Constelația stelară sudică Carina este parte a Căii Lactee și aparține vechii constelații Argo Navis (nava lui Iason și a Argonauților plecați după lâna de aur, din mitologia greacă). Argo Navis, întrucât la origine reprezenta o substanțială porțiune a cerului a fost despărțită în mai multe constelații, în 1752 de către francezul Nicolas Luis de Lacaille, Carina fiind carena fostei corăbii. Ea are 9 stele primare și 52 de stele desemnate Bayer/Flamsteed. Carina are la graniță constelațiile Vela, Puppis, Pictor, Volans, Chamaelon, Musca și Centaurus. Este vizibilă la latitudini între +20 grade și -90 de grade și poate fi cel mai bine observată în luna martie.
În timp ce Carina nu are o mitologie autentică asociată de vreme ce nu era vizibilă separat pentru greci sau romani, totuși are câteva povești interesante de spus și o istorie fascinantă. Argo Navis (sau Argo) a fost o constelație sudică foarte mare, reprezentând corabia Argo, utilizată de Iason și Argonauți în mitologia greacă. Ea a fost construită de către dulgherul Argus, iar echipajul său a primit protecția specială a zeiței Hera. Cea mai bună sursă a mitului este Argonautica a lui Apollonius Rhodius.
Potrivit unor surse variate ale legendei, Argo se spune că a fost proiectată sau construită cu ajutorul zeiței Atena. Alte legende afirmă că aceasta avea la prova sa un buștean magic din pădurea sacră a Dodonei, care putea face profeţii. După succesul călătoriei argonauţilor, Argo a fost consacrată lui Poseidon, în Istmul Corintului. A fost apoi transpusă pe cer şi transformată în constelaţia Argo Navis.
Abreviaţia a fost „Arg” iar genitivul era „Argus Navis”. Este una dintre cele 48 de constelații de pe lista lui Ptolemeu, dar nu mai este recunoscută oficial ca și constelație. Astronomul francez Nicolas Louis de Lacaille, în 1752, a subdivizat Argo Navis în Carina (sau carena corăbiei), Puppis (puntea) și Vela (vela sau pânza). Dacă Argo ar mai fi considerată o singură constelație, aceasta ar fi cea mai mare dintre toate, mai mare decât Hydra. Când Argo Navis a fost împărțită, designațiile sale Bayer au fost de asemenea împărțite. Carina are pe Alpha, Beta și Epsilon, Vela are Gamma și Delta, Puppis are Zeta și așa mai departe. Constelația Pyxis ocupă o zonă care în antichitate era considerată parte din catargul lui Argo. Totuși, acum Pyxis nu este considerată parte a lui Argo Navis și desemnările sale Bayer sunt separate de cele ale Carinei, Velei și a lui Puppis.
Până să începem observațiile cu telescopul sau binoclurile, să aruncăm o privire cu ochiul liber asupra lui Alpha Carinae sau Canopus. Canopus nu este doar cea mai strălucitoare stea a constelației, aceasta este și a doua stea ca strălucire de pe cerul nopții, după Sirius. Magnitudinea vizuală a lui Canopus este de -0,72 și are o magnitudine absolută de -5,53. Chiar mai mult, Canopus este un exemplu rar de super gigantă de tip spectral F. Canopus este mai mult albă când este privită cu ochiul liber (deși stelele de tipul F de obicei sunt alb-galbene). Înainte de lansarea telescopului satelit Hipparcos, distanța estimată până la stea a variat foarte mult, de la 96 de ani lumină și până la 1200 de ani lumină. Dacă a doua dintre distanțe ar fi fost corectă, Canopus ar fi fost una dintre cele mai puternice stele din galaxia noastră. Hipparcos a stabilit locația lui Canopus la 310 ani lumină (sau 96 de parseci) de sistemul nostru solar; distanța a fost stabilită prin măsurători ale paralaxei de 10.43 ± 0.53 mas.
Dificultatea în măsurarea distanței a rezultat din natura sa neobișnuită. Clasificarea spectrală pentru Canopus este F0 Ia (Ia însemnând super gigantă luminoasă), și asemenea stele sunt rare și foarte puțin înțelese; acestea pot fi stele fie în proces de evoluție către sau dinspre stadiul de gigantă roșie. De aici derivă greutatea de a ști care este luminozitatea intrinsecă a lui Canopus și deci, cât de departe ar putea fi. Măsurarea directă a fost singura cale pentru a rezolva problema. Canopus este prea departe pentru a putea face observații bazate de paralaxă de pe Terra, așa încât distanța acestei stele nu a fost cunoscută cu certitudine până la începutul anilor 1990. Canopus este de 15.000 de ori mai luminoasă decât Soarele și cele mai luminoase stele pe o distanță de cel puțin 700 de ani lumină. Pentru cele mai multe stele din vecinătatea stelară, Canopus va apărea ca fiind una dintre cele mai strălucitoare stele de pe cer. Canopus este depăşită doar de Sirius pe cerul nostru, asta pentru că Sirius este mult mai apropiată de Terra (8 ani lumină). Temperatura de la suprafaţa sa a fost estimată la 7350 ± 30 K şi diametrul său stelar este atât de mare încât dacă ar fi Canopus Soarele din sistemul nostru solar ar fi cu trei pătrimi mai mare decât distanţa până la Pluto. Canopus este parte a Asociaţiei Scorpius-Centaurus, un grup de stele care au origini similare.
