Poveștile cerului. Constelația Canis Major – Câinele Mare

Constelația Canis Major reprezintă unul dintre câinii ce îl urmează pe marele vânător Orion și a fost inclusă în lista originală de 48 de constelații ale lui Ptolemeu. A rezistat de-a lungul timpului, cât să fie inclusă și pe lista celor 88 de constelații moderne. Canis Major are onoarea de a-l conține pe Sirius, cea mai strălucitoare stea de pe cerul de noapte. Este străjuit de constelațiile Monoceros, Lepus, Columba și Puppis. Canis Major conține 8 stele principale și are 32 de stele desemnate Bayer/Flamsteed.

În mitologie, constelația Canis Major a jucat un rol important încă de la începutul timpului. Steaua sa Alpha, Sirius, este cel mai strălucitor obiect de pe cer (alături de Soare, Lună, Jupiter și Venus), așa cum poate fi văzut de pe Pământ. Sirius este de asemenea una dintre stelele apropiate. Numele stelei este tradus cu termenul ”dogoritor” de vreme ce căldura verii survine imediat după înălțarea elicoidală a lui Sirius. Grecii antici numeau aceste zile din vară ca fiind ”zilele câinelui”, pentru că numai un câine ar fi destul de îndrăzneț pentru a se arunca în căldură, conducând astfel spre numele cunoscut de Steaua Câinelui. Consecvent, constelația a fost numită după această stea, ca fiind Câinele Mare.

În antichitatea clasică timpurie, această constelație reprezenta un câine mitologic de vânătoare care niciodată nu-și rata ținta, un dar de la Zeus pentru Europa; sau uneori este copoiul lui Procris, o nimfă a Dianei; sau un câine dăruit de Aurora lui Cephalus, atât de faimos, încât Zeus l-a urcat pe cer.

În cele mai multe dintre reprezentări, Canis Major este câinele de vânătoare al lui Orion, urmărind iepurele (Lepus) sau ajutându-l pe Orion în lupta cu Taurus, taurul și este menționat în această ipostază  de către Aratos, Homer și Hesiod. Grecii antici se refereau numai la un singur câine, dar romanii au mai adăugat unul în grija lui Orion, Canis Minor. Mitul roman îl desemnează de asemenea pe Canis Major ca fiind ”Custos Europae”, câinele care o proteja pe Europa și care nu a reușit însă o evite răpirea Europei de către Jupiter care luase forma taurului. Apare și ca reprezentare a câinelui de pază de la poarta Iadului, sub numele Lethaesus.

În funcție de difuzitatea stelelor considerate, Canis Major, aduce cu asemănarea unui dog atât deasupra cât și sub ecliptică. Când apare dedesubt, deoarece Sirius a fost considerat el însuși un câine, mitologia greacă timpurie uneori i-a asociat 2 capete. Astfel încât, considerând arealul de pe cer ce i-a fost acordat (astăzi redesenat sub forma constelațiilor foarte vagi Camelopardalis și Lynx), precum și alte caracteristici din zona semnului zodiacal Gemini (ex. Calea Lactee, și constelațiile Gemini, Orion, Auriga și Canis Minor), aceasta ar putea fi originea mitului vitelor lui Geryon (un uriaș cu mai multe fețe umane), care reprezintă a 10-a dintre cele 12 munci ale lui Heracles. Sirius a fost obiect al uimirii și venerației tuturor popoarelor din istoria veche a omenirii.

In Vedele vechi, această stea era cunoscută sub numele de Steaua Șefului de Trib; în alte scrieri hinduse, Sirius este Sukra, Zeul Ploii, sau Steaua Ploii. Câinele mai este descris și astfel: ”el care îi trezește pe zeii aerului și îi cheamă pentru a aduce ploaie”. Sirius a mai fost referită ca fiind Steaua Nilului, sau Steaua lui Isis, de către vechii egipteni. Apariția sa anuală, chiar înainte de solstițiul de vară, pe 21 iunie, anunța creșterea Nilului, de care depindea agricultura egipteană. Apariția sa elicoidală este menționată în multe inscripții ale templelor, unde steaua este cunoscută ca Sepat, sufletul lui Isis. Cuvântul arabic Al Shi’ra seamănă cu numele grec, roman și egiptean, sugerând o origine comună în sanscrită, în care numele Surya, Zeul Soare, înseamnă pur și simplu ”cel strălucitor”.

