lăsați binoclurile la îndemână și luați telescopul pentru că vom începe seria obiectelor din cerul de adâncime cu NGC 6541. Cunoscută ca și Caldwell 78 și Benet 104, acest frumos cluster globular de magnitudine 6 a fost prima oară descoperit de N Cacciatore pe 19 martie 1826. Aparține structurii interioare de halo a galaxiei noastre Calea Lactee și este destul de slabă în metal – dar poate fi ușor rezolvată în telescop. În binocluri acest studiu splendid de pe cerul sudic va apărea ca un obscur petec globular cu o stea strălucitoare către nord-est.
Acum poziționați telescopul către NGC 6496 (RA 17 59 0 Dec -44 16). Aproape de magnitudinea 9 acest cluster globular are de asemenea atașată de el o nebuloasă globulară. Cunoscută colectiv ca fiind Bennet 100, Dreyer a descris-o ca fiind ”o nebuloasă plus un cluster” dar este necesar un cer întunecat pentru a le suprinde pe amândouă. Puteți privi spre steaua de magnitudine 5 SAO 228562 care acompaniază acest obiect. În telescoape mici, doar un petec obscur poate fi văzut, dar aperturile mai mari oferă ceva rezoluție.
Încercați acum nebuloasa de emisie și reflecție NGC 6729 (RA 19 01 55 Dec -36 57 30). Într-un câmp mai larg puteți poziționa NGC 6726, NGC 6727, NGC 6729 sub același ocular. Cele trei nebuloase NGC 6726-27 și NGC 6729 au fost descoperite de către Johann Friedrich Julius Schmidt, în timpul observațiilor de la Observatorul Athen din 1861. Nebuloasa este foarte obscură și are aproape aparența unei comete iar steaua dublă este ușor de rezolvat. Nu uitați să notați că ați capturat Caldwell 68!
Sursa: UniverseToday; Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