De vreme ce Calea Lactee trece prin Carina, aici găsim un număr mare de clustere deschise în constelaţie, reprezentând un paradis pentru observaţiile binoculare. NGC2516 este un cluster deschis de magnitudine 3,1, descoperit de Abbe Lacaille în 1751. Această superbă răspândire stelară de 30 minute de arc este de asemenea cunoscută ca şi Caldwell 96, dar este înscrisă în multe alte liste de observaţii, incluzând Clusterele Deschise ale Ligii Astronomice etc. Este cunoscută sub numele comun de „Clusterul Stup din Sud” (pentru care avem asemănarea cu Messier 44 din nord) şi conţine cam 100 de stele, cele mai luminoase, dintre care o gigantă roşie de magnitudine 5 aflată aproape de centru. Acest cluster stelar este foarte tânăr … are cam numai 140 de milioane de ani!
Acum săltăm către IC2602, cunoscută sub numele popular de „Pleiadele Sudice” pentru asemănarea cu Messier 45. Acest cluster galactic conţine peste 50 de stele şi se află la aproximativ 500 de ani lumină de Terra. Inima sa este steaua alb-albastră Theta Carinae şi poate fi găsită formând un triunghi pe cer cu Beta şi Iota Carinae. Cu o magnitudine stelară de 2,0, acest obiect este uşor de surprins, fiind ca un petic nebulos, pentru ochiul liber.
O altă nebuloasă vizibilă cu ochiul liber, dar mult mai bine cu binoclurile este Homunculus (Piticul), în NGC 3372, cel mai bine cunoscută ca Nebuloasa Eta Carinae. Nebuloasa Homunculus este parte a unei emisiuni nebuloase ce înconjoară masiva stea Eta Carinae. Nebuloasa este lipită într-o regiune mai mare HII, Nebuloasa Eta Carinae. Homunculus a fost probabil ejectată în urma unei explozii enorme pe care a suferit-o Eta Carinae, lumina căreia a ajuns pe Terra pentru prima oară în 1841. Urmare a acestei explozii, Eta Carinae a devenit a doua cea mai strălucitoare stea de pe cer, după Sirius, dar de atunci, gazul și praful ejectate obturează mare parte din lumina sa. Explozia a produs doi lobi polari și disc ecuatorial mare și subțire, toate evoluând în exterior cu o viteză de 2.414.000 de km pe oră. Viitoare erupții sunt posibile.
Nebuloasa Eta Carinae, sau NGC 3372 este o nebuloasă planetară mare și luminoasă care înconjoară alte câteva clustere stelare. Eta Carinae și HD 93129A, două dintre cele mai masive și mai luminoase stele din galaxia noastră, se află printre ele. Nebuloasa se află la o distanță estimată ce variază între 6.500 și 10.000 de ani lumină distanță de Terra. Este localizată în constelația Carina. Nebuloasa conține multe stele de tip O. Această nebuloasă este una dintre cele mai mari regiuni HII din Calea Lactee. Are o magnitudine vizuală de 1.0. Nebuloasa este una dintre cele mai largi nebuloase difuze de pe cer. Chiar dacă este de patru ori mai mare sau mai luminoasă decât nebuloasa Orion, Nebuloasa Carina este mult mai puțin cunoscută datorită localizării îndepărtate în Emisfera Sudică.
Eta Carinae în sine este fascinantă. Aceasta este o stea variabilă albastră hyper gigantă în constelația Carina. Luminozitatea sa este de 4 milioane de ori mai mare ca a Soarelui și are o masă estimată între 100-150 de mase solare, așadar este una dintre cele mai masive stele descoperite până acum. Datorită masei sale și stadiului său, este de așteptat să explodeze în supernova în viitorul apropiat. Este actualmente obiectul cel mai masiv din apropiere care poate fi studiat în detaliu.
Chiar dacă există posibilitatea ca alte stele cunoscute să fie mai luminoase și mai masive, Eta Carinae are cea mai mare luminozitate confirmată pe baza unor studii pe diverse lungimi de unde; rivalii anteriori precum steaua Pistol au fost retrogradate pe măsura împrospătării informațiilor. Stelele din clasa masei stelare a lui Eta Carinae, cu masa de peste 100 de mase stelare, produc de peste un milion de ori mai multă lumină decât Soarele. Acestea sunt chiar rare, doar câteva duzini într-o galaxie atât de mare precum Calea Lactee. Acestea sunt presupuse că se apropie sau exced limita Eddington. Stelele cu mai mult de 120 de mase solare depășesc limita teoretică Eddington și gravitația lor este atât de puternică încât reține radiația și gazul.