Opriți-vă și aruncați o privire către Sirius. În 1862, Alvan Graham Clark Jr a făcut o descoperire neobișnuită. În timp ce privea Sirius, testând un refractor de 18″ pentru Observatorul Dearborn, Clark a dezvăluit micuța sa stea companion. Aparatul optic fusese construit de către Clark, tatăl și fratele său. Imaginați-vă încântarea pe care au simțit-o la ivirea piticei albe – Sirius B. Bazându-se pe traiectoria ciudată pe care o urma Sirius A pe cer, Friedrich Bessel a intuit existența lui B încă din 1844, dar aceasta a fost prima confirmare vizuală. Sirius B este numit și ”cățelușul sau puiul”, iar astăzi privind cu atenție spre Sirius vom vedea cum îl acoperă pe micul său companion. Sirius este cea mai strălucitoare stea care iluminează pe cerul de noapte. La magnitudinea de -1,6 produce atât de multă lumină încât uneori chiar pâlpâie în culori vibrante. Aceasta înseamnă șanse foarte slabe pentru cățeluș (B) de a fi zărit. La magnitudinea de 8,5 ar fi putut ușor fi urmărit de binocluri, dacă nu s-ar fi aflat în lumina superbă și puternică a lui Sirius A.

Să ne mutăm binoclurile către Beta Canis Majoris. Numele său tradițional este Murzim, ”Vestitorul” și este o stea gigantă alb-albastră cu magnitudine variabilă. Strălucirea lui Murzim variază între 1,95 și +2,00 într-o perioadă de 6 ore. Este o stea variabilă Beta Cephei. Este o stea care se află actualmente în etapele finale ale utilizării hidrogenului ca și combustibil. Ar putea eventual să-și epuizeze rezervele și să înceapă să utilizeze heliu ca și combustibil. Beta Canis Majoris este localizată aproape de capătul îndepărtat al Bulei Locale – o cavitate în mediul interstelar local prin care Soarele călătorește. Acum să ne îndreptăm spre granița sudică pentru Eta Canis Majoris. Aludra e luminoasă pe cer în ciuda distanței mari de Terra, din cauza unei luminozități intrinseci (magnitudine absolută) de câteva ori mai mari decât a Soarelui. Super gigantă albastră, Aludra s-a aflat prin preajmă doar o fracțiune de timp comparativ cu vârsta Soarelui nostru, și totuși se află în etapele finale ale vieții sale. Va continua să expansioneze și ar putea deveni o super gigantă roșie sau poate deja a depășit această fază și – în acest caz – va deveni o supernova în câteva milioane de ani.

Reveniți la Sirius și deplasați-vă 4 grade spre sud, către unul dintre cele mai interesante clustere deschise – Messier 41 (NGC 2287). Această concentrație stelară a fost descoperită de către Giovanni Batista Hodierna înainte de 1654 și a fost poate cunoscută de către Aristotel, la 324 î.Chr. Având cam 100 de stele, telescoapele vor sesiza câteva stele gigante roșii în acest impresionant cluster stelar. Cea mai strălucitoare dintre super gigantele roșii este de tip spectral K3, localizată aproape de centrul M41. Clusterul se deplasează cu o viteză de 23,3 km/s iar diametrul său este estimat a avea între 25 și 26 de ani lumină. Vârsta sa? Vârsta stelară este de aproximativ 190 – 240 de milioane de ani.

Tot pentru binocluri și mici telescoape, aș vrea să vă propun NGC 2362. Văzut prima oară de către Giovanni Hodierna în 1654 și redescoperit de către William Herschel în 1783, acest cluster galactic magnific ar putea avea mai puțin de 5 milioane de ani vechime și este în continuare asociat cu nebulozitatea – rămășițele norului de gaz din care s-a format. Ceea ce îl face chiar mai special, este prezența lui Tau – Tau Canis Major! Ușor de distins, căci este cea mai strălucitoare stea din cluster,  Tau este o super gigantă luminoasă de tip spectral O8, cu magnitudine vizuală de 4,39 și magnitudine absolută de – 7, adică de 50.000 de ori mai luminoasă decât Soarele. Tau CMa este de asemenea componenta luminoasă a unei binare spectroscopice și studiile asupra lui NGC 2362 sugerează că această va supraviețui mai mult timp, înainte de explozie, decât Pleiadele dar nu așa de mult ca și Hyadele.

Deplasați spre sud-vest pentru NGC 2354. La magnitudine de 6,5, poate fi atinsă cu binocluri, dar este nevoie de un telescop pentru a rezolva complet membrele sale. Deși este foarte pierdută și greu de distins în fundalul bogat al Căii Lactee, totuși merită un studiu. Destul de ciudată, ea are o stea albastră vagabondă, în eclipsă. Dacă în binocluri condiția ideală de vedere nu va oferi mai mult decât un mic petic, NGC 2354 este de fapt un cluster galactic foarte bogat, conținând cam 60 de membre deficitare în metal. Pe măsura sporirii deschiderii și măririi, clusterul prezintă două structuri stelare simpatice, de forma unor cercuri, asemănătoare cifrei 8. Dacă reușiți să o vedeți, înseamnă că ați surprins un obiect Herschel 400.

Pentru telescoape mari și telescoape de tipul Go To, avem o pereche interesantă pe care nu ați dori să o ratați. Prima ar fi Galaxia Pitică Canis Major (RA 7 12 30 Dec -27 40 00). Galaxia pitică he Canis Major este clasificată ca o galaxie neregulată și este actualmente considerată cea mai apropiată galaxie de locația noastră din Calea Lactee, fiind localizată cam la 25.000 de ani lumină de sistemul nostru solar și la 42.000 de ani lumină de centrul galactic. Aceasta are o formă eliptică și se crede că ar conține la fel de multe stele precum eliptica galaxie pitică Sagittarius, anteriorul candidat pentru cea mai apropiată galaxie de locația noastră în Calea Lactee. Galaxia a fost prima oară descoperită în noiembrie 2003 de către o echipă internațională de astronomi francezi, italieni, englezi și australieni. Deși este mai apropiată de Terra decât chiar centrul galaxiei noastre, galaxia pitică Canis Major a fost greu de detectat pentru că este localizată în spatele planului Căii Lactee, unde concentrarea de stele, gaz și praf este cea mai densă. Aceasta, împreună cu dimensiunea mică, explică de ce nu a fost descoperită mai devreme. Echipa de astronomi care au descoperit-o au colaborat pe analizele datelor de la Two-Micron All Sky Survey (2MASS), un sondaj comprehensiv al cerului în lumină infraroșie care nu este blocată de gaz și praf precum cele în lumina vizibilă. Datorită acestei tehnici, cercetătorii au putut detecta supra aglomerare de stele gigant de clasă M în partea de cer ocupată de către Constelația Canis Major. Astronomii cred că galaxia pitică Canis Major se află în proces de rupere de către câmpul gravitațional al mult mai masivei galaxii Calea Lactee. Corpul principal al galaxiei este extrem de degradat. Dezagregarea mareică produce un filament lung de stele, ca o coadă, în spatele său, pe măsură ce orbitează Milky Way, formând o structură complexă asemănătoare unui inel, uneori menționată sub numele de Inelul Monoceros care înfășoară galaxia noastră de trei ori. Curentul stelar a fost prima oară descoperit la începutul secolului 21 de către astronomii ce efectuau Sloan Digital Sky Survey. Clusterele globulare considerate a fi asociate cu galaxia pitică Canis Major include NGC 1851, NGC 1904, NGC 2298 și NGC 2808, toate fiind probabil rămășite ale sistemului clusterului globular galactic înainte de fuziunea sau înghițirea de către Calea Lactee.

NGC 1261 este un alt cluster din vecinătate, dar velocitatea sa este destul de diferită de a altora, ceea ce face ca relația sa în cadrul sistemului să fie neclară. Galaxia pitică Canis Major ar putea să aibă asociate clustere deschise, incluzând Dol 25,H18 și posibil AM-2. Se consideră că formarea clusterelor deschise s-a produs în din cauza perturbării – în galaxia pitică – a materialului în discul galactic, stimulând formarea stelelor.

Descoperirea galaxiei pitice Canis Major și analizele subsecvente ale stelelor asociate cu aceasta a oferit suport pentru teoria actuală că galaxiile pot crește în dimensiune prin înghițirea vecinilor mai mici.

Acum poziționați marcherul asupra VY Canis Majoris. Aceasta este localizată la RA 7 22 58 Dec -25 26 03. VY Canis Majoris (VY CMa) este o stea hyper gigantă roșie localizată în constelația Canis Major. Aceasta este cea mai mare stea cunoscută și de asemenea una dintre cele mai luminoase cunoscute.  Aceasta este localizată la 1,5 kiloperseci (5000 de ani lumină) depărtare de Terra. Profesorul Roberta M. Humphreys de la Universitatea din Minnesota a estimat raza lui VYCMa la 1800 – 211 de raze solare. Pentru a ilustra, dacă soarele nostru ar fi înlocuit de VY Canis Majoris, suprafața sa s-ar extinde până către orbita lui Saturn.

Sursa: UniverseToday; Traducere și adaptare: Crișan Petru Ciprian