Acum săltăm doar trei grade depărtare spre NGC 3532, cunoscută sub numele de „Clusterul Fântâna Dorinţelor”. Acest cluster deschis este una dintre bijuteriile cerului sudic şi numele său cine de la asemănarea stelelor cu monezile de pe fundul unei fântâni a dorinţelor. A fost menţionat ca şi Caldwell 91 şi apare şi pe alte liste de observaţii. Altceva? Încercaţi clusterul globular NGC 2808, cunoscut şi ca Bennett 41. Frumoasa NGC 2808 este un exemplu de comprimare puternică şi simetrică a unui cluster globular. Vizibil în binocluri şi total rezolvabil într-un telescop de 6″, acesta este un alt obiect remarcabil din lista Dreyer, descris ca având o foarte mare bogăţie şi atingând gradual către mijloc condensul extrem. NGC 2808 conţine câteva mii de stele cu magnitudine 13-15.
Pentru fanii stelelor duble, priviţi Epsilon Carinae, cunoscută şi sub numele de Avior. Epsilon este o stea binară localizată la 630 de ani lumină de sistemul nostru solar. Componenta primară este o gigantă portocalie de clasă spectrală K0III, aflată pe moarte, iar secundara este o pitică albastră în fuziune de hidrogen fierbinte din clasa B2V. Stelele se eclipsează regulat una pe cealaltă, conducând spre o fluctuaţie în magnitudine de ordin 0,1. Acum încercaţi Upsilon Carinae – componentă a asterismului crucea de diamant din sudul Carinei. Upsilon Carinae are un sistem cu o magnitudine aparentă combinată de 2,92 şi se află la 1623 de ani lumină depărtare de Terra. Componenta primară, Upsilon Carinae A este o super gigantă de tip A cu o magnitudine aparentă de +3,01. Companionul Upsilon Carinae B, este o gigantă alb-albastră de tip B cu o magnitudine aparentă de +6,26. Cele două stele sunt despărţite de 5 secunde de arc.
Nici o constelaţie nu ar fi completă fără o provocare adresată telescoapelor. Nebuloasa planetară NGC 3211 (RA 10h 17m 50.4s Dec -62° 40´ 12″) se laudă cu o magnitudine de 12. Pentru mai multă distracţie, încercaţi NGC 2867 (R.A. 09h 21m 25.3s Dec. -58° 18′ 40.7″). O veţi găsi cam la un grad nord-nordvest de Iota Carinae. NGC 2867 s-ar putea să nu fie mai veche de 2.750 de ani. Fapt destul de neobişnuit, ea este singura din câteva duzini de asemenea obiecte care au o stea Wolf Rayet (tip WC6) ca stea centrală. NGC 2867 a fost descoperită de John Herschel la observatorul Felhausen de la Capul Bunei Speranţe de 1 Aprilie, 1834 – iar Herschel aproape a fost păcălit, crezând că este vorba de o nouă planetă. Dimensiunea şi aparenţa păreau să fie cu siguranţă ale unei planete şi numai după alte verificări, Herschel s-a convins că este vorba de o nebuloasă.
Acum încercaţi NGC 3247 (RA 10 : 25.9 Dec -57 : 56 ). Acesta este un cluster galactic foarte mic şi foarte „cool” nebulozitate asociată. La o magnitudine aproape de 8, nu veţi întâmpina dificultăţi de a găsi micul cluster foarte bogat, dar utilizaţi mărirea minimală pentru a aprecia câmpul său real. Pe telescop putem privi şi spre NGC 3059 (9 : 50.2 Dec -73 : 55). Acum avem o galaxie în spirală făcându-şi loc prin praful Căii Lactee. Cu o magnitudine aparentă de 12, şi un diametru de 3,2 minute de arc, această galaxie în spirală barată este o provocare foarte frumoasă pentru observatorii din emisfera sudică.
Există miriade de alte lucruri de căutat în Carina, aşa încât să nu subapreciaţi această constelaţie! Există şi un curent meteoric asociat acestei constelaţii Carina. Eta Carinidele sunt un curent mai puţin cunoscut, durând din 14 şi până în 27 ianuarie, în fiecare an. Activitatea de vârf o atinge pe 21 ianuarie. A fost prima oară descoperit în 1961 în Australia. Cu greu ajunge la 2-3 meteori pe oră la maximum. Şi-a primit numele de la radiantul care este aproape de steaua nebuloasă Eta Carinae.
Sursa: UniverseToday; Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian
